Copiii care s-au jucat de-a sfârşitul lumii

DESTINE FRÂNTE

Ziua care nu mai trece: 17 decembrie 1989

În camera dreptunghiulară, inundată de replicile miniaturale ale monumentelor timişorene dedicate Revoluţiei, aerul se aşează greu, în fâşii pe care nările le adulmecă sacadat. Cuvintele aleargă bezmetic între pereţii reci, dar încăperea e inundată de o lumină ciudată şi aproape caldă. E un sfârşit de noiembrie cu soare, cam ca acel decembrie de demult, iar Maria Boţoc plânge, la fel cum a făcut-o în urmă cu două decenii, de când Luminiţa Boţoc nu mai creşte.

Fetiţa cu vârstă fatidică şi pasiune pentru matematică s-a oprit la 13 ani. Astăzi, ar fi avut 33. A rămas, pentru totdeauna, copilul-martir al Revoluţiei care surâde din poze albe-negru roase de timp şi de lacrimi. Mama le mai scoate câteodată dintr-un dosar vechi, speriată parcă să nu tulbure o lume.

Rugămintea

Suntem înapoi în timp, pe 17 decembrie 1989. E duminică şi Luminiţa Boţoc nu e un nume înscris pe o piatră funerară din marmură neagră, în Cimitirul Eroilor din Timişoara. „Pe la şapte şi jumătate a trecut un grup de manifestanţi prin faţa blocului. Fetele s-au rugat de mine să le las să meargă să vadă ce era acolo, în Calea Lipovei. 'Nu mergeţi, mami!', le-am zis, dar soţul a decis să le lăsăm, spunând că se duc până în faţa blocului şi se întorc înapoi acasă. Luminiţa a coborât imediat. Când a ajuns Cristina, sora ei geamănă, jos, ea deja nu mai era. Plecase cu mulţimea”.

Clepsidra minutelor în care părinţii şi sora o văzuseră pe Luminiţa încă în viaţă îşi epuizase măsura. În mai puţin de o oră, fetiţa de 13 ani plecată să vadă Revoluţia pe Calea Lipovei intra în primele statistici macabre ale acelui 17 decembrie. Un glonţ rătacit în haos a oprit inima Luminiţei, iar fiorul rece simţit de mama ei avea să fie premonitoriu: “La puţin timp după ce a început să se tragă am simţit cum a trecut pe la balcon o adiere de vânt, un fluierat. Ca o presimţire, aşa am simţit eu atunci. Am aşteptat toată noaptea să se întoarcă”. Dar Luminiţa nu s-a mai întors.

Incertitudinea

Virgil Boţoc, tatăl, deschidea în dimineaţa lui 18 decembrie coperţile unei tragedii îngrozitoare. Timişoara era în plină revoluţie, forţele de ordine încercau să sprijine osatura tot mai firavă a dictaturii, spitalele deveniseră adevărate fortăreţe, iar psihoza învăluise cu totul o realitate în care nu se mai făcea distincţia dintre bine şi rău. Familia Boţoc îşi căuta fiica dispărută, trăind un soi de disperare alternată cu speranţa plăpândă. Iluziile urmau să se spulbere curând.

Pe retina Mariei Boţoc se rostogolesc, în tăcere, cadrele sepia: „Marţi dimineaţă am mers la Spitalul Judeţean să o căutăm. Am ajuns la intrare şi mă tot uitam după un doctor sau o asistentă, să îmi spună ceva. La un moment dat a venit cineva şi mi-a zis să merg la morgă. Acolo era plin de miliţie, de armată, şi cineva mi-a spus 'Doamnă, mergeţi acasă, că nu aveţi voie să intraţi! Poate să vă împuşte cineva. Eu nu pot să vă spun nimic despre ce e înăuntru'.

Ne-am dus înapoi în faţa spitalului. Când ni s-a spus să plecăm, am izbucnit în plâns, nu mai ştiam ce să fac. 'Doamnă, haideţi cu mine!', m-a luat militarul şi am intrat în spital. Acolo erau un securist, cu o mitralieră şi o haină lungă, neagră, şi un doctor cu halat alb. M-au pus la o masă şi mi-au luat datele despre fetiţă. După ce am terminat, mi-a zis să merg acasă, că mă anunţă ei dacă o găsesc”. Era deja 19 decembrie.

