Cel mai tare spectacol pe care nu-l vom vedea la Bucureşti

Deznodământul poveştii cu intrigă de dragoste, semnată Ben Elton, i-a făcut să plângă pe câţiva dintre cei care au asistat la premiera unuia dintre cele mai aşteptate musicaluri în West End, „Love Never Dies”, cel mai recent show semnat Andrew Lloyd Webber. Piesa, gândită ca o continuare a succesului internaţional din 1986, „Fantoma de la Operă”, reia drama la zece ani de când fantoma îndrăgostită de o soprană a dispărut de la Opera din Paris pentru a se arăta dincolo de Atlantic, cu obsesiile şi misterele sale - o demonstraţie cu final tragic a faptului că „dragostea nu moare vreodată”.

Povestea nu are aşa mare importanţă, însă, deşi poartă girul a trei scriitori de succes, printre care şi Ben Elton, autor al unor romane precum “Stark”, care a devenit o serie tv apreciată în Marea Britanie, “Gridlock” sau “Crimă în direct” („Dead Famous”).

Unul dintre cei mai influenţi dintre umoriştii britanici, Ben Elton şi-a trecut în palmares, printre altele, şi scenariul musicalului “We Will Rock You”, bazat pe piesele trupei Queen, care avea să uluiască publicul din West End în 2002, înainte de a ajunge în teatre din Las Vegas, Paris, Melbourne, Moscova, Tokyo sau chiar în Teatrul Civic din Johannesburg.

Pentru „Love Never Dies”, Elton a lucrat alături de Frederick Forsyth, scriitorul care la vârsta de 19  ani îşi câştiga renumele de cel mai tânăr pilot în forţele aeriene regale, ca mai apoi să devină jurnalist, corespondent în anii ’60 pentru BBC şi Reuters în Paris, Germania de Est şi cea de Vest sau Cehoslovacia.

Având această experienţă, plus pe cea de corespondent din războiul din Nigeria, Forsyth a scris câteva thrillere de succes, toate ecranizate, cum ar fi povestea asasinului tocmit să-l ucidă pe Charles de Gaulle din “Ziua Şacalului”, devenită film atât în viziunea lui Fred Zinnemann (care a primit şi un premiu BAFTA), cât şi sub semnătura lui Michael Caton-Jones (cu Richard Gere şi Bruce Willis). După poveşti ca “Dosarul Odessa” – adaptată în 1974 cu Jon Voight în rolul principal, “Câinii Războiului” – adaptată în 1980 cu Christopher Walken în rolul principal, sau “Al patrulea protocol” – pentru a cărui variantă filmică s-au „înrolat” actori ca Michael Caine sau Pierce Brosnan, Forsyth este la o nouă colaborare, care ar putea să se extindă şi pe marele ecran, cu Andrew Lloyd Webber.

Povestea fantomei a fost pusă în versuri de data aceasta de textierul american Glenn Slater, nominalizat la premiile Tony şi Grammy în 2008 pentru contributia sa la super-producţia Disney “Micuţa Sirena”.

Iluzionism, magie şi trucuri

Industria musicalului a ajuns la performanţe notabile în West End, unde starurile genului lucrează doar cu alte staruri. Teatrele din Londra dau acum tonul atât pe Broadway, cât şi la Hollywood.

Lucrurile au evoluat aşa de tare, încât pentru trucurile din Mary Poppins, de pildă, piesă care a avut premiera la Prince Edward Theatre din West End în 2004, consilier a fost însuşi David Copperfield, care a pus la punct şi replica de pe Broadway. La final, Mary Poppyns chiar zboară prin sală, în timp ce copiii urlă fascinaţi. (Lucrurile merg, de fapt, aşa de departe, încât în „Miss Saigon” pe scenă aterizează un elicopter, iar la „Chitty Chitty Bang Bang”, protagoniştii zboară cu maşina prin sală!).

Şi „Love Never Dies” bifează câteva scene cu explicaţii îndoielnice, cum ar fi momentul în care un candelabru din capete umane aurite, fără trupuri, săltat deasupra scenei, începe să cânte într-un cor însufleţit şi ferm, acompanindu-l pe tenorul Ramin Karimloo (tatăl Cristinei în “Fantoma de la operă”, filmul regizat de Joel Schumacher), vedeta din spectacolul original “Fantoma de la Operă”, (care se joacă şi acum, cu acelaşi succes, la Her Majesty’s Theatre din West End) şi deţinătorul rolului principal în noua producţie.

