Calvar pentru victime, prosperitate pentru călăi

Rafala de gloanţe zboară fulgerător deasupra Pieţei Libertăţii, sfâşiind aerul cu un sunet ascuţit. Un chioşc de ziare arde mocnit pe linia de tramvai. Decor suprarealist, închis ermetic de clădiri şi de unitatea militară 01185. În diagonala pieţei, moartea loveşte instantaneu. Fragmente de craniu se împrăştie pe asfaltul rece.

Noaptea nu s-a lăsat încă peste Timişoara, e 17 decembrie 1989 şi în aer miroase a fum şi a sânge. Mitraliera care a scuipat moarte din interiorul garnizoanei tace. Şi în liniştea care cuprinde piaţa, doar un copil rămâne în picioare. O cheamă Ioana, are 12 ani şi ţine în mână o căciulă făcută sită de gloanţe. Haina de pe ea e la fel, plină de găuri.
 
Ricoşeurile infernale nu i-au lăsat decât o arsură mică pe mâna dreaptă, între inelar şi degetul mic. Fetiţa a avut noroc. Părinţii ei, nu. Lepa Bărbat, 43 de ani, zace într- o baltă de sânge, cu faţa lipită de pavaj. Are fruntea decupată de un cartuş ucigaş. Vasile Bărbat, 52 de ani, e ghemuit la pământ. Geme. Un glonţ i-a pătruns prin spate, deasupra rinichiului drept. Altul i-a atins razant piciorul.

Curajul

Noiembrie 2009. Pe Calea Şagului din Timişoara, primele raze de soare ridică zorii reci. Cafeneaua gălăgioasă se umple, dintr-o dată, de lumină. Ioana Bărbat a mai crescut puţin, iar tragedia a urmat-o îndeaproape, ca o fantomă credincioasă. Ultimele două decenii au lăsat în Ioana urme adânci: o copilărie traumatizată, un tată bolnav încercând să repare nedreptatea, o soră transformată în părinte şi, mai presus de toate, o mamă care a plecat brusc şi nu s-a mai întors.
 
Cuvintele cad greu: „Lumea nu ştie prin ce am trecut. Am refuzat să mai povestesc în momentul în care, venind într-o vară de la Mamaia, controlorul de tren mi-a cerut certificatul de revoluţionar şi mi-a zis: «Ia să văd ce ai făcut şi tu în 1989, că nu aveai nici paişpe’ ani!». Şi atunci i-am spus să vorbească aşa doar când o să o vadă pe maică-sa cu creierii întinşi pe asfalt”.

În ziua aceea de 17 decembrie, Ioana se întoarcea acasă, alături de părinţi. Era o după-amiază de duminică care nu anunţa nimic, deşi o tensiune ciudată plutea pe străzile Timişoarei. Începuse revoluţia, iar Lepa Bărbat nu voia să stea deoparte. „Mama tot zicea că vrea să vadă ce se întâmplă, ea a fost întotdeauna foarte implicată. Sora mea mai mare era la serviciu. Lucra la casieria colectoare din Piaţa Unirii. Cunoscând situaţia din oraş, am decis să trecem să o luăm şi pe ea”, povesteşte Ioana. În oraşul crepuscular, sunete ciudate, ca de petarde, începuseră să spargă liniştea dictaturii.

“Hai să plecăm că mama e moartă”

Pe sora Ioanei n-au mai găsit-o la serviciu. Plecase de câteva ore acasă. Regimul acţiona deja sub imperativul forţei majore. În incinta casieriei-colectoare se organizase un depozit de armament. „Mama a insistat să mergem în centru, se vedem ce se întâmplă. Vedeam nişte oameni venind dinspre Piaţa Vasile Alecsandri şi ne-am dus. Când am intrat în Piaţa Libertăţii, am văzut că ardea chioşcul de ziare, pe linia de tramvai. Piaţa era goală. Doar noi trei. Mai erau nişte militari în faţa garnizoanei”, îşi aminteşte Ioana.

Familia Bărbat a încercat iniţial să intre pe strada Karl Marx. Lepa voia cu orice preţ să ajungă în Piaţa Operei. Fidelii lui Ceauşescu ridicaseră însă deja barierele ameninţătoare. Au mai făcut doar câţiva paşi spre strada Alba Iulia, înainte ca totul să se spulbere cu viteza unui glonţ de kalaşnikov.
 
