Vitriol îndulcit cu miere pe limba lui Bacalbaşa

Când iese şi prezintă tot felul de incidente ai căror eroi ajung în spitalul lui, unii dau televizorul mai tare. Alţii îl urăsc. Declaraţiile sale, învelite în metafore, l-au făcut celebru pe youtube. Are în spate peste 40 de ani de experienţă, dintre care cei mai mulţi petrecuţi la anestezie.

Are un frate geamăn, Gheorghe, tot medic şi scriitor ca el, după cum îi place să spună. Ambii fraţi, se confesează doctorul Nicolae Bacalbaşa, sunt legaţi printr-un păcat greu: tatăl lor, astăzi trecut de 93 de ani, suferind de un glaucom incorect şi superficial tratat, a orbit având doi băieţi medici. A fost pe mare, a suferit depresii şi chiar a vrut să se arunce de la etajul şase. L-am provocat cu câteva întrebări, iar el ne-a răspuns în stilul inconfundabil.

EVZ: De câte ori apăreţi la televizor, prezentaţi cazuri în care sunt implicaţi violatori, bătăuşi, beţivi sau victime bătute măr. Dumnezeu are o secţie specială pentru ei la dv. în spital?
Nicolae Bacalbaşa: Pe frontispiciul Muzeului Omului de la Paris stă scris: „Depinde de tine să vorbesc sau să tac. Pot fi comoară sau doar mormânt”. În fiecare din noi zace Charlot al lui Chaplin, sfidând obraznic, dar înfricoşat, jungla realităţii pe care nu o poate controla. Şi fiecare dintre noi tânjeşte spre sindromul John Waine sau Jean Gabin, calm, anticipând, controlând, mereu în şaua vieţii. Secretul stă în charisma bunului comunicator.

Dacă aţi fi purtătorul de cuvânt al guvernului, cum aţi anunţa disponibilizarea a 100.000 de oameni sau demiterea Elenei Udrea?
În Antichitate, celor care aduceau veşti proaste li se tăia capul. Probabil că existau alternative şi mai neconvenabile, astfel încât solul ajungea cu veştile la destinatar. Astăzi, „Ion şi Maria”, adrisanţii ştirilor, sunt mult mai puţin exigenţi. Nu-ţi vor capul, vor doar oleacă de empatie şi o ţâră de elan vital. Acelaşi popor zicea: „F...t, f...t, dar te mai uiţi şi în ochi”.

Puterea de toate nuanţele schimbătoare ale cameleonului politic român nu s-a uitat niciodată în ochi. În cadrul comunicării bombastic-piezişe, nu vei avea niciodată receptivitate. Pe de altă parte, „Ion şi Maria” sunt oleacă şi „Tanţa şi Costel”.

În ce mă priveşte, nu aş fi acceptat niciodată să fiu purtătorul de cuvânt care anunţă disponibilizarea a 100.000 de oameni, cât timp imaginarului colectiv i se propun pragmatic prostituate de lux care râgâie de bani, în timp ce aia de pe Centură este arestată şi amendată, beizadele brunete cărora de-abia le-a mijit mustaţa plesnind de îngâmfare şi siguranţă, care privesc la parlamentul ţării ca la o marfă, tinerei daţi cu muci de gel în cap, care au ajuns să posede pe căi obscure averi imense.

OK, să revenim la Elena Udrea.
În ce priveşte pe doamna Udrea, acest Răzvan Vodă cu fustă, grevată de insuficienţe de formare care bufnesc uneori public precum o grenadă pe la TV, este asemenea cârnaţilor de Pleşcoi, un produs care nu poate fi ignorat. Tupeul poate fi operă de artă, şi eu sunt un mic colecţionar. Are vână, mi-ar plăcea să o cunosc.

Dar un incident între Corneliu Vadim Tudor, de exemplu, şi Marko Belo, presupunând că al doilea a ieşit un pic mai şifonat?
Şi Corneliu Vadim Tudor, şi Marko Belo sunt două personaje remarcabile. Incidentele dintre cei doi sunt comice. Prăpastia care se cască între ei se nume ş te istorie. Vadim Tudor este cert un personaj excentric, coleric, dar un pamfletar şi un polemist cum puţini am avut. Că uneori pe această vână puternică se suprapune gestul doamnei brunete ce, ridicându-şi fusta, îşi fâlfâie organul spre preopinent, este altă problemă.

Fără doza aferentă de clovnicie, cred că până acum îl călca maşina. Marko Belo este reprezentantul unei clase politice perfect structurate şi de un oportunism ce virează spre parazitism, reprezentând o minoritate care are astăzi sentimentele albilor din Republica Sud- Africană faţă de negri. Când tâlharii vor să îmi jefuiască locuinţa, pun mâna pe armă şi îl înţeleg pe Vadim. Miştocăria posibilă a unei confruntări Vadim - Bela este dansul în gura vulcanului oricând gata să scuipe foc.
 
