N-aş vrea să se înţeleagă că între tată şi fiu ar fi existat o relaţie strict despotică. În mai sau iunie 1964, am mai povestit, am mers cu Nicu la vila bunicilor sai să vedem un episod din serialul de televiziune "Capitanul Val Vârtej" cu Nicolae Gardescu şi Tudorel Popa. Erau acolo ambii părinţi ai lui Nicolae Ceauşescu şi mama Elenei (Zoia mi-a spus mai târziu că bunica ei pe linie maternă era de origine grecoaică). La un moment dat a intrat un personaj în costum închis la culoare, cred că bleumarin, s-a aşezat pe un scaun la masă, Andruţa a spus": "Mai vin şi oamenii mari pe la noi" (vila era în aceeaşi curte cu casa familiei Ceauşescu, demolate câteva luni mai târziu ambele spre a se construi reşedinţa din Bulevardul Primăverii nr. 50). Mi-am dat seama că ştiu de fapt cine este acel bărbat taciturn, văzusem că atâtea mii şi mii de oameni, portretele oficiale ale membrilor Biroului Politic afişate pe toate sediiile de instituţii. Nicolae Ceausescu n-a scos nicio vorbă, a gustat din dulceaţa oferită, ne-a ignorat pe toţi cei prezenţi.
M-a frapat faptul că Nicu şi tatăl său stăteau acolo alături ca doi străini. Repet, relaţiile erau în mare măsură mediate de mama sa. Tot ea continua să vină la şedinţele cu părinţii de la Liceul 24 de pe strada Grădina Bordei. Nu cred însă că a mai făcut-o după 1967-1968 când cultul lui Nicolae Ceauşescu începuse să capete dimensiuni elefantiazice.Ori, dacă o facea, era primită singură în biroul de la intrarea şcolii al directorului Dumitru Bărbulescu. Profesor de limba română, născut la Scorniceşti, acesta fusese selectat de fapt de Lica Gheorghiu în 1963, atunci cînd se înfiinţase acel liceu. Între colegi se ştia că dacă excesele lui Nicu (trăgea fetele de cozi, te puteai uşor trezi cu un picior în spate când mergeai paşnic pe coridor) ajungeau la tatăl său, pedeapsa era dură. Nu cred că Nicolae Ceausescu a fost fericit în anii următori cu orientarea lui Nicu spre un stil de viaţă în stil playboy pe care o considera o formă de decadenţă burgheză. Militant stalinist din categoria dură, Ceauşescu nu era nici afemeiat, nici mare băutor, nici adeptul ospetelor sardanapalice, nu degusta plăcerile vieţii precum predecesorul său. În felul său, era un ascet din categoria lui Lenin şi Stalin, drogul său se numea puterea absolută. Era un drog pe care a încercat, nu fără succes, să-l ofere şi fiului său mai mic, cel mai maleabil în acest sens dintre cei trei copii. Zoia dispreţuia acel univers al minciunii şi îngenuncherilor laşe, pe Valentin îl lăsau rece titlurile gloriei de partid. Nicu, care nu împlinise încă 14 ani când tatăl său a devenit liderul PCR, a avut imediat acces la tot ce se putea imagina: gărzi personale, maşini la scară, călătorii în străinătate fără vreo limită valutară, ceasuri Rolex, nimeni nu îndrăznea să i se opună.
Accidentul din clasa a VIII-a despre care îmi scria prietenul meu Radu Stern, istoricul de artă din Elveţia, fost şi el coleg de clasă, ca şi mine, cu Nicu, a fost cunoscut de noi toţi. Nicu a lipsit de la şcoală câteva săptămâni, a venit apoi cu urechea cusută, cu alte cicatrici pe faţă. Îmi amintesc cu precizie că ceea ce s-a vorbit atunci a fost că în acel accident de maşină, Nicu a condus bezmetic (nu avea vârsta legală pentru carnetul de şofer), au intrat într-un copac, iar însoţitorul şi-a pierdut viaţa. Evident, totul a fost imediat muşamalizat. O zi din viaţa lui Nicu în adolescenţă era extrem de diferită de ceea ce trăiau colegii săi, inclusiv unii din famillile marii nomenklaturi (nu era cazul meu ori al lui Radu). De dimineaţa, când se trezea, şi până seara, era înconjurat de servitori şi securişti. Venea cu bodygard la şcoală (Zoia şi Valentin au refuzat acest gen de supraveghere). Nu avea voie să-şi invite colegii acasă, dar putea să meargă el la ei. Tocmai de aceea îşi petrecea ceasuri întregi la Radu (Zaza) Ioanid. Masa de prânz în familie era obligatorie. Acolo asculta cum Nicolae şi Elena puneau la cale urcări şi coborâri în aparat, cum se urzeau varii intrigi şi manipulări. Serile erau din nou de tip spartan, alături de părinţi în faţa televizorului.Îşi dorea să scape din această colivie de aur. Se temea, repet, de tatăl său, dar nu ezita să utlizeze toate avantajele puterii pentru o existenţă într-un lux pe cât de kitsch, pe atât de strivitor uman.
Cititorii interesaţi de subiect pot urmări serialul meu în EvZ, precum şi textele publicate pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com/ şi pe www.contributors.ro
CITIŢI ŞI:
Spune-ţi părerea!
Nici un mesaj postat până acum