Confuzia

În ziua următoare, Virgil Boţoc afla că Luminiţa murise. „Soţul a luat sora geamănă şi a mers la Clinicile Noi, la spital. Îl cunoştea pe domnul de la morgă care nu avea voie să spună nimic. Atunci, soţul meu l-a întrebat dacă ar recunoaşte fata împuşcată în cazul în care ar vedea-o. Şi a chemat-o lângă el pe Cristina, care aşteptase afară. Când a văzut-o pe sora geamănă, omul ăla de la morgă s-a făcut alb. 'Nu se poate! Fata asta a fost împuşcată! A fost adusă aici împuşcată!'.

A mai murmurat doar 'Nu pot să spun nimic, decât că a fost adusă aici, dar mai departe nu ştiu nimic. Unde sunt, ce au făcut cu ei, nimic'”, povesteşte mama Luminiţei cu resemnarea omului care îşi măsoară durerea în decenii. La morga Spitalului Judeţean, unde pentru prima oară se putea intra după zilele de foc ale revoluţiei timişorene, era imposibil de găsit ceva. Dictatura îşi luase tributul.  Mutilate de gloanţe, însângerate şi goale, cadavrele zăceau unele peste altele ca într-un abator de la sfârşitul lumii.

FETIŢA CARE N-A FOST LAŞĂ

“Luminiţa era într-o groapă comună, cu 11 cadavre”

Când Luminiţa a coborât în stradă, se scanda „Români, veniţi cu noi! Români, nu fiţi laşi!”. Fetiţa a fost împuşcată alături de alte şase persoane. Trupul i-a fost luat de pe jos, pus pe o bancă şi, la final, ridicat de o salvare. O altă victimă, împuşcată în picior, a parcurs alături de fiica familiei Boţoc traseul morţii, până la Clinicile Noi. Acest ultim drum e tot ce s-a ştiut despre Luminiţa, vreme de trei săptămâni.

Până când, pe 15 ianuarie 1990, urmele ororii au fost dezvelite de pământ. Când povesteşte, Maria Boţoc nu gesticulează. Mâinile stau împreunate, aşezate peste pozele alb-negru ale Luminiţei. Doar lacrimile mari cad greu, ca nişte deznodăminte reluate la nesfârşit. „Soţul era la serviciu şi un coleg i-a spus că în cimitirul de pe strada Lipovei au dezgropat nişte morţi şi că fata mea e acolo. Într-adevăr, a găsit-o. Fetiţa era într-o groapă comună, cu 11 cadavre.

Până la ora două, când a venit procuratura, nu ne-au dat voie să o scoatem din groapă. Eu nu ştiam ce să fac, eram atât de disperată. Ea era într-un sicriu, doar ea şi încă o persoană. Restul erau aşezaţi între nişte bucăţi de placaj. Nu ne-au dat voie să o luăm acasă, că deja intrase în putrefacţie. Capacul a trebuit să i-l batem în cuie că deja începuse să miroasă. Nu am putut nici să o îmbrăcăm, doar i-am pus hainele deasupra”.

Într-o declaraţie dată în aprilie 1994 în faţa procurorilor, tatăl Virgil Boţoc relata ce auzise de la un martor: „Fiica mea a fost împuşcată dintr-un ARO alb, care staţiona în zonă cu luminile stinse. Tot de la martori am înţeles că acel ARO a intrat şi a ieşit de mai multe ori de pe porţile unităţii de radiolocaţie, din zonă”.

GRAŢIAŢI DE ION ILIESCU

“Poate nepoţii mei să afle adevărul. Aşa a fost să fie”

Luminiţa Boţoc, copilul de 13 ani ucis cu sânge rece în Calea Lipovei pe 17 decembrie 1989, este un caz emblematic pentru modul în care România eliberată de dictatură şi-a tratat eroii-martiri. Trecută iniţial la categoria morţilor neidentificaţi (din cauza unei constituţii fizice neobişnuite pentru vârsta sa, copilul apare în expertizele medico-legale ca având „30-35 de ani”), Luminiţa a fost îngropată pe 28 decembrie 1989. Procuratura comunistă solicitase, încă din 19 decembrie, Institutului de Medicină Legală o expertiză de specialitate în legătură cu moartea fetiţei.

Câteva săptămâni mai târziu, procurorul Romeo Bălan a întocmit procesul verbal de identificare a cadavrului în dosarul 4/P/1990. Familia Boţoc, constituită ca parte civilă, s-a judecat cu locotenent-colonelul Ion Păun şi căpitanul Constantin Gheorghe, puşi sub acuzare pentru măcelul din Calea Lipovei. Condamnaţi la închisoare, cei doi au fost graţiaţi de Ion Iliescu. „Poate copii mei sau nepoţii mei să afle adevărul, dar eu nu cred. A fost aşa de bine calculat, încât nu s-a rezolvat nimic. Aşa a fost să fie”, e singurul lucru pe care Maria Boţoc îl mai poate spune azi.

