Ceauşescu se dădea un „sensibil” critic de film

Mai exact, cu veritabile aere de critici de film, cei din conducerea partidului îi trăgeau la răspundere pe regizorii români pentru lipsa de avânt socialist şi pentru absenţa unor ecranizări despre „glorioasele realizări” din Republica Socialistă România.

1968 marca o perioadă de relativă deschidere a regimului şi, pe parcursul acestui an, o serie de şedinţe avute de Ceauşescu şi conducerea PCR cu oamenii de cultură creionează atitudinea dictatorului faţă de arta privită ca instrument de propagandă.

EVZ va relata în următoarele zilele câ teva dintre întâlnirile ce au avut loc în tre Ceauşescu şi oamenii de cultură din comunism. Întâlniri în care se desenau graniţele culturii pentru următorii ani.

Primul episod dezvăluie atitudinea dictatorului faţă de cinematografia română. Din discuţiile purtate în „co misia ideologică” întocmită în 1968, reiese un portret inedit al lui Ceauşescu: el se declară un om sensibil şi, deşi nu poate pune la îndoială faptul că şi „Mihai Viteazul a făcut dragoste la viaţa lui”, nu e tocmai nevoie s-o facă şi în film. Un scenariu istoric n-are nevoie de asemenea detalii „ne esen ţiale”.

Nicolaescu şi dragostea pe film

Dincolo de dezbaterea despre starea cinematografiei, din stenograma şedinţei reies câteva aspecte surprinzătoare din relaţia pe care dictatorul o avea cu arta filmului şi cu regizorii agreaţi de regim. Pe alocuri, discuţia capătă accente comice.

Aflat pentru prima dată în faţa lui Ceauşescu, regizorul Sergiu Nicolaescu - care tocmai înregistrase un succes de casă cu filmul „Dacii” şi intrase în graţiile partidului - îi mă rturiseşte acestuia că se loveşte în ultima vreme de două dileme: una ar fi de ce armata nu-i oferă mai mult sprijin în scenele de luptă iar a doua, mult mai îndră zneaţă, sună cam aşa: poate sau nu poate Mihai Viteazul să evolueze pe marele ecran într-o scenă de dragoste? Cenzorii se do ve deau extrem de pudici şi astfel de imagini, botezate cu oarecare ti mi ditate, în şedinţă, „sexy”, cădeau printre pri mele la montaj, dacă vreun regizor se mai încumeta să le filmeze. Nicolaescu, care avea în pregătire pelicula cu Amza Pellea în rolul voievodului, insinuează că succesul filmelor din alte state socialiste, cum ar fi Cehoslovacia, era strâns legat de astfel de scene.

Conducătorul suprem contracarează sec: „Sunt de acord că şi Mihai Viteazul a făcut dragoste”, dar asta nu făcea în niciun caz parte din vreun plan cincinal. Dictatorul şi-ar dori ca „tovarăşii” să fie mai degrabă sensibili la problemele muncitorilor şi la ideile socialismului.

Drept urmare, şe dinţa capilor PCR decide soarta filmelor pentru următorii ani: dramele din uzină şi dilemele mun citoreşti primesc rolurile principale în cinema-ul comunist.

PRIMA ÎNTÂLNIRE CU CEAUŞESCU

Nicolaescu, cenzurat de „Dumnezeu”

La şedinţa din 1968, Sergiu Nicolaescu a avut emoţii. Venise cu gânduri mari şi cu un plan pe care azi îl descrie ca „extraordinar de curajos”.

„Au fost două întâlniri pe care le-am avut cu Ceauşescu şi asta a fost prima. Nu m-am mai văzut cu el decât la o decoraţie, după aceea. Am venit atunci pregătit cu propuneri, pentru că eu cerusem întâlnirea cu toţi. Am zis să facem şi noi ca cehoslovacii sau polonezii în film, să fim mai deschişi, dar era un gest extraordinar de curajos”, povesteşte regizorul momentul în care i-a sugerat dictatorului că poate este cazul ca Mihai Viteazul „să iubească”.

Cineastul care a monopolizat producţia de film în comunism, blamat după Revoluţie că a făcut parte dintre regizorii agreaţi, punând în funcţiune, în acelaşi timp, rotiţele industriei, susţine că actul său n-a prea avut nici adepţi, nici urmări.

„Ceauşescu n-a ţinut cont de nici una dintre observaţiile mele şi curajul meu a fost în vânt, niciunul dintre colegii mei nu m-au susţinut acolo de frică să nu aibă repercusiuni, nici Gopo, nici nimeni. Dar mai târziu s-au declarat de acord”, spune Nicolaescu. Regizorul admite că unii erau „foarte chinuiţi” de cenzură şi că tratamentul aplicat lui era destul de special.

„Duşmanul” său personal avea un nume: Dumitru Popescu „Dumnezeu”. „Eu nu prea am avut cenzură în rest, pe mine mă cenzura Dumitru Popescu Dumnezeu, care era foarte rău, mi-a oprit un film, «Osânda». La mine, cenzura se întâmpla după film. Îl făceam, îl chemam la vizionarea privată şi apoi ascultam ce avea de zis”, îşi aminteşte Nicolaescu. Scenariile sale nu treceau prin aceeaşi reţea densă de lectori şi cenzori, cum se întâmpla cu ale altor cineaşti. „Alţi oameni erau foarte chinuiţi, veneau fel de fel de comisii peste ei”.

