Ce aţi făcut în ultimii 20 de ani?

Am preferat să fac acest exerciţiu de sinceritate numai cu oameni obişnuiţi, de diferite vârste şi categorii profesionale, fără să amestec celebrităţi, oameni politici sau vedete care au umplut în ultimii 20 de ani ecranele şi ziarele cu “realizările” lor. Citiţi, aşadar, ceea ce am obţinut. E un tablou al societăţii în care trăim şi al transformărilor prin care am trecut în ultimele decenii. Cu destine vesele sau triste, fără averi spectaculoase sau cariere fulminante, cu familii normale sau destrămate, cu bucurii date în special de copii, cu aşteptări deşarte de la societate şi uneori fără speranţe de viitor.

Într-o perioadă în care am fi putut face carieră, în care nimeni nu ne-a mai îngrădit  elanurile, iniţiativele şi călătoriile, în care controlul statului totalitar dispăruse, iar liberul arbitru ne-a stat alături mai mult ca oricând, fiecare se laudă cu ce poate, dar aproape toţi se plâng de acelaşi lucru: trăiesc într-o ţară greşită.

“Mă aşteptam ca România să evolueze mai mult”

Inginerul Constantin Roşca are azi 59 de ani, trei copii pe care-i lasă să-şi urmeze visele şi o firmă care-i oferă bani şi satisfacţii profesionale. A lucrat toată viaţa în industria textilă, unde crede că, dacă n-ar fi venit Revoluţia, ar fi îmbătrânit ca simplu şef de secţie. Acum a ajuns patronul fabricii, e mulţumit că a avut ocazia să dovedească tot ce-i poate capul, chiar dacă a trecut şi pe la DNA, şi constată, zi de zi, că “organele” care-i vin în control au aceleaşi tactici securistice ca pe vremuri. Spune că are bani suficienţi pentru o viaţă, că nu vrea să fie milionar de carton, dar e nemulţumit că ţara n-a evoluat cum s-ar fi aşteptat, că tânăra generaţie nu vine cu mentalităţi noi ca să-i schimbe pe ei, pe cei bătrâni şi comunişti

Bucuriile simple ale vieţii în Rucăr
 
Ion şi Cezarina Mazăre trăiesc în comuna Rucăr din Argeş. În 1989 el era maistru la o fabrică de parchet, iar ea era muncitoare la Marama Musceleană. Aveau un băiat şi o fată, ambii la şcoală, o casă şi un teren în Rucăr şi-şi făceau vise pentru viitorul copiilor lor. Azi el are 62 de ani, iar ea 55. Trăiesc din două pensii modeste, au aceeaşi casă şi câteva vizite la activ în Germania, unde fiica lor a emigrat cu cei trei nepoţi. Cezarina consideră că idealul ei s-a împlinit: “amândoi copiii au o situaţie financiară foarte bună, au absolvit facultăţi de renume şi au meserii importante”.

Nicolae Olteanu, consătean cu soţii Mazăre, îşi aminteşte cu melancolie de vacanţele de pe litoralul românesc înainte de 1989, când era maistru la TCH Dragoslavele, avea o casă şi o maşină nouă şi “îmi doream să am ani mulţi de lucru ca să pot câştiga bani pentru a-i oferi fiicei mele un viitor frumos”. Azi are 56 de ani, e pensionar, are un nepot de la fată, a mai făcut o casă, dar dacă-l pui să tragă linie, nu e mulţumit de ultimii 20 de ani. “Credeam că o să pot face mai multe, dar… n-am făcut. Acuma nu mai merg la mare în concediu, pentru că pensia abia ajunge de mâncare şi cheltuieli lunare”.

Spre deosebire de el, fosta lui colegă de serviciu Rozica Olteanu se declară mulţumită. “Înainte aveam casă, maşină şi ceva bani numai că nu prea aveam ce să cumpăr cu ei. Îi păstram pentru momentul în care va creşte copilul, ca sa-i ofer ei un început bun în viaţă. Voiam ca fiica mea să aibă parte de o viaţă mai bună decât am avut eu”. Azi, la 51 de ani trăieşte din pensie, are aceeaşi casă dinainte de 89, dar i-a făcut una şi fiicei, la maşină a renunţat că se învechise, nu mai merge nici la mare ca pe vremuri, dar este mulţumită că fiica ei are un serviciu bun, e căsătorită, are şi un nepot .Per total “consider că am realizat suficiente lucruri în aceşti 20 de ani, deşi nu la fel de multe cum mă aşteptam atunci, în 1989”.