O floare, o lumânare şi ochii Luminiţei

În prezent, Cristina, sora geamănă a Luminiţei, locuieşte în Spania de aproape un deceniu şi este mama unui băieţel de un an. După Revoluţie, Cristina n-a mai privit pozele în care apare Luminiţa. Dosarul vechi în care mama sa le ţine, a rămas, în tot acest timp, rana care refuză să se închidă. Virgil Boţoc a suferit primul şoc major în ziua aceea de 15 ianuarie, când trupul Luminiţei a fost excavat dintre maldărele de pământ. Bărbatul bolnav de hepatită, încolţit de remuşcări şi de vină, a încărunţit pe loc.

Apoi, trupul i-a fost măcinat, încet, de ciroză. „El a iubit-o foarte mult. Şi mereu mă întreba dacă oare o să se mai întâlnească cu ea. La comemorări, spunea că poate nu mai trăieşte mult şi se duce să se întâlnească cu ea”, povesteşte mama Luminiţei. Virgil Boţoc a murit în 1998 şi e îngropat în acelaşi cimitir a cărui intrare o evita adesea pentru ca ochii Luminiţei să nu-l fixeze din poza montată în piatra funerară. Maria e convinsă că tatăl şi fiica sunt împreună şi mulţumeşte, parcă fără adresă, că are unde să ducă o floare şi să aprindă o lumânare. „Cu asta am rămas”.

UNDE ÎNCEPE TOTUL

Şoaptele Revoluţiei: “S-a întâmplat ‚ceva’ la Maria”

„Ciocănitorile” au început să toace Zidul Berlinului în noiembrie 1989 şi ecoul lor a răsunat în toate ţările din Europa de Est. Comunismul silabisit de la Bucureşi s-a clătinat o lună mai târziu la Timişoara. Aici, în loc să dărâme un zid, oamenii au construit unul: în jurul lui Laszlo Tokes. Pastorul reformat care pronunţa prea des cuvântul „Libertate”. Pentru cutezanţa de a predica şi altceva decât voia Partidul, în iulie 1989, Laszlo Tokes a fost sancţionat de superiorul său, care i-a luat parohia şi a dictat mutarea lui în satul Mineu.

Ca o probă de putere, pastorul a fost lăsat fără salariu, fără căldură şi fără mâncare, i-au fost sparte geamurile casei, iar medicilor le-a fost interzis să o consulte pe Edith, soţia lui însărcinată. Apoi, a venit un ordin de evacuare: până pe 15 decembrie 1989, Laszlo Tokes era obligat să elibereze casa parohială din Piaţa Maria şi să părăsească Timişoara. La obişnuita slujbă de duminică, pastorul a anunţat că e forţat să plece.

Oamenii au reacţionat primii şi s-au adunat la locuinţa pastorului. Întâi au fost doar membrii Bisericii Reformate. Apoi, trecătorii care ajungeau întâmplător în Piaţa Maria nu şi-au mai continuat drumul. Barierele religioase au fost ridicate de credinţa că regimul a ajuns prea departe. Apoi au reacţionat autorităţile: primarul Petre Moţ a venit la Piaţa Maria, a promis că va aduce un medic pentru Edith, că vor fi montate geamuri la fereste şi că va încerca să împiedice evacuarea dacă cei strânşi în jurul casei parohiale vor pleca.

Oamenii, neîncrezători, au cerut un angajament scris. Primarul nu l-a dat. Tokes a ieşit totuşi la fereastă şi i-a îndemnat să meargă acasă. A doua zi, pe 16 decembrie, s-au întors. La urechile Securităţii au ajuns şoaptele pe care din ce în ce mai mulţi le rosteau: „Se întâmplă ceva la Maria!”, „Haideţi cu noi!”. Şi au mers. Spre seară au apărut miliţieni, hainele de piele ale securiştilor, plutoane de militari şi pompieri cu tunuri de apă.

Tokes, refugiat în biserică, a auzit „Roagă-te, că o faci pentru ultima oară!” şi a fost urcat într-o ploaie de pumni şi picioare într-o Dacie care l-a dus la Mineu. Atunci s-a întâmplat „ceva” la Maria: s-a auzit primul „Jos Ceauşescu!”. A doua zi, manifestanţii s-au mutat de la casa parohială în faţa Catedralei din centrul Timişoarei. I-au urmat un ordin dement venit de la Bucureşti, tancuri, gloanţe sfedelitoare, mitraliere neobosite, moartea şi libertatea.