Căluşul, dansul sacru al dacilor

Cu datina pe scenă

Căluşul este un obicei românesc practicat de Rusalii şi ţine de cultul unui străvechi zeu cabalin numit de tradiţia populară dacă Căluş, Căluţ sau Călucean. Piesele din „echipamentul“ căluşarilor poartă şi ele denumiri care amintesc de numele zeului, mişcările dansului simbolizând tropăiturile şi comportamentul cabalin.

Pe lângă venerarea zeului, dansul este şi un prilej de adorare a strămoşilor deoarece sâmbăta de dinaintea Rusaliilor este cunoscută şi sub denumirea de Moşii de Vară. Acum, Căluşul se dansează în special în perioada Sărbătorilor de Iarnă sau ori de câte ori este cerut în spectacol.

Tradiţia şi-a pierdut din stricteţe de îndată ce ţara se arată lumii prin folclor şi datini care, scoase de pe uliţa satului, capătă imaginea spectacolului. Căluşul se poate juca oricând şi oriunde dacă există cerere. „Pentru a ne arăta drept o populaţie exotică, ne prezentăm în lume cu ce avem mai deosebit. Este o mare greşeală pentru că toate tradiţiile ajung să fie dansuri de scenă, fără pic de miez“, spune etnologul Ioana Popescu.

Ritualul arhaic al dacilor

Obiceiul românesc de a juca căluşul a trecut în sfera divertismentului în perioada comunistă şi a devenit, din dansul mistic şi mitic, o demonstraţie de acrobaţie.

„Era foarte jucat pe scenă la Cântarea României. Săriturile peste bâtă erau chiar o reprezentaţie de circ ca să dea bine şi să distreze. Îşi pierdea din valoare, iar dansul nu mai avea simbolurile originale de luptă şi de bărbăţie. Taina legatului în căluş, care era un procedeu secret, se făcea în lumina reflectoarelor, ca şi acum“, este de părere Ioana Popescu.

Intrat din 2006 drept capodoperă în patrimoniul material al UNESCO, căluşul este dansul care dă originalitate tradiţiilor româneşti.

„În partea de sud a ţării, căluşul încă mai poartă vechile simboluri. Oamenii au înţeles că nu în acrobaţii constă acest joc, ci în simbolistică. Au reapărut personajele-cheie, Vătaful şi Mutul. Cu toate astea, tentaţia de a redeveni acrobaţie este foarte mare. Pentru un divertisment cât mai colorat şi zgomotos, România urcă căluşarii pe scenă“, adaugă etnologul.

JOCUL CU VIOARA

Tradiţia fără cap din Stolnici

Căminele culturale sau Direcţiile de cultură din judeţe mai pot ţine frâiele unui ansamblu de căluşari. Deşi tradiţia spune că dansul se joacă de Rusalii sau, din superstiţie, ori de câte ori un om este bolnav, formaţiile sunt tocmite pentru spectacole, festivaluri sau concursuri. Pentru mulţi dintre ei, obiceiul moştenit a fost şansa de a trece graniţa judeţului şi, uneori, a ţării. Primesc câte o atenţie şi o diplomă şi cred că, prinşi de fotografi din toate unghiurile, duc datina mai departe.

Căluşarii din Stolnici, Argeş, uniţi „din pasiune“ pentru un dans demonstrativ în curtea primăriei, se bucură precum copiii la jucării când aud de vreun spectacol mai departe de uliţa satului. La repetiţii îi asistă primarul, cel care trage de fonduri pentru păstrarea tradiţiei şi, din când în când, pentru costume noi şi cizme. Deşi n-ar putea să explice originea paşilor de dans, nici de unde a venit obiceiul, se înveselesc deodată când ascultă vioara. Oamenii se adună din respect pentru cele vechi, iar copiii au prins gustul jocului prin părinţii sau bunicii lor şi s-au făcut căluşari de capul lor.

Dansul drăcesc care alungă boala

Bătrânii formaţiei, uitaţi din copilărie la Căminul Cultural, găsesc imediat farmecul jocului. Aşezaţi după funcţii în dansul lor, n-ar călca cuvântul vătafului, cel care conduce trupa. Ion Uţă are 52 de ani, iar la 10 ani a dansat prima oară căluşul. Toate mişcările din sârbă îşi găsesc corespondent în gesturile mâinilor lui, strigă ca la ordinul vătafului „Miş- care!“, iar când nu găseşte ritmul de vioară se apucă de cântat singur „Iar-acuma, iar-aşa, hăp, hăp, halaşa/Zi-i, mai zi-i/I-auzi una, i-auzi două“.

Explică dansul ca pe un ritual trasat de momente importante: „Punem întâi jurământul la gârlă, cu prosop, cu usturoi, cu pelin, apoi mergem la o casă de om. Sau omul când e bolnav mergem să-l luăm şi-l jucăm. Stă vătaful cu pelinul în gură şi noi cu usturoi la brâu. Bolnavul stă jos şi noi, căluşarii, trecem de trei ori peste el fără să vorbim nimic. După ce trecem, îşi revine. Chiar sare în sus a treia oară“, explică moşul capacităţile vindecătoare ale jocului.

Căluşarii au traseu fix atunci când pornesc la jucat prin sat. „De la vătaf, mergem la oameni acasă şi facem cocoane“. „Cocoanele“ este dansul de jelire a morţilor familiei, în care bărbaţii cântă cu glasuri subţiri, asemenea femeilor. Căluşarii se risipesc apoi în sat după cele câteva sârbe şi, conform legendelor, se adună iar după ce îşi recapătă forţele.

Cosmin - lăutarul cu vioară

Ciocnirea generaţiilor în formaţia de căluşari din Stolnici are loc la preferinţele muzicale. Tinerii, mai în pas cu televizorul şi cu muzica nouă, nu stau deoparte de manele. Cosmin este lăutarul formaţiei care-şi aşază vioara pe masa „sălii de aşteptare“ a primăriei, apoi dă fuga la maşina personală să-şi înveselească partenerii de trupă cu o manea „cuminte“, devenită şi ea o tradiţie la sat. Cântă cu foc chiar şi la repetiţie, iar mândria că e cel mai tânăr membru al ansamblului o arată la spectacole când, din prea multă modă, îşi ia adidaşii la purtat, în locul opincilor.