M-am căsătorit cu băiatul visurilor mele

Bucureşteanca Alina Ruxandra Caramitu are azi 42 de ani, e doctor în chimie şi „deţine” un optimism debordant. Se mândreşte cu soţul ei, care a fost şi băiatul visurilor ei, şi cu fiica lor de care-şi leagă toate realizările şi visele viitoare. Singura nerealizare de până acum: n-a reuşit să devină şofer.

Credeam că după comunism o să traim în Eden

Din pragul celor 59 de ani, Elena Balotă priveşte la ultimii 20 în general cu mulţumire. N-a călătorit, cum visa în 1989, dar şi-a folosit puterea imaginaţiei pentru asta, citind. Şi-a dorit să scape de privaţiunile profesionale şi materiale ale epocii, şi-a închipuit că după căderea comunismului va intra într-un fel de Rai de bun simt. Admite că azi nu se află în Rai, dar zice că are compensaţii, măcar personale, pentru asta.

După 20 de ani, dar la Viena

Cristina U. are 33 de ani şi a dat acum câţiva ani Bucureştiul pe Viena. A copilărit  cu cozile la carne, portocale şi bomboane cubaneze, dar a beneficiat şi de deschiderea de după 89, călătorind şi desăvârşindu-şi studiile oriunde în lume unde i s-au invit oportunităţi. Pune pe prim plan familia, copilul şi prietenii şi, deşi nu şi-a dorit să emigreze, spune azi că se înclină în faţa Austriei, care îi dă linişte şi echilibru, şi îi e frică de România.

Apăsarea ratelor la bancă şi bucuria concediilor în străinătate

Elisabeta trăieşte de când se ştie în Mureş şi are azi 50 de ani. E funcţionar public de o viaţă. Avea 30 de ani în 89, un soţ de 34 şi doi copii. Aveau un apartament şi visau, ca tot românul la vremea aia,  şi la o maşină. „Era maximum ce puteai atinge – o casă şi o maşină. Toată lumea din jur avea la fel”. Din salariul ei de 1.800 de lei şi al bărbatului, militar de carieră – de 4.500 de lei, economisiseră 40.000 de lei pe un CEC ca să-şi cumpere o Dacia. N-au apucat, iar devalorizarea prăvălită după 1990 a făcut ca din banii plănuiţi pentru Dacie să-şi cumpere abia un TV color.

Ca realizări, după 1989 Elisabeta îşi pune în capul listei pe cea morală, cum îi spune ea – terminarea facultăţii, la ID (învăţământ la distanţă – n.r.), chiar dacă „obţinerea diplomei e doar o satisfacţie morală, pentru că nu-mi foloseşte la nimic”. A doua mare realizare a familiei e considerată casa la care au muncit timp de şapte ani, privându-se de concedii. Ar mai fi maşina luată în leasing şi, ultimul, dar nu cel din urmă, concediul în Europa petrecut acum trei ani, în care au văzut parte din Franţa, Italia şi Spania.

Nu poate să le numească eşecuri, dar o apasă azi ratele la bancă – 25 de milioane lunar – pe care le va termina când va avea 65 de ani. Visează să scape de ele şi să-şi mai permită nişte concedii în străinătate. Şi mai are un vis: să-i umple copiii curtea cu nepoţi, că acum, că-i gata casa şi i-a făcut şi leagăn, n-are cine se da în el.

Libertatea de a merge la biserică

Daniel Sterea are 34 ani şi e tipograf. La Revoluţie avea 14 ani şi nu prea avea alte gânduri în afara celor de liceu. Acum se bucură de libertate şi de dreptul de a merge la biserică sau de a crede: „Eram prea mic să mă gândesc la lucruri măreţe. Apoi viaţa mea a mers cumva firesc. Am început să lucrez imediat după liceu. Apreciez că am putut să merg la Biserică fără să ne fie interzis asta şi să cred mai mult. M-am căsătorit şi am putut să-mi schimb locul de muncă. Acum nu mori la acelaşi serviciu. Poţi alege un serviciu unde să-ţi fie mai bine. În plus, pentru mine e important că poţi să ai o opinie politică, poţi alege, poţi vorbi despre asta, e libertate. Dacă ar fi să mă gândesc la planurile de viitor, vreau să am un copil şi o situaţie materială mai bună”.