Ochii Ioanei se transformă instantaneu, inundaţi de lacrimi: „Au început să tragă. O singură rafală. Vă daţi seama, eram doar noi trei în toată Piaţa Libertăţii? Şi au tras. Când s-a liniştit zgomotul mitralierei, m-am întors. Mama era întinsă pe jos, cu faţa întoarsă, iar tata ghemuit la pământ, în stânga mea. Eu, în picioare, singură, cu haina găurită peste tot. M-am uitat în jos şi am strigat-o pe mama. N-a răspuns. Atunci m-am dus la tata. «Hai să plecăm că mama e moartă! » Şi el mi-a spus: «Nu pot! Sunt rănit şi nu mă pot mişca!»”.

Coşmarul

Coşmarul copilului de 12 ani abia începuse. Un bărbat îmbrăcat într-un parpalac negru de piele a răsărit de niciunde, a evaluat „situaţia” şi s-a întors cu încă trei oameni. Familia Bărbat a fost luată pe sus şi dusă într-o încăpere, lângă restaurantul militar. „Acolo a venit un militar, tata se văita, şi a zis «Taci, futu-ţi gura mă-tii, că atunci când ai ieşit pe stradă nu te-ai văitat aşa!».

Mie mi-a zis să nu mai plâng, că ne omoară şi pe noi. Pe mama o puseseră pe nişte trepte, cu o mână prinsă la spate. Bărbatul în parpalac negru i-a ordonat unui militar să o întoarcă, să nu rămână înţepenită aşa”, retrăieşte Ioana scena-coşmar. Filmul se derulează parcă în slow-motion. Au trecut 20 de ani, dar Ioana este încă acolo, un copil de 12 ani obligat să suporte, fără anestezie, inciziile chirurgicale ale felcerilor dictaturii.

Timpul nu mai are substanţă. E noiembrie 2009 şi Ioana Bărbat îşi priveşte mama împuşcată în cap: “În momentul în care au întors-o, m-am uitat fix la ea. Era plină de sânge şi avea o gaură mare în cap, de câţiva centimetri. Glonţul i-a intrat prin spate şi i-a ieşit prin tâmplă. Când a ieşit, i-a spart fruntea”

MITRALIERA DEMENŢILOR

Securistul care a pierdut pariul

Tragedia uluitoare a familiei Bărbat e singulară în peisajul macabru al lui 17 decembrie 1989. În acea zi, armata a primit ordin să folosească muniţie de război în Timişoara, pentru a reprima revolta din stradă. Primele focuri de armă s-au tras spre seară, în mulţimile strânse în Piaţa Operei, pe Calea Girocului sau pe Lipovei.
 
În Piaţa Libertăţii însă nu erau manifestanţi la momentul tirului ucigaş. Doar Lepa, Ioana şi Vasile traversau un loc părăsit, dar vegheat strategic de o garnizoană militară. “Ştim vinovatul: Vasile Joiţoiu. El a fost condamnat la 18 ani de închisoare şi achitat de tribunalul militar. Ştim că a luat arma de la un militar şi a tras. Ulterior am aflat că totul a fost un pariu. El a pariat cu ceilalţi că, dintr-o rafală, ne omoară pe toţi. A pierdut! Eu şi tata nu am murit”, dezvăluie Ioana Bărbat detaliile sordide ale dramei.

Vasile Joiţoiu era, în decembrie 1989, căpitanul de contrainformaţii al unităţii militare 01185. Unul dintre braţele armate ale Securităţii.

CE RĂMÂNE ÎN URMĂ

Fetiţa care strânge în braţe hainele mamei sale

Fetiţa de 12 ani priveşte cu disperare spre medicul înalt. Bărbatul poartă ecusonul Spitalului Militar din Timişoara şi se pregăteşte pentru cele mai grele zile din viaţa sa. Ochii Ioanei îl imploră stăruitor să o ajute. În încăperea de lângă restaurantul garnizoanei, noaptea, sângele şi moartea sunt proaspete.
 
Lepa Bărbat a intrat deja în statistica primilor martiri ai Revoluţiei române. Ioana nu înţelege ce se întâmplă în jurul său. Ştie doar că tatăl său are nevoie urgentă de asistenţă medicală. Medicul de la Militar decide scurt ca bărbatul rănit să fie transportat la spital, iar cadavrul dus la morgă. Ioana îşi va mai vedea mama, pentru ultima oară, două ore mai târziu, adusă cu o Dacie combi la spitalul judeţean.