De ce cântă candelabrele sau, mai ales, cum? Răspunsul se află la Scott Penrose, deţinătorul trofeului „Inner Magic Circle Stage Magician” şi creatorul show-ului „Kooza”, cu care Cirque du Soleil a fost în turneu în 2007, artist care are în palmares şi trucurile din câteva producţii celebre, ca „Scoop” al lui Woody Allen, „Iluzionistul” cu Michael Caine sau „Death Defying Acts” – cu Catherine Zeta-Jones. (Pentru cei care au văzut „Fantoma de la Operă” în varianta originală, povestea candelabrului sună cunoscut: lampadarul, mare cam cât o sufragerie, aparent fixat în plafonul teatrului londonez, se desprinde, cândva, la începutul piesei, şi pică pur şi simplu spre publicul care urlă de spaimă până în momentul în care candelabrul virează brusc spre fosă şi dispare acolo).

Armando Farfan este consultantul de circ care l-a asistat pe Andrew Lloyd Webber să-şi pună în scenă cât mai bine „fantasma”, în culori electrice care mor în umbre adânci, populată de dansatoare naïve şi ciudaţi, cu inimi pline de furie, dragoste, gelozie sau ură.

Toate împachetate în cel mai inspirat mod de regizorul american Jack O’Brien, responsabil pentru succesul versiunii de teatru „The Full Monty”, care „şi-a făcut mâna” într-o gamă variată, de la Shakespeare la musical, şi care a primit, în 2008, un trofeu pentru musicalul „Hairspray”. (Probabil aţi văzut, de curând, pe HBO Comedy, versiunea pentru marele ecran a musicalului „Hairspray”, semnat de Adam Shankman, cu John Travolta excepţional în rolul unei mame grase, care se întrece la dans cu Queen Latifah!).

CEL MAI EFICIENT PROIECT DE DIVERTISMENT

Un pariu de cinci miliarde

Actorii de pe Broadway visează să ajungă în West End, iar cei din West End visează să ajungă pe Broadway. Liga mare a actorilor, de la Uma Thurman la Jeremy Irons, de la Ute Lemper la Hugh Jackman au primit aplauze în musicaluri. Până şi David Hasselhoff a încercat, cu succes, în „Jekyll and Hyde”.

Andrew Lloyd Webber este, însă, un uriaş al genului, călit în scandalul provocat, în anii ‘70, de una dintre cele mai importante dintre piesele sale, Jesus Christ Superstar, opera rock care a putut fi auzită mai întâi pe un album ajuns pe locul 1 în Billboard în 1971 (poate şi pentru că Ian Gillan şi-a asumat partitura principală), şi mai apoi pe scena teatrului Mark Hellinger, pe Broadway, în 1971.

Acuzată de sacrilegiu, blasfemie sau de antisemitism, piesa a fost interzisă în anumite state, şi chiar de BBC, înainte de a fi fost jucată pentru prima oară, în 1971, în Vilnius, în Lituania pe atunci sovietică, şi mai apoi în Ungaria comunistă, ca să ajungă la Palace Theatre din West End abia un an mai târziu.

Puţini sunt cei care nu au văzut măcar una dintre cele două ecranizări ale operei, prima mai „cuminte”, cu un Christ în variantă rock aproape clasică (1973), iar cea de-a cu un Christ pierdut în modele urbane, la periferia unei mari metropole (2000) – o producţie care a câştigat un premiu Emmy în 2001.

O poveste de dragoste

„Fantoma de la Operă”, un musical după povestea jurnalistului şi scriitorului francez Gaston Leroux, a fost altă capodoperă cu care Webber a uluit lumea, iar succesul ei este la fel de mare de la premiera de la Her Majesty's Theatre, din 1986, când Sarah Brightman juca rolul titular.

Povestea de dragoste a sopranei Christine Daaé cu un personaj misterios, desfigurat, a fost un succes internaţional incontestabil, cu peste 9000 de spectacole jucate numai pe Broadway. Şi-a câştigat rapid titlul de cel mai popular musical, cel mai vizionat şi al doilea ca longevitate (după Cats) şi, potrivit sitului său oficial, este şi cel mai eficient proiect de divertisment realizat vreodată, cu un câştig de peste 5 miliarde de dolari din toate reprezentaţiile sale în întreaga lume.