Am câştigat lumea, dar am pierdut tinereţea

În Târgu Neamţ trăieşte – cu pauze de muncă în Italia - Eugenia Cojocariu. Are 55 ani şi se consideră mai mult casnică, de vreme ce suma lunilor lucrate în străinătate dă mai puţin decât timpul petrecut pe meleaguri moldovene. Eugenia crede că în ăştia 20 de ani care au trecut a obţinut cel mai important lucru din viaţă: curajul de a-ţi lua soarta în mâini. „Cel mai important lucru pe care l-am obţinut în anii ăştia a fost curajul de a pleca să muncesc într-o altă ţară. Şi înainte de ´89 am mai fost plecată prin Spania, Maroc (soţul meu era scafandru şi-l însoţeam adesea în călătoriile de serviciu), dar primeai ameninţări că dacă nu te întorci, familia ta sigur va păţi ceva. M-am întors de fiecare dată cu un gust amar, fiindcă ştiam că dacă aş fi avut curajul să rămân, poate mi-ar fi fost mai bine. Apoi a venit Revoluţia şi după toată nebunia de la începutul lui ´90, lucrurile au început să se aşeze. Am câştigat mai multă libertate şi singurul lucru pe care l-am pierdut a fost tinereţea. Am divorţat şi m-am Intors în Tg. Neamţ, de la Constanţa. După mai mulţi ani în care mi-am dat seama că oricât m-aş fi străduit, nimeni nu m-ar fi angajat din cauza vârstei, copiii erau deja mari, m-am hotărât să plec. A fost greu, dar acum am deja trei ani de când lucrez sezonier în Manfredonia, Italia. Acolo am cunoscut oameni buni, primitori, care te ajută şi te apreciază, fără să faci reverenţe în faţa lor şi să-i domneşti. Ce mai aştept? Poate doar nişte nepoţi şi îmi doresc să fiu sănătoasă”.

Revoluţia din Timişoara, emigrată în Canada

Inginerul Eddie V. construieşte în Canada ce a intuit de foarte devreme că nu va putea pune piatră pe piatră în România. Revoluţia lui, începută într-un tramvai care traversa Timişoara în acele zile sângeroase de revoltă, s-a aşezat şi fructificat dincolo de ocean, unde azi se simte împlinit, chiar dacă admite că emigrarea e o decizie grea, care te ţine captiv între două lumi, dar pe care, ca român, trebuie s-o faci pentru a asigura viitorul copiiilor tăi.

Generaţia”putem face orice, depinde doar de noi”

Eugenia are 30 de ani şi certitudinea că totul stă în puterea ei. Îşi aminteşte vag de comunism, şi de faptul că visa să devină jumate poliţit, jumate profesoară. În ăştia 20 de ani a devenit, însă, jurnalist. Savurează libertatea de a călători în lume, libertatea de a scrie ce vrea, unde vrea, şi convieţuieşte  cu dreptul de a plăti rate la bancă pentru propria casă.

Un om dezumflat de societate

Gabi Bit, un român de 38 de ani, se declară scârbit de naţiune. Preferă să nu-şi detalieze ultimii 20 de ani, ci să facă un tablou al României, aşa cum o vede „un om dezumflat”.

„Ce-am făcut în ultimii 20 de ani? Am fost un  actor, spectator şi . Am 38 de ani, acum 20 aveam 18 ani, o vreme a visurilor şi a marilor speranţe. De-a lungul acestor ani am văzut înălţarea şi decăderea unor principii , călcarea în picioare a oamenilor care  mai au încă bun simţ şi cei şapte de acasa. Aveam o situaţie materială relativ bună. Eram student la Politehnică, apoi entuziasmat m-am dus să caut cai verzi pe pereţi. Viaţa însăşi este o antologie. Din păcate acum, la anii pe care îi am, singurul lucru care mi se mai poate împlini este speranţa de a găsi, poate, înţelepciunea de a-mi trăi viaţa pentru mine. M-am săturat să ajut oamenii tot timpul, poate pot deveni mai egoist. Sentimentul prezent este de lehamite, oamenii din ziua de azi, majoritatea parcă judecă cu maneaua în loc de creier. Sunt limitaţi, nu văd dincolo de televizor, PC şi MANELE.

