Cioran, urmărit de Securitate până la mineriade

• Din Arhivele SRI au fost publicate documente din anii 1941-1942, apoi, din 1949 în 1951, documente din 1954-1961 sau din 1963-1969.
  
  
• Din arhivele CNSAS au fost alese file de dosar din anii 1960, 1962, din perioada 1964-1971, din anii 1973, 1975 şi 1977, din perioadele 1979-1985 şi 1987-1988 şi din 1990.

Nume de cod: „Ciobanu”, „Chiru” şi „ENE”

Dosarul de urmărire a fost deschis oficial de Securitate pe 14 ianuarie 1954, însă există note şi din anii precedenţi. De-a lungul „carierei” sale de suspect pentru statul român - care i-a furat mai mult de jumătate din viaţă - Cioran a primit trei nume de cod: „Ciobanu”, „Chiru” şi „ENE”.

„Raţiunile pentru care regimul l-a avut în vizor pe Emil Cioran nu au fost atât trecutul lui de ideolog al extremei drepte, simpatiile sale progermane ori afilierea la mişcarea legionară. «Prezentul» preocupa Securitatea. Două erau scopurile urmărite de aceasta: 1) să descopere legăturile pe care cei din diaspora le aveau în ţară; 2) să cunoască şi să împiedice organizarea unor acţiuni de protest pe lângă guvernele occidentale şi în presă. Din acest punct de vedere, Cioran prezenta un dublu interes pen tru Securitatea română”, scrie Stelian Tănase, coordonatorul ediţiei, în introducerea cărţii.

URMĂRIRE

„Fugarul de la Paris”, luat în vizor de la 30 de ani

Emil Cioran a intrat în aria de preocupări a Ministerului Propagandei pe 20 februarie 1941, la doar 30 de ani.

Într-o notă trimisă de Prefectura judeţului Sibiu, se propune concedierea sa din postul de ataşat cultural al Legaţiei României din Vichy, din cauza unui articol cu „vădită tendinţă regionalistă”, intitulat „Ardealul-Prusia-România”.

„Semnalăm că numitul s-a lăudat că primeşte peste 60.000 de lei pe lună şi că, «dacă nu va fi pe placul autorităţilor», n-au decât să-l dea afară fiindcă, cu leafa pe trei luni luată înainte, poate sta un an la Paris”, se specifică în document.

Fratele său, arestat pentru „activităţi legionare”

În 1942, fratele său, Aurel Cioran, este ridicat de la domiciliu din cauza unor „materiale de propagandă legionară”, iar în 1948 este condamnat la 7 ani de închisoare pentru acti vităţi legionare. Întreaga familie - părinţii filosofului, sora sa, Virginia, şi fratele său - intră în a tenţia Siguranţei, care le întocmeşte „autobiografii”, în 1951.

Când se înaintează oficial, în 1954, cererea de deschidere a unui dosar de urmărire locală (U.L.) de Securitatea din Sibiu - din notă se deduce că a mai existat o cerere, „neonorată” - , raportul conţinea deja peste 20 de file despre „fugarul de la Paris”, printre care şi scrisori trimise părinţilor. În doar un an, din „urmărit local” devine „urmărit pe ţară” (U.T.), cu numele de cod „Ciobanu”.

În 10 ani, Direcţia de Informaţii Externe (DIE) îşi multiplică reţeaua dedicată filosofului, iar dosarul devine unul de „urmărire individuală”, pe numele „Chiru”.

Operaţiunea „Recuperarea”

În anii de relativă deschidere a regimului, în preajma lui 1968, se propune închiderea dosarului Cioran, în contextul în care relaţiile cu Franţa se „încălziseră”. Supravegherea nu încetează.

Se schimbă însă strategia: regimul avea nevoie de marile voci ale exilului. O revenire a lui Cioran în ţară ar fi fost exploatată propagandistic: întoarcerea ar fi fost sinonimă cu „acceptarea” regimului. Începe, prin urmare, operaţiunea de „Recuperare” a lui „Ene”.

După ce, în 1975, tentativa de racolare a fratelui său eşuează, Aurel Cioran primeşte permisiunea de a pleca la Paris în 1981, iar cei doi se revăd după 40 de ani. Nici una dintre tentativele de a-l convinge să revină nu a avut însă succes. Izolat la Paris, Emil Cioran nu mai avea încredere în nimeni.