V-aţi născut în Bucureşti, cum aţi „înotat” până la Galaţi? Pentru profesie, pentru o dragoste nebună...
La Galaţi am ajuns din întâmplare, am rămas prin viol social şi astăzi mă simt ca melcul în carapacea pe care n-a ales-o, dar care i-a devenit a doua natură. După o viaţă de muncă, nu sunt bogat. Părinţii mei, ambii peste 93 de ani, locuiesc cu mine în bloc şi comunicăm. De la fereastra apartamentului meu de la etajul şase (nu am faţă de vilă) se vede Dunărea.

Cine e mai bogat într-un spital: anestezistul, chirurgul sau asistentele?
Ştiu eu un spital unde colegele se concurează în maşini de lux ce nu pot circula pe şoselele României şi blănuri care cel mult riscă să te expună la agresiune. Banul nu e un scop, e un mijloc. Dacă te ocupi serios de el, omul îţi dă. Şi nu te înjură. Dacă crezi că spitalul e un loc de îmbogăţire, cumva şi cândva te va bate Dumnezeu. Căci, orice ai face, nu uita că spitalul este loc de suferinţă.

CE NU ŞTIM

„Suntem băgaţi în comă pe baze empirice”

Pe care dintre politicienii români i-aţi „anestezia” pe o perioadă mai mare de timp?
Anestezie se traduce din greaca veche cu nesimţire. Că unii dintre politicieni sunt nesimţiţi, nu mă miră. Dar că „boborul” nu simte nimic şi nu-i pasă? În acest caz nu ne aflăm tăticu’ în faţa ingratitudinii, ci a nesimţirii. Somn uşor Bobor!

Toată lumea crede că sunteţi un medic vesel, plin de umor.
Părintele Anania, închis la Aiud, a declarat că a supravieţuit sprijinindu-se pe credinţă, cultură şi umor. Umorul nu este veselie. Băşcălia este un rictus. Rictusul, rânjetul este un fel de agresiune la nivelul botului. Râsul este o formă de deviere a pornirii agresive, un comportament-supapă. Umorul este o desacralizare a egocentrismului. Înainte de a fi vesel, trebuie să ai capacitatea justei măsuri, să nu te afli în situaţia calului care se sperie de propria băşină. Ca să fii dezamăgit, trebuie să permiţi amăgirii să se manifeste. Inteligenţa îţi este dată ca să nu te amăgeşti. Amăgirea vine de la image, chip. Or, în Biblie, depozitar al experienţei umane, te avertizează „Să nu-ţi faci chip cioplit”.

Aveţi în spate o carieră de peste 40 de ani. A plâns vreodată medicul Bacalbaşa? I-a trecut vreodată prin minte să renunţe?
Drumul meu în anestezie-reanimare se aseamănă oleacă cu cel al lui Gagarin în Cosmos. Se spune că, atunci când a ieşit din capsula coborâtă pe pământ, ar fi spus: „Fir-ar ai dracului să fie, mi-au dat o sticlă de votcă şi mi-au spus că mă suie în expresul de Leningrad”. Şi eu am fost păcălit, n-am înţeles în ce anume mă bag.

Eu m-am apucat de anestezie la vârsta de 22 de ani, la Spitalul Panduri, şi extrema tinereţe a ţinut locul anesteziei prin tâmpenie. N-am avut în viaţa mea şef. Am lucruri pe care mi le reproşez şi îmi apar uneori în faţă ca stafia tatălui lui Hamlet. Odată, după moartea prin avort a unei tinere foarte frumoase, infirmieră de spital, după multe ore de chin cu dr. Lupu, obstetrician de mare valoare, epuizat, am fost tentat să sar de la etajul şase.

Altădată am făcut o depresie şi i-am declarat mumă-mi că nu mai cred în medicamente. Maică-mea a fost scurtă, la obiect: ia un purgativ şi după aia discutăm. Este o meserie care îţi dă prea multă putere şi bazată pe prea puţină ştiinţă. Pentru mine, sfatul lui Polonius către fiul său Laertas din Hamlet „Şi mai presus de toate fii credincios ţie însuţi” se traduce prin caută să nu fii porc. Cum poţi fi porc în profesie e mult de discutat.

Credeţi în moartea clinică, în viaţa de dincolo?
Anestezia este o comă dirijată. Faptul că cineva te bagă şi te dirijează ar trebui să facă pe oricine suspicios. Cel puţin când zbor cu avionul, ştiu că pilotul este cointeresat în ce mă priveşte prin propria viaţă, nu de frica Procuraturii şi a Colegiului Medicilor. Pentru cine nu o ştie, şi e mai bine să nu ştie, menţionez că mecanismele intime ale anesteziei cerebrale nu se cunosc. Suntem băgaţi (şi uneori scoşi) în comă pe baze pur empirice.