Cu respect, Gabi Bit, un om dezumflat de societatea actuală fără ”.

„Am reuşit să creştem un copil normal într-o lume anormală”

Gilbert  Colobănea are acum 41 de ani şi în adolescenţă se visa inginer constructor. Când a devenit a constatat că nu mai are ce să construiască. Aşa că s-a „cuplat” cu computerul, un fel de a doua dragoste care s-a transformat într-o afacere, din care probabil ar fi ieşit la pensie, dacă n-ar fi intervenit copilul şi dorinţa de a-l creşte pe el într-o lume normală. Pentru o viaţă în care sistemul medical nu te omoară cu zile, Gilbert a decis să-şi ducă familia peste ocean. După 20 de ani de libertate în România de la anul el va alege emigrarea, ca să fie un om liber într-o societate pe care o consideră „mai normală”.
 

Era să fiu medic
Daniel Ţucă şi-a ratat visul de a deveni medic ortoped, deşi i-a acordat mai multe şanse în primii zece ani de după liceu. A absolvit o facultate de medicină, totuşi sistemul sanitar s-a dovedit ani la rând o fortăreaţă greu de cucerit pentru tânărul Ţucă. În cele din urmă a ales banii, şi un alt mod de a-i face: sistemul de distribuţie de medicamente. După o carieră de opt ani în pharma bussines Ţucă a învăţat să treacă halatul alb de doctor la nostalgiile tinereţii şi să-şi aprecieze situaţia materială prin comparaţie cu statutul unui medic debutant din sistemul la care a aspirat mai bine de un deceniu, în zadar.

La Pătrunjelu’, restaurantul unei foste viitoare laborante

Nadia a vrut să fie laborantă, dar a fost agent publicitar, ziaristă apoi şi-a descoperit aptitudinile de bucătar în propriul restaurant. În principal e mamă şi, când trage linie, după 20 de ani consideră că e sigur mai departe decât şi-ar fi închipuit în 1989 că va ajunge.

„Aş pleca şi acum din ţara asta!”

Livia pictează biserici şi trăieşte prin şi pentru fiul ei. A educat simţul estetic al câtorva generaţii de elevi din Câmpulung până când a ieşit la pensie, dar în rest şi-a împărţit viaţa între nevoia de artă, cea de subzistenţă şi dragostea faţă de mama şi fiul ei. Dincolo de toate astea îşi contemplă şi azi singurătatea nedreaptă pe care a preferat-o chiar şi în faţa emigrării la care se gândeşte ca la o mântuire nepermisă.

Contextul socio-politic îmi amărăşte zilele

Inginerul  Radu lucra în 89 la una din mândrele uzine ale regimului comunist: Uzina de la Colibaşi. Conducea, firesc, o Dacia nouă. Luptase câteva luni pentru obţinerea unui apartament la Bucureşti plus o repartiţie în întâiul oraş al ţării. La scurt timp nimic din toate victoriile lui n-a mai contat. Cariera cu care se mândreşte azi e în asigurări, concediile sunt numai în străinătate, iar maşinile, musai străine. Totuşi, deşi admite că personal are tot ce-şi doreşte, spune că se gândeşte serios la emigrare din cauza „contextului socio-politic”.

Greutatea unui permis auto de Argeş

Ultimii 20 de ani ai Ramonei din Câmpulung Muscel radiografiază câteva din transformările societăţii. De la renunţarea la uniformele şcolare şi segregarea clasei în copii cu jeans şi fără jeans, la blamul ce plana în anii 90 asupra facultăţilor private. Pe când urma Facultatea de Drept, Ramona se visa, romantic,  ofiţer de stare civilă. După absolvire s-a spulberat şi romantismul şi iluzia de a-şi găsi un loc de muncă în administraţie. Aşa că a mai făcut o facultate şi acum e profesoară. Se laudă cu realizări mărunte materiale, şi afişează o resemnare tristă pentru cei 30 de ani ai ei, în faţa corupţiei şi a tarelor sistemului. Spune că singura soluţie de evoluţie e împăcarea cu tine şi nu uită o realizare cu care se mândreşte: obţinerea „pe bune” a permisului auto în Argeş – judeţul care a dat ţării cele mai multe permise auto obţinute fraudulos.