RAPOARTE

„Cioran s-a exprimat că nu înţelege de unde ştiu atâţia oameni adresa lui din Paris”

„Nu m-am putut niciodată dumiri asupra naturii lirismului său. Timp îndelungat credeam că aceste izbucniri aparţin tinereţii, fac parte din poza tinereţii, mai ales tristeţea lui, deoarece în relaţiile cu oamenii nu părea deloc trist. Văd însă că şi după scurgerea vremii îşi menţine această atitudine, care-l duce spre anarhism”, este prima compunere cu accente lirice a unui informator din dosarul Emil Cioran, V. Bologa,„înaintaşul” unor colaboratori ai Securităţii ca „Anton”, „Cristescu”, „Petroniu”, „Cristina” sau „Georgescu”, care au furnizat ample descrieri ale discuţiilor cu filosoful.

Nemulţumit de vizite

Unii erau trimişi în misiune la Paris, alţii erau cunoscuţi ai lui Cioran, ziarişti de la „Scânteia”, foşti colegi de la revista „Vremea”, prieteni din copilărie. Într-atât de dese deveniseră bătăile în uşa lui Cioran, încât acesta izbucneşte, în 1967, într-o discuţie relatată ulterior de un informator: „Cioran Emil şi-a manifestat nemulţumirea că, în ultimul timp, este insistent căutat şi vizitat de mulţi intelectuali şi scriitori români veniţi temporar din ţară. Totodată, Cioran s-a exprimat că nu înţelege de unde obţin adresa lui atâţia oameni care vin din ţară şi ce urmăresc căutându-l cu atâta insistenţă”.

Dacă, în România, în perioada interbelică, era un personaj destul de sociabil, la Paris se izolase, parţial şi din cauza trecutului său legionar, care putea fi folosit împotriva sa într-un mediu stângist ca acela francez.

Izolarea pe care şi-o impusese filosoful era legată şi de paranoia lui crescândă, care s-a amplificat drept proporţional cu teama lui Nicolae Ceauşescu de influenţa exilului românesc asupra cercurilor occidentale. „Emigraţia română e destrămată, măcinată de frecuşuri, certuri meschine. Eu mă ţin la distanţă”, povesteşte într-o notă din 1966 sursa „Anton”, cea care a umplut pagini şi în dosarul lui Mircea Eliade. Singurii lui prieteni ră măseseră Eugen Ionescu şi Mircea Eliade.

Pe Eugen Ionescu l-ar fi descris, într-o conversaţie cu sursa „Lucian Armaşu”, ca având o fire „contradictorie, beţiv şi care suferă de pe urma complexului antisemit, căci e pe jumătate evreu. Aceasta explică şi oscilările lui Ionescu când pentru, când contra României”.

În repetatele întâlniri cu informatorii, Emil Cioran îşi făcuse mea culpa pentru trecutul legionar. „Consider acest fapt «o greşeală din tinereţe» şi atribui aderarea mea la «mişcare» în acea epocă ca un protest faţă de atitudinea regelui Carol al II-lea”, ar fi spus în 1965.

Relaţia cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca

Iluzia unui Ceauşescu deschis către Occident, în anii ’60, l-a determinat să critice acţiunile Monicăi Lovi nes cu şi ale lui Virgil Ierunca la Europa Liberă, acuzându-i de „preconcepţii anticomuniste” şi atitudine „negativă şi ostilă” la adresa României.

„Nu-i întâlnesc şi nu vreau să am de-a face cu ei”, declara în 1966, ca, 21 de ani mai târziu, să afirme contrariul şi să-i plaseze printre puţinii oameni de încredere, care au influenţat mersul lucrurilor în ţară.

În anii ’80, opiniile sale se radicalizaseră. Potrivit sursei „Cristina”, Cioran „spunea că, în România, este propagat cultul per sonalităţii şi că, din cauza hotărârilor care se iau, România nu progresează”, iar industrializarea ma sivă şi colectivizarea din anii ’50 au rezultate dezastruoase.