DICTATURA „PRICEPUŢILOR”

Psihoza omului politic

Criticul Bujor T. Rîpeanu crede că filmele cu tentă ideologică „prestate” de anumiţi regizori şi scenarişti erau adesea făcute pentru a putea progresa în carieră. „Probabil că singurul criteriu moral ar fi fost ca, în ’89-’90, cei care s-au ocupat cu treaba asta să spună «Am făcut atâtea filme din astea». Văd că acum viziunea asupra lor este dată şi de cei care distribuie acum astfel de filme, spre amuzamentul celor mai tineri. Între ’68-’70, macazul în ce priveşte intervenţia partidului în film se schimbă. În ’80 deja se făceau tot felul de turnătorii. Ceauşescu avea impresia că se pricepe şi la film, pentru că văd şi acum cum unii cred că se pricep la toate. Este psihoza omului politic să se priceapă la toate”.

DEZBATERE LA NIVEL ÎNALT PE SCENELE „SEXY”

De ce nu putea Mihai Viteazul „să iubească”

La câteva zile după discuţiile cu regizorii români, mai mulţi membri din conducerea PCR au pus cinematografia la cale. Planul de bătaie includea şi reglementări speciale care să asigure Partidul că se vor face doar „filme bune”.

„Facem o lege în care stabilim că trebuie să se facă filme bune. Legea este uşor de făcut, dar cum stabilim care sunt filmele bune ce trebuie făcute este mai greu de făcut”, se împiedica Nicolae Ceauşescu de o oarecare dilemă. Fiind o armă propagandistică extrem de valoroasă, domeniul nu trebuia scăpat din ochi.

Soarta filmelor a fost pusă pe agenda acelei zile înainte de subiectul „Locuinţe şi dotări pe stra da Karl Marx din Focşani”. „Comisia ideologică” avea şi un „plan tematic” foarte concret, cu su biecte preferate. „Un film despre integritatea moral-politică a unui comunist înlăturat pe nedrept” sau „Un film despre curajul partinic. Personajul, observând o gravă încălcare a legalităţii socialiste în intreprinderea în care lucrează, se simte dator să ia atitudinea fermă” sunt doar două dintre scenariile care urmau să fie comandate.

Tendinţe vestice

Nicolae Ceauşescu vorbind despre dragoste şi despre cât este de sensibil, Sergiu Nicolaescu insistând pe introducerea unei scene de amor în filmul „Mihai Viteazul”. Sunt doar câteva dintre imaginile întâlnirii pe „probleme ideologice ale cinematografiei” române din comunism.

În timp ce în cinematografia occidentală regizorii desfiinţau tabuuri, cineaştii români puteau „reda dragostea” doar cu voie de Sus. Şi nu oricum, ci „cuminte”, aşa cum ar fi trebuit să trăiască orice tânăr comunist.

Prezent pentru prima dată în faţa dictatorului, Sergiu Nicolaescu încearcă să aducă în discuţie, destul de stângaci, problema pu - dorii. „Cinematografia cehoslovacă şi cea poloneză (...) prezintă filme, termenul exact al acestor filme, îmi pare rău că-l pronunţ aici, «sexy», adică filme în care sexualitatea este prezentată în tr-un mod foarte deschis. (...) Nu spun că vreau neapărat să fac ca în următorul meu film unul dintre eroi să apară că face pipi (...), dar în orice caz am nevoie ca acest om să iubească (...). Vă spun acest lucru pentru că mă lovesc direct de nişte greutăţi. Poate Mihai Viteazul să iubească sau nu?”, îl întreabă Nicolaescu pe dictator.

Reacţii socialiste

Intenţiile „sexy” ale tânărului regizor Nicolaescu nu sunt chiar pe gustul realismului socialist: „Noi nu putem fi de acord (...) că cinematografia mondială este numai a filmelor sexy”, ia cuvântul criticul Valeriu Râpeanu.

„Pentru reuşita afacerilor au fost violate aproape toate capitolele legilor de cenzură”, blamează şi regizorul Ioan Popescu-Gopo tendinţele vestice. Iar Dumitru Popescu „Dumnezeu”, ziarist şi responsabil multă vreme cu cenzura în comunism, aduce discuţia mai aproape de ceea ce voia Ceauşescu să audă: „Cred că trebuie depuse eforturi pentru ridicarea nivelului ideologic şi filosofic al tuturor tovarăşilor care lucrează în acest domeniu de activitate”.

„Sunt de acord că Mihai Viteazul a făcut dragoste”

La finalul dezbaterii, dictatorul „face lumină” în problemele iubirii şi ale sexului. Următoarea pledoarie despre toleranţa partidului la „sexy” schiţează un Ceauşescu mai puţin cunoscut.

„Şi eu sunt sensibil ca şi dumneavoastră şi vreau să vă spun cum simt eu. Eu sunt de acord că şi Mihai Viteazul a făcut dragoste, dar trebuie să ştim ce să redăm, tovarăşi! Să redăm şi dragostea lui, dar dacă aceasta a avut rolul dominant în activitatea lui sau dacă aceasta este numai ceva lăturalnic, atunci s-o tratăm lăturalnic. Ridic aceasta pentru că mi-a făcut impresia că pentru tova răşul Nicolaescu aceasta este o pro blemă care vrea răspunsuri sau că cineva i-ar cere să nu oglindească dragostea. Vai de mine! Nu cred că un om, care are toate sentimentele, ar dori să excludem din artă dragostea, care sunt sentimente nobile şi care nu trebuie să le împingem la ceea ce face occidentul”.

Cu aceste cuvinte, soarta filmului lua un curs „luminos”. Înglobată, într-o singură frază, rostită tot de Cea uşescu: „Trebuie să străbată, ca un fir roşu, filmul militant pen tru întreaga politică de dezvoltare socialistă”.

Citiţi måine în EVZ care era relaţia lui Nicolae Ceauşescu cu lumea literară şi care era atmosfera la o şedinţă a dictatorului cu mari scriitori ca Marin Preda, Zaharia Stancu sau Geo Bogza.