Cele 200 de zile de criză din casa familiei Florea | VIDEO

Azi, în casa soţilor Florea, criza s-a cuibărit bine şi, în ciuda faptului că Marin a găsit, pentru moment, de muncă, incertitudinea zilei de mâine şi lipsurile încă îi mai afectează.

În urmă cu un an, EVZ dezvăluia, în cadrul campaniei „Români în criză”, şi povestea a trei dintre primii români disponibilizaţi. Susana Cristea, Ana Trif şi Aurel Tolan locuiesc în Turda şi până în septembrie 2008 lucrau la o fabrică de pantofi, care s-a închis. Acum s-au angajat la un nou „patron”. Şi au găsit puterea să vorbească despre greu tăţile din lunile de recesiune. EVZ vă prezintă o alt fel de cronică a primului an de criză în România.



NOSTALGICI DUPĂ EPOCA DE AUR

„Atunci nu s-a murit de foame. Acum se moare!”

Prin iulie, în casa lui Marin Florea, muncitor la unul dintre subcontractorii Uzinei Dacia, apăreau în sfârşit singurele veşti bune din ultimul an. Prima: fiul său a intrat la Facultatea de Chimie, la Bucureşti. A doua: Marin a găsit ceva de muncă, într-un final, după lungi căutări care l-au împins pe bărbatul de 50 de ani inclusiv spre mijloace de informare ce-i păreau atât de străine cândva, cum este internetul.

Cele două veşti bune erau poate primele semne că viaţa începea să mai aibă sens în micul orăşel argeşean, legat „ombilical” de succesul Uzinelor Dacia, unde Marin lucrase, timp de 15 ani, la cablajele automobilelor. Asta până prin toamna lui 2008, când în târguşor au început să facă ravagii două cuvinte: „şomaj tehnic”. Criza lovise şi la Mioveni şi, chiar dacă cei mai mulţi dintre muncitorii de aici aveau peste 15 ani vechime, patronii străini nu-şi mai permiteau să-i plătească. Aşa că soţii Florea, părinţi a trei copii, dintre care unul care tocmai termina liceul şi altul cu handicap, au strâns cureaua şi au început o luptă pentru supravieţuire. Şi asta e cam tot ce a făcut familia Florea lunile astea: au trăit la limită, au redus drastic cheltuielile şi au alergat după locuri de muncă.

Înapoi la sat

Cât Marin Florea nu a avut de lucru, viaţa lui şi a familiei sale a pendulat între interviuri de angajare şi drumul către oficiul pentru şomaj din localitate. „Abia acum două săptămâni am fost sunat că s-ar putea să fie loc, tot la uzină. Şi de atunci lucrez acolo, schimbul trei, la banda rulantă, pentru scaune. Dar e doar temporar, pentru două luni. După asta, nu ştiu ce o să fie...”, spune trist Marin.

Soţia, Maria, este tot şomeră. Când criza a lovit, oamenii au pus cap la cap datele problemei şi au zis aşa: „Plătim din salariile compensatorii creditul pe care îl avem, cu restul de bani punem ceva faianţă, reducem consumul de carne, de medicamente”. „Nici pe la supermarket n-am prea fost. Foarte rar şi am luat strictul necesar. Fără cărniţă, fără hăinuţe. Iar de plecat în vreo vacanţă, îmi şi vine să râd! Ce să facem cu şomajul de 1.200 de lei?”, face un bilanţ Maria.

Astfel, având în vedere lipsa de opţiuni din Mioveniul lovit de criză, prin luna iunie familia Florea s-a retras o vreme la ţară. „Am muncit la pământ. Am pus acolo roşii, o grădină, ceva...”, completează Marin.

„Ne ducem de râpă”

Într-un anumit moment „te apucă disperarea”. Poate că de asta Marin, om cu ex perienţă în industria auto, s-a tre zit acum câteva luni în punctul în care s-ar fi angajat ca paznic, nu mai să facă ceva. S-a prezentat la interviu şi, spre surprinderea lui, până seara deja îl trimiseseră să-şi ia uniforma, deşi nu arată a bodyguard fioros. A zis să mai aştepte însă. Şi i s-a arătat slujba de la uzină, pe care speră totuşi să n-o piardă peste două luni. „Eu nu văd vreo ieşire prea curând. Văd că nu se mai vorbeşte de criză, ci de adâncirea ei”, îşi dă cu părerea bărbatul.

Maria e şi mai drastică. Ei i se spune mereu că e prea bătrână să se mai angajeze undeva. Aşa că lansează, supărată, oferte către guvernanţi: „Eu zic aşa: să vină un parlamentar să stea şi el măcar o săptămână aici, la noi în casă. Să vadă şi el cum trăieşte cu adevărat lumea”.

„În vreo cinci ani cred că ne termină ăştia pe toţi”, intervine Marin. „Ne ducem de râpă de tot, mai rău ca în ’90”. Apoi, brusc, evidenţa crizei îl aduce pe bărbat pe aceeaşi linie cu nostalgicii Epocii de Aur. „Cum a spus şi Elena Ceauşescu: atunci nu s-a murit de foame. Acum se moare!”. Criza l-a convins pe Marin că „era mai bine”. Doar că lipsea „libertatea asta de exprimare”.

VIAŢA LA ŢARĂ

„Am pus de-o grădiniţă, o găină, un porc...”

