CHRISTIAN MITITELU: Gazul, grivna şi gâlceava

Toate acestea nu par să aibă niciun efect asupra disputei continue dintre Victor Iuşcenko, şeful statului, şi Iulia Timoşenko, fosta sa aliată, aflată la al doilea mandat de prim-ministru. Cei doi protagonişti ai Revoluţiei Portocalii din 2004, care a împiedicat instalarea frauduloasă a unui regim promoscovit, s-au despărţit prima dată după numai câteva luni. Coaliţia, care a ajuns la putere cu lozinci de genul “la închisoare cu hoţii!”, s-a destrămat rapid, ca apoi să fie recârpită în urma alegerilor anticipate de anul trecut. Oligarhii regimului precedent s-au reorientat ori au fost înlocuiţi cu alţii. După cum spunea un parlamentar, partidele nu trăiesc din cotizaţii.

Co-habitarea preşedinte-premier este dificilă. Preşedintele îi poartă o antipatie nestăpânită Iuliei Timoşenko. O percepe, pe bună dreptate, ca fiind principala sa rivală în alegerile prezidenţiale din decembrie anul viitor. Îi contracarează acţiunile guvernamentale prin decrete. A acuzat-o de trădare pentru a fi adoptat o atitudine reţinută în timpul conflictului dintre Rusia şi Georgia. O bănuieşte de a fi ajuns la o înţelegere secretă cu Vladimir Putin pentru a avea sprijinul său la prezidenţiale. O face răspunzătoare de situaţia economică. Iulia Timoşenko dă riposte pe măsură. Afirmă că preşedintele, de conivenţă cu banca naţională, ar fi provocat căderea grivnei pentru a profita financiar şi a slăbi guvernul.

Acest schimb de amabilităţi are loc tocmai când se întrevedea o atenuare a crizei politice provocate de decizia din toamnă a preşedintelui de a dizolva parlamentul. Premierul refuzase ideea alegerilor şi încercase să formeze altă majoritate împreună cu Partidul Regiunilor condus de fostul premier prorus şi candidat la preşedinţie, Victor Ianukovici. A renunţat însă pentru a nu-şi pierde o parte din electorat şi deoarece Ianukovici dorea modificarea constituţiei în sensul transformării Ucrainei din republică semiprezidenţială într-una parlamentară (considerând că are mai multe şanse să ajungă preşedinte prin votul parlamentarilor decât prin vot popular).

Până la urmă, alegerile au fost amânate sub pretextul rezolvării crizei financiare. De fapt, gruparea politică proprezidenţială este scindată şi risca să nu depăşească pragul electoral. S-a constituit prin urmare o a treia coaliţie Iuşcenko-Timoşenko, de data aceasta cu ajutorul micului partid liberal al preşedintelui parlamentului, Volodimir Lîtvin. Cât de viabilă este nu se ştie, dat fiind că dl Lîtvin a fost ales în fruntea Camerei cu sprijinul comuniştilor; or, e improbabil ca aceştia să sprijine programul de măsuri recomandat de FMI. 

Problema care trebuie rezolvată până la finele anului în ciuda luptei fratricide este încheierea unui nou acord cu Gazprom. Gazprom cere plata restanţelor, pe care le estimează la 2,4 miliarde dolari. Ucraina contestă suma. Gazprom ar accepta eventual o participare în reţeaua de conducte ucrainene; guvernul de la Kiev nu poate ceda controlul. Gazprom vrea să majoreze preţul la mia de metri cubi de gaz, de la 180 dolari la cca. 400, atât cât plăteşte o ţară ca Germania (sau România).  Din motive politice, Rusia percepe oricum un preţ mai mare Ucrainei şi Georgiei decât altor ţări vecine. Guvernul ucrainean ar înghiţi o scumpire de până la 250 de dolari. Cere însă eliminarea intermediarului Rusoenergo, care asigură tranzitul gazului din Asia Centrală prin conducte Gazprom spre Ucraina şi Europa Occidentală. Premierul Timoşenko sugerează că a ajuns la o înţelegere în acest sens cu Vladimir Putin. Doar că Gazprom deţine şi o parte din acţionariatul Rusoenergo, firmă înregistrată în Elveţia.    

Rusia dă asigurări că orice întrerupere sau reducere a fluxului de gaz către Occident se va datora exclusiv Ucrainei, care refuză să accepte logica pieţii. Ucrainenii susţin că au destul gaz stocat în subteran spre a evita o criză cu dimensiuni europene. Vest-europenii au luat şi ei măsuri preventive. Chiar şi aşa, e greu de văzut cum se va rezolva impasul care se repetă la fiecare sfârşit de an. Ucraina e slăbită economic de criza internaţională şi scindată din punct de vedere politic. Rusia mizează pe scumpirea gazului deoarece încasează acum mai puţin din exporturile de petrol. Oricum, nu are interes ca Revoluţia Portocalie să devină o sursă de inspiraţie sau să facă favoruri unei ţări al cărei preşedinte doreşte aderarea la NATO.