Cine a salvat Casa Poporului de la ura naţională în ‘90| VIDEO

Atunci s-au rostit pentru prima dată cele mai dure sentinţe la adresa casei: să fie rasă de pe faţa pământului, să fie populată cu copii orfani, să fie făcută muzeu pentru ororile comunismului. Toţi o urau pentru că era întruchiparea visului megaloman al lui Ceauşescu, ridicat pe suferinţa şi înfometarea poporului, prin demolarea a ceea ce oraşul ăsta avea mai frumos: centrul vechi.

Să fie orfelinat, casino, muzeu…

Casa nu era totuşi gata. 80% finalizată însemna o structură care îşi aştepta ornamentele. Holurile imense erau populate de câini, porumbei şi vizitatori ocazionali. În 1990 cineva a avut ideea de a organiza vizite.

“Erau cozi de câţiva km. Stătea lumea cu răbdare să vadă ce e înăuntru”, îşi aminteşte arhitecta Anca Petrescu, hulită la concurenţă cu casa, pentru că fusese autoarea acelei construcţii dorită de Ceauşescu. La finalul vizitei oamenii erau puşi să-şi scrie părerea într-un caiet. “Caietele alea au fost salvarea casei. După ce o vizitau nimeni nu mai zicea să fie demolată. Au scris acolo oamenii cele mai trăznite idei, să se facă orfelinat, casino, muzeu… dar nimeni nu mai voia să fie demolată”, răsuflă şi azi uşurată mama Casei poporului.

Conţinutul acelor caiete a fost folosit într-un documentar realizat pentru TV5 de Frederic Mitterrand. Anca Petrescu spune că el a fost salvarea ei şi a casei: “A spus că este interesant că oamenii intră încrâncenaţi, urând această clădire - pentru că oamenilor li se spusese că de aia sufereau de foame, pentru că se făcuse această casă – şi când ieşeau îşi dădeau seama că e vorba de o investiţie realizată de oamenii de rând, ca noi”.

Pentru început a fost nevoie de ochi străini ca să aprecieze la rece ceea ce românii urau la cald. Clădirea a primit atunci oferte avantajoase de cumpărare de la japonezi şi de la magnatul presei Rupert Murdoch. Ambele oferte, după spusele arhitectei Petrescu ferme şi serioase, au fost refuzate din motivul arhicunoscut în epocă “nu ne vindem ţara”.

Ion Raţiu, proaspăt venit din Marea Britanie, a fost unul dintre primii politicieni care a luat apărarea casei şi a propus o utilizare. “Ion Raţiu, care era un european, un duşman al comunismului, a fost cel care a apărat această clădire, şi a susţinut ca ea să adăpostească un simbol naţional, aşa cum  englezii au o clădire impunătoare a parlamentului. Cuvântul lui a cântărit greu în această decizie care s-a luat până la urmă, ca să se mute aici Camera Deputaţilor”, povesteşte arhitecta Anca Petrescu.

Proiectul lui Carol, visul lui Ceauşescu, coşmarul românilor

Clădirea fusese, de fapt, destinată viitorului centru administrativ al ţării, Marii Adunări Naţionale, Consiliului de miniştri şi – câteva etaje – cuplului prezidenţial. Dimensiunile şi stilul ei îi pot fi imputate lui Ceauşescu, amplasarea şi ideea sunt însă mai vechi.

Anca Petrescu spune că Ceauşescu nu a făcut decât să pună în aplicare dorinţa regelui Carol al II-lea care prevedea încă din anii 30 demolări pentru un nou ax est-vest al oraşului şi o clădire nouă pentru parlament, fix pe Dealul Arsenalului. Pretextul a fost dat de cutremurul din 1977, când s-a luat decizia refacerii oraşului.

Concursul pentru noul centru politic al ţării a fost lansat în scurtă vreme şi avea să desemneze la începutul anilor ’80 arhitecţii care vor construi clădiri administrative de importanţă naţională, precum şi o nouă axă prioritată a oraşului – ce avea să poarte până în 1989 denumirea de Victoria socialismului.

Anca Petrescu, tănără absolventă la acea vreme, a concurat şi câştigat cu proiectul pentru Casa Republicii. I s-au atribuit legături inexistente de familie cu Elena Ceauşescu, şi nici până azi nu sunt lămurite în breasla arhitecţilor talentele ei profesionale care au impus-o în ochii cuplului Ceauşescu. Contestatarii ei spun că decisivă a fost tocmai vârsta ei fragedă şi flexibilitatea în faţa cerinţelor de multe ori absurde ale “beneficiarului”.

De altfel Anca Petrescu nu neagă că anumite soluţii arhitectonice aplicate la Casa poporului îi aparţin lui Ceauşescu. Ea recunoaşte că a fost surprinsă de mersul lucrurilor, pentru că Ceauşescu a dorit ca lucrările să înceapă imediat după stabilirea câştigătorilor consursului de urbanism. “A fost foarte greu să faci proiectarea în paralel cu execuţia. Pentru că unul era proiectul prezentat la concurs şi altceva să detaliezi toate planşele de execuţie”, spune Petrescu.