Personal, nu am harul credinţei în viaţa de apoi. Cred că trebuie să avem o umilinţă existenţială şi mereu conştiinţa împăcată şi desuurile curate. Putem muri oricând, şi tot ce ştim clar este că avem de gestionat o existenţă finită şi cu durată imprevizibilă.

Sunteţi un fel de „bodyguard” între viaţă şi moarte...
Ucrainenii spun că viaţa este scurtă şi murdară ca o pelincă de copil. Unul dintre filosofii antici greci spunea că viaţa este un cadou al zeilor pe care omul are dreptul să îl refuze. Filosofia iudaică susţinea că orice viaţă este unică. Ştiinţa modernă prin neuroimagistică şi studiul plasticităţii sistemului nervos a dovedit-o. Suntem mici şi autoconstruiţi. Suntem profund dependenţi de ceilalţi. Viaţa este o călătorie onirică. În care nu există dreptate. Capacitatea de emoţie estetică conferită omului este o răsplată a acestei nedreptăţi. Ce este important în viaţă? Să nu răneşti pe cei care te-au iubit. Cadoul suprem al existenţei la sfârşitul ei este pacea cu tine însuţi.

Ce faceţi de dimineaţa până seara?
Întrebarea îmi aduce aminte de marele, inegalabilul „Soljeniţân”, „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”. În fiecare zi mulţumesc Providenţei că am un acoperiş deasupra capului şi stomacul plin. Sunt relativ sănătos. Am ce munci şi îmi place ce fac. Am oameni la care ţin şi care ţin la mine. Lucrez la spital, fac gărzi, lucrez la facultate, scriu, uneori apuc şi să citesc. Alerg încolo, alerg încoace, nu am timp să mă plictisesc. Dimineaţa îmi beau cafeaua, la prânz nesul, seara berea. Urmăresc câţiva inşi deştepţi la televizor. Mă zdrobesc cât pot să ajut câinii fără stăpâni. Sunt convins că fiecare zi este un cadou şi îi mulţumesc Domnului.


LA INDIGO

Univitelini cu drumuri şi pasiuni comune

Doctorul Nicolae Bacalabaşa s-a născut pe 4 aprilie 1944, la Bucureşti. Fratele său geamăn, Gheorghe Bacalbaşa, este medic primar obstetrică-ginecologie la Spitalul Clinic de Urgenţă „Sf. Pantelimon” din Capitală. Amândoi au o pasiune şi pentru scris.
 
„În ce măsură seamănă şi se deosebeşte scrisul a doi gemeni univitelini, ar putea fi un subiect de studiu al celor care investighează raportul între moştenit şi dobândit”, spune Nicolae Bacalbaşa, care, de-a lungul timpului, a lansat trei cărţi: „Fals tratat de navigaţie”, „Taci şi înoată…” şi „A muri pe mare”.

AUTOBIOGRAFIE

Fraţii Bacalbaşa, singurii gemeni scriitori

„În martie 1944, mama mea era medic la spitalul din Chişinău, spital de zonă inferioară. Tata, ofiţer rezervist de tancuri, era la Bucureşti. Schimbau tancurile cu unele ruseşti performante şi se antrenau pe ele. A aflat întâmplător şi ilegal că s-a rupt frontul din Basarabia. Aşa m-am născut la Bucureşti şi nu la Chişinău. Acolo, la maternitatea Giuleşti, ne-a prins pe toţi trei marele bombardament american. Pe toţi trei, căci născuse gemeni. Spitalul a fost atins de două bombe. De murit au murit cam câţi au murit pe 11 septembrie la New York. Şi tot civili.

Liceul l-am făcut la Constanţa. Deşi gemeni, eu am dat la facultate la Bucureşti, frate-meu la Cluj. Exista un ordin secret ca doi copii dintr-o familie burgheză să nu intre simultan la facultate. Am devenit amândoi interni, apoi secundari, apoi ambii fraţi am lucrat cinci ani la Spitalul Judeţean din Galaţi. Frate-meu s-a mutat la Bucureşti, dar am rămas strâns legaţi. Şi când a avut accident de maşină la Ploieşti, eu fiind la Galaţi, fără a şti nimic am intrat imediat în fibrilaţie arterială, o gravă tulburare de ritm cardiac.
 
Pe mare mi-am lăsat mustaţă. Altfel eram în tinereţe greu de deosebit . Ne-am apucat de scris în acelaşi timp, fără să ştim unul de celălalt. Cel mai mult ţin la cea de-a doua lui carte, , o relatare lucidă, suficient de amară în detaşarea sa despre viaţa unui ginecolog de provincie şi relaţia absolut ambiguă cu securitatea.
 
Din nefericire, nimic din ce este în cărţile sale nu este inventat. Din câte ştiu, suntem singura pereche de gemeni din literatura română. Amândoi suntem legaţi printr-un păcat greu. Tată-meu, suferind de un glaucom incorect şi superficial tratat, a orbit având doi băieţi medici. Dacă omul nu are simţul priorităţilor, degeaba i-a dat Dumnezeu celelalte daruri”