Cartografii Orientului Mijlociu: necesitatea, teama, gloria

E doar începutul. Unul desfăşurat acum într-un cadru festiv, printre zâmbete, discuţii principiale şi strângeri de mână în faţa fotografilor. Curând însă, negocierile se vor muta în spatele uşilor închise, acolo unde întregul arsenal al resentimentelor istorice va fi utilizat pentru a forţa o soluţie diplomatică.

Aparent, nimeni nu o doreşte (pentru că vine la pachet cu o realitate până în prezent evitată: compromisul), deşi toată lumea are nevoie de ea.

Urmărind dezbaterile din media occidentală şi reacţiile presei israeliene, EVZ a compus un tablou al temelor majore care vor configura negocierile de pace din Orientul Mijlociu, dar şi al psihologiilor concurente implicate în procesul de decizie.

Cartografii Orientului Mijlociu se scriu astăzi aşa: Barack Obama, Beniamin Netaniahu, Mahmud Abbas.


TEMELE MAJORE ALE NEGOCIERILOR

A) Scindarea Ierusalimului

• Israel – Pentru guvernul statului evreu, tratativele se opresc acolo unde începe revendicările asupra părţii estice a Ierusalimului. Centrul politic şi religios al Israelului, oraşul este păzit cu sabia constituţională de Legea Ierusalimului din 1980 care prevede că “Ierusalimul unificat este capitala ţării”. Trecutul cunoaşte doar două episoade, în 2000 şi 2007, când guvernanţii israelieni au fost deschişi propunerii de a negocia, la schimb, câteva zone periferice ale oraşului.
  
  
• Autoritatea Palestiniană – Entitatea care îi reprezintă pe arabi în disputa teritorială cu Israelul are un obiectiv politic clar: obţinerea, la negocieri, a Ierusalimului de Est. Teritoriu controlat de iordanieni înainte de Războiul de Şase Zile, partea răsăriteană a oraşului găzduieşte câteva situri religioase de maximă importanţă pentru lumea musulmană, iar Autoritata Palestiniană nici nu concepe un alt loc pentru stabilirea centrului politic şi administrativ.
  
  
• Statele Unite ale Americii – În ciuda relaţiilor strânse pe care le are cu statul Israel, Washingtonul nu recunoaşte anexarea Ierusalimului de Est şi-şi menţine reprezentanţa diplomatică la Tel Aviv. Deşi în campania electorală, actualul locatar de la Casa Albă, Barack Obama, a declarat în repetate rânduri că divizarea Ierusalimului e practic impsibilă, discursul post-alegeri al preşedintelui american a susţinut aproape necondiţionat cauza palestiniană. Abia recent, înţelegând că presiunile Washingtonului nu fac decât să antagonizeze Israelul, Obama şi-a temperat poziţia, insinuând chiar, la mijlocul acestei săptămâni, că tratativele pentru pace trebuie să continue chiar dacă peste mai puţin de o lună de zile moratoriul israelian cu privire la construcţia de locuinţe în Cisiordania expiră.

B) Graniţele

• Israel – Premierul israelian Beniamin Netaniahu s-a acomodat deja cu ideea existenţei unui stat palestinian, înţelegând că apariţia unei astfel de entităţi nu se va putea produce dacă evreii nu se retrag din zonele cucerite în 1967, după Războiul de Şase Zile. Israelul nu e complet lipsit de experienţă din acest punct de vedere, pentru că a mai ordonat o evacuare similară atunci când a decis să părăsească Fâşia Gaza. Pe de altă parte, guvernanţii statului evreu nu acceptă părăsirea Ierusalimului de Est ori a teritoriilor colonizate masiv de cetăţeni israelieni.
  
  
• Autoritatea Palestiniană - Revendicarea de bază al negociatorilor arabi este că Israelul trebuie să revină la graniţele anterioare anului 1967. Tot ce rămâne sub controlul politic şi administrativ al statului evreu, consideră negociatorii palestinieni, va trebui compensat prin schimburi teritoriale.
  
  
• SUA –Casa Albă pleacă de la premisa că discuţiile necesită, ca punct de plecare, graniţele fixate după Războiul de Şase Zile. Practic, pentru a compatibiliza viziunile celor două părţi implicate în negocieri, Washingtonul va milita pentru soluţia schimburilor teritoriale.

C) Coloniile

• Israel – Păstrarea teritoriilor deja colonizate de cetăţenii israelieni este unul din obiectivele statului evreu. În condiţiile în care poziţiei moderate a premierului Netaniahu i se contrapun viziunile radicale ale ministrului de Externe Avigdor Lieberman (împărtăşite şi de alţi membri ai guvernului), orice negociere soldată cu predarea necondiţionată a acestor teritorii s-ar putea finaliza cu scindarea scenei politice israeliene. Testul cel mai important va veni curând, la sfârşitul lunii septembrie, când moratoriul israelian cu privire la construcţia de locuinţe în Cisiordania, destinate colonizării, expiră.
  
  
• Autoritatea Palestiniană – Obiectivul ultim al părţii arabe este evacuarea totală a israelienilor din colonii. Totuşi, negociatorii palestinieni inclină tot mai mult spre o soluţie moderată, care ia în calcul imposibilitatea unui asemenea scenariu.
  
  
• SUA – Oficial, Washingtonul nu recunoaşte ocupaţia israeliană în teritoriile palestiniene. Compromisul avantajos pentru ambele părţi este, cel puţin pe hârtie, obiectivul mediatorilor americani, care îşi dau seama că amânarea la nesfârşit a negocierilor pentru pace nu face decât să adâncească problema coloniilor. Practic, dacă se ridică de la masă, Israelul poate relua oricând, şi într-un ritm mult accelerat, colonizările.