Elena Marinescu face parte din acelaşi „lot” de disponibilizaţi de la subcontractorul Dacia pentru care a lucrat şi Marin Florea. Doar că ea nu a avut acelaşi noroc să prindă un loc de muncă.

De altfel, aşa cum povesteşte Marin, doar „vreo zece” dintre cei peste 200 de angajaţi rămaşi pe drumuri au reuşit să-şi găsească ceva de lucru la Mioveni. „Dacă veniţi aici în ziua în care se pun vizele pentru şomaj, la oficiu, vă speriaţi de cât de mulţi vin!”, spune Marin Florea. Ce era să facă toţi oamenii ăştia? Mulţi s-au îndreptat către „rădăcini”.

Într-o zi de vară, deloc luminoasă, Elena Marinescu şi soţul său au decis şi ei să se retragă la casa socrilor de la ţară, într-un sat din judeţul Vâlcea. Deşi pentru cei mai mulţi români povestea Elenei poate căpăta accentele unei adevărate drame, femeia vorbeşte firesc despre ceea ce a trăit în ultimele luni.

Viaţa i s-a schimbat la 180 de grade, dar pare împăcată cu ideea. „Ce să fac? Soţul meu e bolnav şi nu mai puteam suporta să stăm la bloc. Apoi, toate sunt scumpe şi din ajutorul cu şomaj nu poţi să te descurci. Aşa că am venit aici, am pus de-o grădiniţă, de-o găină, de un porc”, povesteşte femeia.

Ceva de muncă, deocamdată, nu a găsit. Iar când merge la Mioveni pentru şomaj nu face decât să-şi întărească ideea că lucrurile nu se vor schimba în bine prea curând. „Mă duc pe acolo, prin piaţă, şi-mi dau seama că nu mai vine lumea ca altădată. Cum să vă spun, se vede că e altfel!”, adaugă Elena. Va încerca să se angajeze, cum a mai încercat şi până acum. „Poate la anul oi găsi ceva”, spune ea. Mai are o soluţie, e drept, cam riscantă: cele două fiice ale sale au pus de-o afacere cu nunţi. Fac accesorii pentru petreceri, iar mama lor le va ajuta să coasă la feţele de masă sau la husele pentru scaune.

„Om vedea. Eu nu văd ie şire din criză decât dacă gu vernanţii creează locuri de muncă noi. Până atunci, îmi fac de lucru cu păsările, pe aici, prin curte”, povesteşte resemnată Elena.

"Eu nu văd altă ieşire din criză decât dacă guvernanţii creează locuri de muncă noi. Până atunci, îmi fac de lucru cu păsările, prin curte.",
Elena Marinescu, şomeră care s-a mutat la ţară din cauza crizei

UN AN GREU

Numărul şomerilor s-a dublat

La sfârşitul lunii august a anului trecut, România întâmpina veştile de recesiune, care deja făceau vâlvă în Vest, cu un număr de 345.510 şomeri. Comparativ cu anul trecut, potrivit datelor Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, la finalul lunii august 2009 numărul şomerilor aproape se dublase, ajungând la 601.673.

Dintre aceştia, 265.945 sunt femei. Astfel, rata şomajului înregistrat în luna august a fost de 6,6%, faţă de 6,3% în luna iulie 2009 şi 3,8% în aceeaşi lună a anului 2008.

Primele cinci judeţe ca număr de şomeri sunt Vaslui (12,5% - rata şomajului), Mehedinţi (12,1%), Alba (10,7%), Dolj (10,3%) şi Teleorman (10,1%). Judeţul Ilfov (1,8%) este primul pe lista celor în care se înregistrează o rată a şomajului sub procentul naţional.

CAMPANIE

Feţele crizei la români, în EVZ Povestea familiei Florea a fost primul

episod al campaniei „Români în criză”, demarată de EVZ pe 23 februarie 2009. Au urmat preoţi, afacerişti mari şi mici, ziarişti rămaşi fără ziare, constructori sau cosmeticiene, o serie întreagă de oameni dintr-o Românie ce-şi îmbogăţea vocabularul economic cu termeni reci şi duri ca lama de cuţit. Era vremea primelor semne serioase, a curiozităţilor şi a pronosticurilor tot mai sumbre.

Cutia milei începea să se golească, un cotidian local publica pe prima pagină o poză cu o lumânare aprinsă şi un editorial de adio, agenţiile imobiliare şi firmele de construcţii îşi închideau obloanele, după o perioadă de avânt. Era vremea tragediei sau cel puţin a micii drame de familie. Creştea numărul sinuciderilor şi al cazurilor de depresie, oamenii se internau pentru a putea lua din nou în piept greutăţile vieţii.

Tot în EVZ, cântăreaţa Carmen Şerban mărturisea că, de la o vreme, nici petrecerile nu mai sunt ce-au fost: „Cum a fost a fost/Ce va fi va fi/Cum va fi vom şti/Sau poate nu vom şti”. Actorul şi proaspătul senator Mircea Diaconu venea cu soluţii: „În teatru regăseşti tot ceea ce ai nevoie, te face să râzi, să plângi şi te echilibrează”.

Mâine în Evenimentul zilei

Criza a redus drastic vânzările de electrocasnice. Consumul de alimente nu a fost însă periclitat. Dar obiceiurile românilor se schimbă. Pentru familia Achim, reducerile au devenit un criteriu important la cumpărături.

CITIŢI ŞI:

Primii şomeri s-au reangajat