Vasile Bărbat a fost transportat iniţial la Militar, urcat pe masa de operaţie, dat jos şi trimis la spitalul judeţean. Personalul medical a motivat decizia prin lipsa instrumentarului de specialitate. După 1990, s-a aflat că nici un civil nu avea voie să intre în fortăreaţa Militarului, în zilele fierbinţi ale Revoluţiei.

„Ne-au trimis la judeţean cu o salvare în care au mai urcat un bărbat rănit. A trebuit să îl susţin pe tata tot drumul pentru că îmi spunea «Nu îl lăsa să cadă pe mine, că mă doare!». Erau două banchete şi în mijloc o targă”, îşi aminteşte Ioana.

Viaţa şi moartea, dans în holul spitalului

La o oră după ce l-au băgat în operaţie pe Vasile Bărbat, o Dacie a sosit la spital. Înăuntru era cadavrul Lepei. Ioana a avut câteva zeci de secunde să-şi privească mama purtată pe targă, spre morgă. Era ultima oară. Lepa Bărbat urma să intre, peste doar câteva ore, în malaxorul dement al „Operaţiunii Trandafirul”, alături de alte 42 de cadavre de martiri ai Timişoarei.

Pentru a şterge urmele masacrului, regimul luase decizia ca trupurile lipsite de viaţă să fie sustrase, transportate la Bucureşti şi arse la crematoriul Cenuşa. Aşezată pe un scaun, în sala de aşteptare a spitalului, Ioana a măsurat în acea seară întreaga tragedie a revoltei timişorene. Morţii şi răniţii soseau necontenit, înghesuiţi în spitalul devenit neîncăpător, înecaţi în sânge.

Peste tot, o spaimă teribilă. Amintirile Ioanei sunt brutale: „După ce au dus-o pe mama la morgă, mi-au pus în braţe o plasă cu hainele şi bijuteriile ei. Şi m-au lăsat acolo, un copil de 12 ani, cu ce mai rămăsese de la mama, în braţe. În sala de operaţie, tata lupta pentru viaţă. În rest, plin de morţi. Plin de morţi. Atât era în jurul meu”.

INFORMATORUL

Nume de cod: „Georgescu”

Un paradox tragic a făcut ca viaţa lui Vasile Bărbat să fie în permanenţă bântuită de braţele lungi ale regimului comunist. În anii ’60, a intrat chiar în rândul celor care vegheau la buna lui aplicare. O notă de constatare emisă în 2008 de CNSAS arată că în 1962, când lucra la Combinatul Chimic Târnăveni, a fost recrutat de Securitate, sub numele conspirativ „Georgescu”.

Timp de cinci ani, a trimis câteva note despre modul în care colegii săi foloseau „bunul obştesc”. În 1967, Securitatea a considerat însă că informaţiile pe care le dădea Bărbat nu erau importante şi l-au trecut pe linie moartă.

DUPĂ 20 DE ANI

“Nu vreau să trăiesc departe. Mama e aici”

Vasile Bărbat a ajuns, astăzi, la 72 de ani, un supravieţuitor. Gloanţele şuierătoare din Piaţa Libertăţii i-au lăsat răni cumplite, dar a trăit. O operaţie în Belgia şi un noroc inexplicabil l-au salvat. În primii doi ani de după Revoluţie a fost deputat în Parlamentul României, iar astăzi trăieşte retras la Sovata şi încearcă să uite. Altă opţiune nu i-a mai rămas: justiţia română a fost incapabilă să stabilească un vinovat în cazul uciderii soţiei sale.
 
În dosar, a fost acuzat fostul securist Vasile Joiţoiu, dar, după un traseu juridic sinuos, învinuitul a fost scos basma curată din lipsă de probe. Ioana Bărbat şi-a trăit ultimele două decenii imaginându-şi cum ar fi să ai o mamă alături. A trecut printr-un cancer, care a obligat-o să aleagă între viaţă şi posibilitatea de a avea copii, şi a învăţat că, pentru a merge mai departe, trebuie să ierte.
 