D) Securitatea regională

• Israel – Guvernanţii israelieni prognozează că o entitate palestiniană dotată cu toate atributele unui stat ar putea tulbura echilibrul geopolitic din Orientul Mijlociu, cu atât mai mult cu cât există posibilitatea ca gruparea paramilitară Hamas să preia controlul în teritoriile musulmane. Israelul încearcă să impună soluţia unei Autorităţi Palestiniene lipsite de capacităţi militare, insistând asupra păstrării monopolului de securitate în regiune.
  
  
• Autoritatea Palestiniană – Gruparea reprezentată de Mahmud Abbas are în vizor apariţia unui stat care să-şi protejeze interesele, inclusiv prin mijloace armate. Cu alte cuvinte, viitoarea entitate statală, dacă va lua contur, nu se poate situa într-o relaţie de vasalitate cu Israelul. Tocmai un astfel de scenariu, argumentează negociatorii palestinieni, ar incita suplimentar Hamas-ul să se situeze pe poziţii conflictuale.
  
  
• SUA – După toate datele, acest punct al securităţii în regiune este cel mai sensibil de pe agenda mediatorilor americani. Washingtonul e un partener al Israelului şi cunoaşte foarte bine potenţialul de instabilitate al Orientului Mijlociu. Pe de altă parte, eforturi importante ale administraţiei Obama au fost puse în slujba promovării unui stat palestinian per se. Orice formulă însă apărută în afara graniţelor fixate de negocierile oficiale nu va fi recunoscută de americani.
  
  

INTERESELE POLITICIENILOR

• Beniamin Netaniahu

Premierul israelian este primul politician evreu de dreapta care lasă deoparte melanjul argumentelor alimentate din rezervoarele religioase şi naţionaliste, pentru a îmbrăca mai degrabă haina pragmatismului. Pentru un om care, în urmă cu doar câţiva ani, soluţia unui stat palestinian în Orientul Mijlociu era pur şi simplu inacceptabilă, Netaniahu a parcurs un drum lung.

La mijlocul săptămânii a păşit destins pe culoarele Casei Albe, dispus să negocieze, gata să facă compromisuri. Poate e doar un joc de-a şoarecele şi pisica. Dar după aproape două decenii de tratative eşuate, un reprezentant al Israelului îşi asumă concret obiectivul de a rezolva, într-un an de zile, o dilemă istorică. Pentru Netaniahu, succesul negocierilor nu e doar despre Ierusalimul de Est, colonii şi graniţe.

Este, aproape la fel de important, despre proiectarea unei lumi arabe paşnice, dispuse să conlucreze cu Israelul împotriva pericolului iranian. Izolarea internaţională a Israelului, prin promovarea unei atitudini radicale în raport cu palestinienii, este ultimul lucru de care are nevoie statul evreu, în condiţiile în care tot mai multe voci prognozează anihilarea militară a unui Iran intrat în posesia bombei nucleare.

Pentru Israel, nu Autoritatea Palestiniană este problema fundamentală. Ci Teheranul. Întrebarea care se pune este cât sunt dispuşi israelienii să cedeze la negocierile cu Mahmud Abas, pentru a asigura închiderea în colivie a unui alt Mahmud mult mai periculos. Mahmud Ahmadinejad.

• Mahmud Abbas

Preşedintele Autorităţii Palestiniene are o şansă istorică, iar aceasta ar putea sfârşi în dezastru. O entitate statală palestiniană nu se poate face fără cei aproape două milioane de musulmani din Fâşia Gaza. Iar Fâşia e controlată de Hamas, o grupare care nu acceptă niciun fel de compromis şi care încearcă deja să-i construiască lui Abbas imaginea unui trădător.

Cum vor radicalii să elibereze Ierusalimul de Est şi teritoriile anexate în urma Războiului de Şase Zile? Prin vărsare de sânge. Adică exact modelul de care Abbas încearcă să se scuture, asigurându-se totodată de succesul diplomatic al echipei sale de negociatori.

Preşedintele Autorităţii Palestiniene încearcă, în ultimă instanţă, să supravieţuiască politic, într-o regiune în care, fără sprijinul americanilor, ar fi iremediabil prins în plasa triunghiului Iordania-Egipt-Arabia Saudită.

• Barack Obama

Preşedintele american joacă practic cea mai importantă carte a mandatului său pe plan extern. Temperarea intenţiilor iraniene este deja, în perspectivă, un plan aproape irealizabil. Medierea tensiunilor din Orientul Mijlociu ar putea fi însă marca succesului fundamental pentru un preşedinte care şi-a construit o imagine din aluatul pacificatorului.

Pentru Obama, ecuaţia e simplă: Israelul e partea care trebuie convinsă de necesitatea compromisului. Iniţial, locatarul de la Casa Albă a încercat să forţeze mâna statului evreu şi vreme de câteva luni nu s-a ales cu nimic. Astăzi, Obama este încă suporterul transformării Autorităţii Palestiniene în stat, dar vocea sa şi-a nuanţat poziţia.

Preşedintele american a înţeles că joacă într-un scenariu care necesită nu atât susţinerea intereselor palestiniene, cât mai ales convingerea părţii israeliene. Pentru Obama, costul politic ţine de cea mai importantă dimensiune a unui preşedinte care şi-a câştigat mandatul electrizându-şi naţiunea. Iar aceasta dimensiune poartă un singur nume: nevoia de glorie.

Surse: New York Times, BBC, Spiegel Online, Haaretz