SUB OBSERVAŢIE

Ileana Mălăncioiu şi Doina Cornea, urmărite după ’90

Prima dovadă că Securitatea nu a dispărut în decembrie 1989 a fost descoperită în 2005 de un cercetător, în dosarul „Artă-Cultură” de la CNSAS.

Este vorba de un raport informativ al SRI, din 20 august 1990, adică la opt luni de la desfiinţarea Securităţii şi la cinci de la crearea SRI, care o viza pe poeta Ileana Mălăncioiu. Aceasta tocmai apăruse într-un interviu televizat, luat de Vartan Arachelian, în care a criticat mineriadele şi politica lui Iliescu privind proprietatea.

Urmarea a fost nu doar raportul informativ, ci şi ameninţări telefonice, dovezi clare de poliţie politică, după cum a apreciat aceasta. Anul trecut, Doina Cornea a adus şi ea noi mărturii că Securitatea a continuat să lucreze după 1990.

În „Jurnal. Ultimele caiete”, un volum publicat de „Academia Civică”, aceasta a arătat că în 1991 securiştii încă îi ţineau sub observaţie casa, din maşinile cu care veneau şi în perioada comunistă. De asemenea, Doina Cornea povesteşte cum „tehnica operativă”, respectiv ascultarea telefoanelor, a fost aplicată mult timp după căderea lui Ceauşescu.

În 1994, în timpul unei convorbiri cu Octavian Paler: „Vorbim la telefon şi, deodată, un bruiaj, abia ne mai auzeam. Şi Paler mă întreabă: «Dar ce e asta, ce-o fi? Sunt urechile lui Măgureanu». Şi după aceea s-a mai limpezit sunetul, ne-am luat rămas-bun şi am închis telefonul. Eu mi-am adus aminte că trebuia să dau un telefon nu ştiu cui. Ridic receptorul şi aştept tonul, să fac numărul. Şi în telefon aud: «Sunt urechile lui Măgureanu». Ei ascultau banda”. (Mirela Corlăţan)

DECLARAŢII

Marino apare într-o notă informativă

Într-un raport din 5.03.1987, este relatată, pe scurt – folosindu-se cuvinte de cod amuzant de transparente pentru „română” şi „franceză”, mai exact „cehlăeană” şi „panceză” - o întâlnire la care Emil Cioran a fost invitat, dar nu a participat. Subiectul raportului este „motivul neparticipării” filosofului. Adrian Marino este întrebat.

„Consultându-l pe Adrian Marino, care a participat la întâlnire, ne-a relatat că, din discuţiile cu Emil Cioran, a înţeles că nu este dispus să întreţină relaţii cu primăria. A motivat că a învăţat foarte greu limba panceză pentru ca, acum, să reînceapă să vorbească limba ceahlăeană. Mai mult, şi-a făcut o platformă în rândul scriitorilor pancezi, este bine apreciat şi nu riscă să aibă neplăceri. Ca argument, i-a relatat lui Adrian Marino că ziarul «Le Monde» îi va dedica în curând un amplu articol”. Printre cei care au semnat note în dosar se numără Mihai Brediceanu, director al Operei Române în anii ’60.

ULTIMA FILĂ

„ENE are 79 de ani şi nu mai prezintă interes”

Una dintre cele mai interesante informaţii pe care le oferă cartea „Cioran şi Securitatea” este aceea că supravegherea a încetat abia la cinci luni după Revoluţie, pentru că filosoful „nu mai prezenta interes”.

Oficial dezmembrată în decembrie 1989, Securitatea a continuat să opereze mult după aceea. Pe 5 mai 1990, documentul strict secret nr. a-6/005553/15, emis de U.M. X-609, propune încetarea acţiunii informative de influenţă „ENE”.

„ENE este în vârstă de 79 de ani, de naţionalitate română şi cetăţenie franceză, profesor de filosofie şi scriitor, domiciliat în Paris. (...)Având în vedere că, în prezent, ENE nu mai prezintă interes operativ pe linia unităţii noastre, PROPUNEM: să se aprobe scoaterea sa din preocupare şi clasarea dosarului 5553 la U.M. L115.” Ultima notă, înainte de acest act, este o relatare de peste zece pagini a unui informator, din noiembrie 1988.