„Şi mie mi-a venit să îl strâng de gât pe Joiţoiu. L-am văzut la proces la Bucureşti şi atât de rău am făcut, încât judecătorul a zis că mă dă afară din sală. El tot zicea că nu e vinovat, deşi erau martori. Un militar a spus clar «Mi-a luat arma! Că el nu avea, era CI-ist. Mi-a luat arma şi a tras». A tras în plin, fără somaţie, fără nimic. Am realizat însă că e greşit să-ţi faci singur dreptate. Dumnezeu are grijă de toate!”.

În cafeneaua gălăgioasă, inundată de fumul greu şi de libertate, finalul sună simplu: „Am vrut să plec din România, văzând că nu ni se face dreptate, că primim ameninţări, că suntem forţaţi să uităm. Nu vreau însă să trăiesc departe de ai mei. Şi nici de mama. Ea e aici”.
 

DECEMBRIE 2009. Securistul şi miliţienii implicaţi în uciderea Lepei Bărbat şi în muşamalizarea crimei trăiesc în tihnă şi sunt prosperi oameni de afaceri

Sfidând parcă zecile de morminte din Cimitirul Eroilor din Timişoara, justiţia română nu a găsit vinovaţi. Nici un judecător nu i-a spus Ioanei Bărbat: „El este cel care a ucis-o pe mama ta!”.

În paralel, o altă realitate se derulează: Vasile Joiţoiu, fost căpitan de contrainformaţii la unitatea 01185, pus sub urmărire penală în cazul Lepa Bărbat, trăieşte liniştit, alături de soţia şi fiul său, într-un cartier mărginaş al Timişoarei, la ieşirea spre Lugoj. E încă în putere, dar atitudinea lui trădează o oarecare teamă. Merge cu capul în jos, întotdeauna grăbit şi evită să intre în dialog cu cei din jurul său.

După 1989, s-a învăluit în mister. Nici măcar victimele lui nu-şi amintesc cum arată. „Nu m-a interesat cum a trăit omul ăsta. Dacă îl văd pe stradă nu l-aş recunoaşte. Ştiu doar ce ne-a făcut acum 20 de ani, ştiu că nu a plătit în niciun fel pentru că eu a trebuit să îmi cresc singur copii. Mai mult nu contează!”, spune Vasile Bărbat, soţul femeii ucise în Piaţa Libertăţii.

De la afaceri la agent de pază

În capitalism, fostul căpitan de contrainformaţii s-a adaptat fără probleme. La mijlocul anilor ’90, a intrat în afaceri împreună cu foştii ofiţeri de miliţie Eugen Peptan, Tiberiu Grui şi Valentin Ciucă. Ca într-o glumă macabră a istoriei, în zilele Revoluţiei, cei trei asociaţi ai lui Joiţoiu au scos cadavrul Lepei Bărbat de la morgă pentru a fi incinerat în secret.
 
În martie 1995, ei au fondat compania Notabil P.E.P. Joiţoiu a rămas în firmă până în iulie 2003. Apoi a încercat să se angajeze la Casa de Pensii din Timişoara. Nu a reuşit şi s-a reorientat. În prezent lucrează la firma de pază şi securitate Total West Protecting & Security (TWS), deţinută de Corneliu Popa - fost director al Agenţiei Domeniilor Statului.

Apreciat de şefii lui, Joiţoiu are la dispoziţie o maşină de serviciu. “Din punct de vedere profesional sunt foarte mulţumit de el”, susţine patronul Popa. Joiţoiu lucrează doar câteva ore pe zi la firmă, având ca sarcină monitorizarea unui singur obiectiv. TWS asigură şi paza stadionului Dan Păltinişanu. Nu de puţine ori, Joiţoiu a fost văzut la treabă, atunci când echipa FC Timişoara avea meciuri importante.

„Nu vorbesc cu voi!”

Contactat de EVZ în repetate rânduri, Vasile Joiţoiu a refuzat dialogul. Când a aflat că întrebările vizează activitatea sa din timpul Revoluţiei a devenit nervos.

“Nu, nu, nu, nu. Nu vorbesc cu voi!”, a spus răspicat, după care a închis telefonul. La fel a reacţionat şi când patronul firmei la care lucrează i-a comunicat că presa îl caută. „Viaţa mea privată nu îi priveşte pe alţii”, a fost argumentul lui Joiţoiu.

Două procese, două uşi spre libertate

Procesul în care Joiţoiu a fost acuzat de crimă e tărăgănat în justiţie de 20 de ani. Imediat după căderea comunismului, fostul căpitan de contrainformaţii militare a fost arestat pentru scurt timp. Pe 15 februarie 1991, judecătorii Tribunalului Militar Extraordinar Timiş - instanţă care a adunat toate procesele Revoluţiei de la Timişoara - l-au condamnat la 18 ani de închisoare pentru uciderea Lepei Bărbat şi pentru rănirea gravă a soţului ei.

Joiţoiu a contestat sentinţa. Pe 21 mai 1991, Tribunalul Militar Bucureşti a dispus achitarea lui, din lipsă de probe, şi punerea în libertate. În 1997, procesul a fost reluat la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, sub acuzaţiile de omor şi tentativă de omor.

După doi ani de cercetări, rezultatul a fost acelaşi: Joiţoiu a fost achitat din nou. Motivul: procurorii nu au reuşit să strângă suficiente probe împotriva lui. Hotărârea nu este însă definitivă şi, în prezent, dosarul a fost restituit la Parchetul Militar, care continuă urmărirea penală.

Deznodământ

În cei 20 de ani în care Ioana Bărbat s-a întrebat de ce a fost nevoie ca mama ei să moară, iar justiţia s-a bâlbâit, fostul securist a trăit în tihnă.

MARTORI LA CRIMĂ

„Joiţoiu e cel care a apăsat pe trăgaci”

Doi dintre militarii care, în decembrie 1989, erau în unitatea militară de unde a plecat glonţul care a ucis-o pe Lepa Bărbat susţin că Joiţoiu este cel care a tras.

Nicolae Durac, ofiţer care a refuzat să lupte împotriva manifestanţilor de pe străzile Timişoarei, susţine: „Ştiu că acest Joiţoiu a făcut un pariu cu militarii din unitate că îi doboară atât pe părinţi, cât şi pe fetiţă, dintr-o singură rafală de mitralieră”. Informaţia e confirmată şi de locotenent-colonelul (r) Ştefan Balasz, citat ca martor în dosarul generalilor Stănculescu - Chiţac.

LA VREMURI NOI, TOT NOI

Cu mâinile pătate şi buzunarele pline

În august 2009, maşinile IPJ Timiş s-au încolonat în faţa unei benzinării pentru a-şi umple rezervoarele. A doua zi, oamenii legii îi mulţumeau în ziarele locale lui Eugen Peptan, cel care a donat combustibil poliţiei. Afaceristul nu a făcut acest gest întâmplător. Până să conducă, în capitalism, un grup de companii strânse în jurul firmei-mamă Notabil P.E.P, Eugen Peptan a fost poliţist. Miliţian, de fapt, în comunism.
 
În urmă cu 20 de ani, era locotenet- major la Secţia Judiciară a Inspectoratului Judeţean de Miliţie Timiş. Printre colegii săi era şi căpitanul Tiberiu Grui. Atunci, numele Lepa Bărbat nu le spunea nimic celor doi. Era doar unul dintre cadavrele „fără identitate” ridicate din morga Spitalului Judeţean şi duse, în taină, la un crematoriu din Bucureşti, unde au fost incinerate.

Peptan refuză astăzi să vorbească despre planul terifiant la care a pus umărul. E un întreprinzător „prea ocupat”. Fiul său de 24 de ani, Mircea Adrian Peptan, îi calcă pe urme în afaceri. Împreună cu un prieten, Paul Cornel Tudor, a deschis un casinou - „Bastion” - într-o clădire-monument istoric. După ce primăria le-a intentat mai multe procese, juniorul şi-a mutat casinoul în Hotelul Milenium 2000.
 
„Nu am de ce să vă dau explicaţii!”

Peptan-tatăl a înfiinţat Notabil P.E.P în martie 1995, comercializând produse de feronerie. Spiritul antreprenorial pe care îl înfiera în comunism a dat roade: azi, firma are două depozite, în Timişoara şi în Ulicu, şi două magazine de prezentare. Profitul din 2007 sărea de şapte miliarde de lei vechi.
 
La data înfiinţării firmei, i-a avut parteneri pe doi foşti colegi din Miliţie, Tiberiu Grui şi Valentin Ciucă, dar şi pe fostul căpitan de contrainformaţii, Vasile Joiţoiu. Cu timpul, interesele financiare ale celor patru s-au despărţit. Îi leagă însă pentru totdeauna tragedia familiei Bărbat.