Aşa a ajuns Anca Petrescu să coordoneze o echipă de peste 200 de arhitecţi. În piaţă s-a vorbit despre faptul că au lucrat atât de multe echipe la casă tocmai din cauza caracterului ei secret – nimeni nu trebuia să ştie cum se face întregul, toţi lucrau pe bucăţele.

Anca Petrescu spune că lucrurile aveau un ritm imposibil de ţinut de o singură echipă, şi că singurele secrete ale clădirii sunt normale şi vizează adăposturi antiatomice fireşti, prevăzute de lege pentru orice clădire, precum şi tuneluri de legătură cu instituţii din apropiere – Ministerul Apărării etc.

“S-a furat foarte puţin pentru cât de fără stăpâni a fost casa”

330.000 de mp au fost făcuţi în cinci ani. Opt luni i-ar mai fi trebuit clădirii să devină un palat aşa cum şi-l imagina Ceauşescu. Finisajele fuseseră comandate şi executate, unele deja se puneau în operă în 1989, altele îşi aşteptau rândul.

“De asta a fost şi jaf după aceea, în momentul în care s-a sistat lucrarea în decembrie 89, toate fabricile din ţară au rămas cu materiale destinate casei. Au fost foarte greu de recuperat când s-a reluat lucrul la casă. Era casă fără stâpâni atunci, dar s-a furat foarte puţin, totuşi, pentru cât de fără stăpâni a fost”, spune Petrescu.

Arhitecta a avut o viaţă care se confundă cu soarta casei. Ea însăşi subiectul urii populare în 1989, Anca Petrescu spune azi că norocul ei şi al clădirii i se trage de la ziaristul Frederic Mitterrand care a invitat-o în 1990 la Paris, unde a ajutat-o să se lanseze internaţional în meseria care aici îi adusese numai ură. Acolo oamenii o priveau ca pe o minune: “În perioada în care aici se trăgea în mine, acolo oamenii m-au apreciat şi mi-au dat de lucru. Spuneau că dacă am fost în stare să fac o asemenea clădire, înseamnă că e ceva de capul meu. Aşa am ajuns să primesc contracte internaţionale, am lucrat la New York, la Paris, în lumea arabă”, povesteşte Petrescu.

Toate astea s-au întâmplat în cei trei ani cât i-au luat României să-şi iasă din isteria post revoluţionară. “La momentul ăla aici nu se întâmpla nimic. Nimeni nu se gândea să reabiliteze o construcţie cu anumite conotaţii, în ciuda apelurilor mele în care arătam că nu e cazul să ne răzbunăm pe o construcţie în care nu a locuit nimeni până la urmă. Am făcut atunci un paralelism cu Palatul Bourbon de la Paris care nu a fost demolat, ci adăposteşte Camera Deputaţilor în Franţa. Era stupid să mergi pe nişte isterisme, şi să distrugi eforturile şi investiţiile poporului. Ai o stare de isterie, dar îţi mai şi revii. Din păcate sunt categorii de arhitecţi care continuă să aibă această isterie şi azi”, crede Petrescu.

Anca House versus Adrian Năstase

Greu de crezut, dar nici Parisul, nici New York-ul n-au vindecat-o pe Anca Petrescu de dorul de casă. De Casa Poporului. Nimic din ce a făcut pe acolo n-a echivalat în inima ei cu “silueta de broască ţestoasă” a Casei Republicii, aşa cum o vede autoarea ei. Aşa că s-a întors în România unde a făcut zeci de scenarii pentru readucerea “copilului” ei acolo unde îi era locul.

“Nu ştiam ce planuri să mai născocesc, m-am dus la Petre Roman cu diverse variante, să fie aici Preşedinţia, Guvernul, Parlamentul, am făcut scenarii pentru toate etajele, numai să-i impulsionez să reluăm lucrările şi s-o finalizăm”.

Aşa s-a născut “Anca House”, firma arhitectei care a avut inspiraţia să-si ia cu ea planurile clădirii când a plecat de la Institutul de proiectări Carpaţi care n-a ştiu să cumpere documentaţia tehnică a casei.

“Nu se aşteptau să se prevaleze cineva de dreptul de autor. Au mai fost şi alţi arhitecţi care au vrut asta, cum a fost de exemplu clădirea Muzeului Naţional (cunoscută drept Casa Radio de public, în zona Eroilor – n.r.), pe care până la urmă au luat-o turcii ca să facă mall. E o invenţie asta cu Casa Radio, Ceauşescu acolo a vrut să facă un muzeu naţional. Dar arhitectul de acolo, domnul Dumitrescu, nici nu s-a zbătut prea mult ca să-şi apere clădirea. Eu m-am bătut pentru a mea”, povesteşte Anca Petrescu.