(Pentru cei care înţeleg lucrurile în termeni de câştig, musicalul „Cats”, cel mai longeviv spectacol din istorie, este tot al lui Andrew Lloyd Webber, la fel şi „Evita”, care a avut-o pe Madonna în rolul principal...)

Milioane de albume vândute

În 2004, regizorul american Joel Schumacher, responsabil, printre altele, şi de una dintre poveştile lui Batman (Batman Forever – 1995), a transformat Fantoma de la Operă într-un film cotat de unii cu tot atâtea stele ca şi Titanicul lui Cameron.

„Fantoma” a primit peste 50 de premii în întreaga lume, s-a vândut în peste 40 de milioane de exemplare, la care se adaugă cele peste 20 de milioane de albume vândute numai cu muzica acestei producţii.

Este de înţeles, deci, atât presiunea, cât şi emoţia, înaintea lansării primului „sequel”, „Love Never Dies”, care a avut premiera în West End, la Adelphi Theatre, pe 9 martie şi urmează să aibă premiera americană în noiembrie, iar în Australia, în 2011.

PRODUCŢII COSTISITOARE, TEATRE DEDICATE

De ce nu vom vedea musical prea curând în România

Bucureştiul este una dintre puţinele capitale europene în care teatrele nu te îmbie cu musicaluri. „Am văzut „Cats” la Berlin şi se juca în germană, la Milano am văzut Jesus Christ, producţie locală cu artişti italieni, în engleză, dar cu supratitrare. Mamma Mia în turneu internaţional se joacă în engleză, cu supratitrare”, spun pasionaţii genului, în timp ce călătorii îşi amintesc reclamele colorate care anunţă musicalurile celebre în mai toate capitalele lumii.

Singura încercare mai serioasă la Bucureşti, „Chicago”, o piesă originală de pe Broadway, pusă la Teatrul Naţional cu Ştefan Bănică în rolul principal, a avut critici moderate, public puţin şi viaţă scurtă. Anunţat pompos, musicalul „Chicago” a fost suspendat după doar câteva reprezentaţii, deşi pentru a obţine o astfel de licenţă, un producător trebuie să asigure un număr convenabil de spectacole. Eşecul i-a făcut pe mulţi să creadă că, în România musicalul „nu merge”.

„O producţie originală poate pleca în turneu, în timp ce muzica licenţiată, alături de poveste, pot fi puse în scenă, într-un fel de franciză, în altă parte. Nu putem şti dacă ar merge sau nu în în România, atâta vreme cât România nu cunoaşte acest gen deocamdată. Încercări au fost, încă de pe vremea comunismului, să ne amintim musicalurile cu Angela Similea şi Florin Piersic. Dar, sigur, atunci erau alte vremuri”, explică Bogdan Enache, expert în licenţieri, consultanţă artistică, producţii şi management cultural, a cărui sarcină a fost, după 1990, să vadă musicalurile din West End, pentru a putea aduce cei mai importanţi artişti şi cele mai interesante idei în România.

„Mai de curând, la Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian“ din Capitală, piesa „Cabaret” a împărţit publicul în două tabere: „cei care înghit şi cei care nu înghit“ o montare cu scene erotice.  Şi la Nottara a fost o montare… dar în România nu au fost încă producţii în care să se investească bani la nivelul de afară”, explică Bogdan Enache.

Ţară mică, scaune puţine…

La teatrele din Londra, costurile de producţie depăşesc, de regulă, milionul (pentru comparaţie, cam atât a costat producţia show-ului Rolling Stones pe care l-am văzut, în 2007, la Bucureşti). Dar este vorba despre producţii gândite să dureze ani de zile, la opt reprezentaţii pe săptămâna. În România, cu greu s-ar găsi public pentru asta.

„Noi nu suntem o atracţie turistică, precum Londra sau New York-ul. „Romeo şi Julieta”, la Teatrul de Operetă, a prins foarte bine în România, este vorba de o licenţă din Franţa, coproducţie cu o companie din ungaria, montarea originală. Acest spectacol se apropie cel mai mult de un show de West End londonez sau de un Broadway american. Dar atât. Ca să aduci o astfel de producţie, în primul rând costă foarte mult. Cu o asemenea desfăşurare de forţe, e greu de crezut că o companie londoneză va veni în turneu într-o ţară pentru o reprezentanţie sau două. Singura modalitate de a vedea aşa ceva este, până la urmă, o excursie la Londra”, explică Bogdan Enache, care, prin firma sa, a colaborat cu Andrew Lloyd Webber pentru marketing-ul pentru Europa Centrală al piesei Cats.

În urmă cu câţiva ani, Bogdan Enache a încercat să aducă musicalul Jesus Christ Superstar, care urma să fie pus în România în coproducţie cu opera din Braşov. „Ni se promisese o finanţare. Întreaga producţie s-ar fi ridicat la două sute de mii de euro. Apoi, proiectul a eşuat… Dacă nu ai bani, nu poţi să faci nimic”, explică Enache.

Ascultând piesele din West End te întrebi dacă în showbiz-ul românesc, învinuit de toţi de atâtea păcate, majoritatea reale, s-ar găsi cine să cânte într-un asemenea spectacol. „Voci am avea. Pentru un Jesus Christ, care e cântat cap-coadă, vorbim de o operă rock, îţi trebuie voci operatice şi voci rock. Dar spectacole ca Mama Mia sau Mary Poppyns sunt şi vorbite, şi cântate. Graniţa între genuri nu este clară. Britanicii, de pildă, nu consideră „My Fair Lady” o operetă, ci un musical.

„Fantoma de la Operă” este o combinaţie foarte clară între voci de operă şi voci pop. Replica production este producţia identică cu cea originală, pentru care îşi trebuie franciză şi, pentru a îndeplini criteriile, trebuie să garantezi un număr relativ mare de spectacole şi faptul  că producţia pe care o pui tu este identică, din punct de vedere calitativ, cu cea originală. Asta doboară financiar. Nu poţi să construieşti la Bucureşti un teatru pe care să-l dedici piesei Mama Mia, de pildă. Şi să laşi spectacolul un an acolo. Producţii de genul asta merg în Franţa, Olanda, Germania, şi se joacă acolo un an de zile. Poţi pune o „replica prodction” în limba ta natală. Dacă are sens. Traducerea trebuie să aibă sens, jocul în limba respectivă, legături între textul original şi subiectul respectiv”, mai spune Bogdan Enache.

VESTEA BUNĂ

„Love Never Dies” se aude şi în România

„Til I Hear You Sing” şi „Love Never Dies” au fost primele două single-uri care s-au auzit înaintea lansării de pe 9 martie. „Til I Hear You Sing”, o baladă epică interpretată de Ramin Karimloo, Fantoma, iar „Love Never Dies” – interpretată de Sierra Boggess, în rolul sopranei îndrăgostite Christine Daae. 

Andrew Lloyd Webber, care în 1992 a fost înnobilat cavaler, titlu acordat pe viaţă, este unul dintre cei mai de succes compozitori contemporani, având în palmares musicaluri ca „Love Never Dies”, „The Likes of Us”, „Joseph and the Amazing Technicolor© Dreamcoat”, „Jesus Christ Superstar”, „By Jeeves”, „Evita”, „Variations”, „Tell Me On A Sunday”, „Cats”, „Starlight Express”, „Fantoma de la Operă”, „Aspects of Love”, „Sunset Boulevard”, „Whistle Down the Wind”, „The Beautiful Game” sau „The Woman in White”.  De asemenea, a compus muzică pentru coloana sonoră a unor filme precum „Gumshoe” sau „Dosarul Odessa”, dar şi tema oficială a Jocurilor Olimpice din Barcelona, ediţia 1992, sau cea a Jocurilor Olimpice de Iarnă ediţia 1998 din Nagano.

Latin Requiem Mass Requiem conţine şi faimoasa sa versiune „Pie Jesu”, care a câştigat un Grammy pentru Cea mai Bună compoziţie contemporană clasică. Vestea bună este că dublul album „Love Never Dies”, în format special pentru România, costă 39. 9 lei şi este disponibil în magazinele de specialitate şi pe www.getmusic.ro.

Corespondenţă din Londra