După ce a ieşit din firma Notabil P.E.P, Tiberiu Grui s-a reorientat. Acum, are o societate de transport şi o companie de detectivi particulari, Discret Corps. Întrebat de EVZ care e povestea firmei în care a intrat alături de colegii săi din perioada comunistă, fostul căpitan a răspuns răstit: „Eu nu am funcţie publică, nu vă dau vouă explicaţii. Nu am ce să vă spun, s-a făcut firma asta, eu până la urmă nu am mai vrut să continui cu ei şi gata! Nu ştiu nimic nici de Joiţoiu, nici de Peptan! La revedere!”.

Un securist şi un contrabandist

Fostul căpitan Valentin Ciucă era, în decembrie ’89, şeful Serviciului Asigurare Tehnico-Materială şi Financiară din Inspectoratul Judeţean de Miliţie Timiş. În anii ’90, a pus pe picioare o reţea de business coordonată prin firma Tival SRL. A fost asociat cu nume grele: Radu Tinu, fostul adjunct al Securităţii Timiş, şi Ahmad Jabri Tabrizi, sirian controversat, conectat la contrabanda din perioada embargoului impus Iugoslaviei.

OPERAŢIUNEA „TRANDAFIRUL”

Miliţienii au şters urmele crimelor

Cu 20 de ani în urmă, în decembrie 1989, morţii din Timişoara, printre care şi Lepa Bărbat, dovedeau crimele regimului. Urmele trebuiau şterse.
 
Elena Ceauşescu personal a dat indicaţiile pentru Operaţiunea „Trandafirul”: cadavrele din morga Spitalului Judeţean Timişoara trebuiau duse la Bucureşti şi incinerate la Crematoriul Cenuşa, iar rămăşiţele aruncate într-un canal de la periferia Capitalei. Potrivit planului, la final, morţii ar fi fost etichetaţi ca trădători fugiţi peste graniţă.

Eroii ajung cenuşă

În noaptea de 18 spre 19 decembrie, Lepa Bărbat a intrat pe lista „cadavrelor neidentificate”, alături de alte 42 de persoane. Şase miliţieni au înfăşurat morţii în cearşafuri albe şi i-au încărcat într-o maşină. Rechizitoriul făcut în 1991 de procurori consemnează rece: „În dimineaţa zilei de 19 decembrie, între orele 1.30 şi 4.15, Eugen Peptan, Tiberiu Grui, Eugen Mişea, Laurenţiu Preda, Iosif Veverca şi Avram Gheorghe au ridicat din morgă cadavrele şi le-au încărcat într-o autoizotermă condusă de Valentin Ciucă”.

După o oră, maşina pleca din Timişoara. În apropiere de Bucureşti, cadavrele au fost predate unei echipe conduse de colonelul Ion Baciu, şeful Direcţiei Economice din Inspectoratul General de Miliţie. După incinerare, rămăşiţele victimelor din Ţimişoara au fost aruncate într-un canal din Popeşti-Leordeni.

Dacă regimul ceauşist nu ar fi căzut, Lepa Bărbat s-ar fi aflat printre cele 43 de victime care nu mai intrau în istorie ca „eroi ai Revoluţiei”, ci erau înscrise pe lista „dezertorilor” care au fugit în Iugoslavia.

Decretul lui Iliescu aduce libertatea

Pe 11 ianuarie 1990, Eugen Peptan, Tiberiu Grui şi Vasile Ciucă au fost arestaţi sub acuzaţia de „favorizare la genocid” şi cercetaţi în dosarul “Timişoara”. În decembrie 1991, magistraţii de la Tribunalul Militar Timiş, în frunte cu preşedintele completului de judecată, Cornel Bădoiu, au dispus schimbarea încadrării juridice, formulând acuzaţia de „favorizare a infractorului”.

Această infracţiune fusese însă amnistiată de Ion Iliescu prin Decretul 3 din 1990 al CFSN. Astfel, cei care au făcut ca mama Ioanei Bărbat să ajungă cenuşă aruncată într-un canal au fost eliberaţi. Dumitru Sorescu, fost maior de Miliţie, s-a numărat printre cei care au preluat cadavrele de la intrarea în Bucureşti şi a supravegheat escortarea lor la crematoriu.
 
După căderea comunismului, Sorescu a fost înaintat la gradul de general şi, în 2002, a devenit şeful Poliţiei Române. În 2007, Sorescu a fost schimbat din funcţie şi s-a retras în afaceri. (A contribuit Georgeta Petrovici)