Până la urmă Petre Roman şi Adrian Năstase s-au dovedit alţi doi apărători ai casei. Primul a decis continuarea lucrărilor, iar al doilea a demonstrat că renumele de bun gospodar, posesor al multor case, nu e o legendă făra substanţă. Năstase a fost cel care a decis şi amenajarea, mulţi ani mai târziu, a Muzeului de Artă Contemporană din aripa vestică a clădirii, dar a contribuit decisiv şi la păstrarea până în ziua de azi a statutului de clădire simbol a Palatului parlamentului. În lumea arhitecţilor umblă supărarea că Năstase a pecetluit soarta concursului de arhitectură “Bucureşti 2000”, care avea menirea de a reabilita zona din jurul Casei Poporului într-o viziune modernă.

Concursul nu s-a pus niciodată în operă pentru că în acest caz ar fi fost ameninţată destinaţia actuală a clădirii, sunt de părere unii arhitecţi.

Nici Anca Petrescu n-a avut relaţii paşnice cu Năstase, în ciuda interesului comun de restaurare al celor doi. “Au fost vremuri în care Nastase dăduse ordin să-mi fie interzis accesul în casă”, îşi aminteşte arhitecta scandaluri care la vremea lor au făcut istorie în presă, şi au contribuit şi la tărăgănarea lucrărilor la clădire.

A costat cât un reactor de la Cernavodă

În 1994 Camera Deputaţilor şi-a donat sediul din Dealul Patriahiei către Biserica Ortodoxă Română, şi s-a mutat în Casa poporului. Sala plenului în care ar fi trebuit să se întrunească Marea Adunare Naţională a fost regândită şi transformată în sală pentru deputaţi.

În 2004 avea să se mute aici şi Senatul, până atunci găzduit de fostul Comitet Central. Consacrarea internaţională a Casei poporului avea să se întâmple la Forumul Crans Montana în 1996. “A fost apreciată internaţional atunci şi asta ne-a mai şters din impresia noastră proastă”, zice arhitecta Petrescu.

În prezent în casă îşi au sediul peste 20 de instituţii, unele dintre ele cu caracter secret. Casa nu a fost nici până azi terminată, deşi o mai despart de finalizare câteva suprafeţe din subsol, după cum susţine autoarea proiectului. Anul acesta Anca Petrescu spune că a reuşit să adune, în sfârşti, toată documentaţia tehnică la un loc, o muncă migăloasă, dar necesară pentru orice investiţie care are deja nevoie de reparaţii înainte de inaugurare.

“În 1989 proiectele au fost aruncate în camioane, duse în diferite sedii şi noi am încercat să le punem la punct. Trebuie puse ca la puzzle, 50.000 de planşe cap la cap.Unel dintre ele lipsesc, s-au pierdut. Nu ştii, peste 10 ani nu mai existăm niciunul. Cei care vor să repare casa trebuie să aibă nişte documente. Clădirea e foarte complicată. Au avut un noroc chior că eu am fost tânără când m-am apucat de ea, dar toţi colaboratorii mei ori au murit, ori sunt bătrâni şi nu mai au chef. Mulţi şi-au făcut firme, cui îi mai arde de Casa Republicii? Ce nu e pe hârtie e în cap. Cât om mai fi vii, le-am zis să profite de noi”, profeţeşte Anca Petrescu dintr-un birou îngheţat de frig – termoficarea nu face faţă în clădire - de la parterul Casei Poporului.

Costul casei? Multă vreme n-a fost ştiut, iar azi circulă sume diverse, estimate. Patru miliarde de dolari, ultima strigare. Anca Petrescu are altă comparaţie: “Preţul acestei clădiri e exact preţul unuia din reactoarele de la Cernavodă, nu ştiam cât costă, am aflat şi eu mai târziu”.

De trei ori în Cartea recordurilor

• Casa Poporului apare cu trei recorduri în World Records Academy - pentru cea mai mare, cea mai scumpă şi cea mai grea clădire administrativă din lume. Are o suprafată de 330.000 de mp, fiind astfel cea mai mare clădire administrativă, pentru uz civil, din lume.
  
  
• A costat aproximativ 4 miliarde de dolari  şi a fost construită din materiale exclusiv româneşti. Ca dimensiune e întrecută de Pentagon, iar ca volum întrece piramida lui Keops.
  
  
• Are 1.000 încăperi, între care 440 birouri, 30 săli şi saloane, 4 restaurante, 3 biblioteci, două parcări subterane, o sală de concerte, facilităţi de recreere pentru parlamentari.

Pohta lui Nicolae Ceauşescu

În 1984 cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu a îngropat la temelia casei o capsulă ce conţinea un pergament cu următorul mesaj:
“Astăzi, 25 iunie 1984, în al patruzecelea an al aniversării revoluţiei de eliberare şi afirmare naţională, de dezvoltare liberă şi independentă  a României, am început lucrările la casa Republicii şi Bulevardul Victoria Socialismului, mândre şi luminoase ctitorii ale acestei epoci de adânci transformări revoluţionare, construcţii monumentale ce vor dăiuni peste veacuri, ca o impresionată marturie a voinţei locuitorilor Bucureştiului, a întregului popor român, menită a conferi demnitate şi măreţie Capitalei tării, patriei noastre socialiste, România”.

CITIŢI ŞI: