Corina Şuteu, director ICR New York: \"România, avantajată de individualităţile intelectuale şi creative ieşite din comun\"

Din 1995 aţi ocupat funcţia de director al Mastère Specialisé Europèen en Management des Entreprises Culturelles, la Şcoala de Comerţ din Dijon (Franţa). Ce a adus nou masteratul în această arie de studiu, în Europa?
Corian Şuteu: Masteratul Cultural European al Şcolii de Comerţ din Dijon, primul din Europa care era gândit, ca structură, într-un parteneriat foarte original între un centru cultural, la Saline Royale d’Arc et Senans, şi o şcoală de business, avea câteva extrem de seducătoare elemente de pornire, în contextul anilor '90.

În primul rând, era un curs deschis către profesioniştii din întreaga Europă care doresc să îşi continue studiile, dar au deja experienţă profesională în domeniu. În al doilea rând, combina o abordare pedagogică bazată pe înţelegerea culturii şi a culturilor europene, cu formare în competenţe manageriale aplicabile specific domeniului cultural. Interacţiunea între teorie şi practică, între studiu academic şi aplicaţie în proiect era permanentă, iar cursul era intensiv.

Intersecţia între profesioniştii de diverse vârste care urmau masteratul, studiile de caz, rezidenţele de studii în diverse ţări ale Europei de Vest şi de Est – ceea ce era o altă premieră absolută la începutul anilor '90, ca şi contextualizarea cunoştinţelor în perioada stagiului practic făceau din masterat o formaţie de înalt nivel, cu totul aparte.

Ce ne puteţi spune despre absolvenţii din România şi din Europa de Est ai acestui masterat?
Masteratul avea doar o componentă vestică atunci când l-am preluat şi absolvenţii din Franţa, Italia, Spania, Portugalia, Germania sau Austria lucrează toţi, astăzi, ca directori de centre de artă contemporană (Bruxelles, Nantes, Luxemburg, Paris), până la coordonatori ai unor fundaţii importante sau iniţiatori ai propriilor proiecte în discipline artistice sau administratori în ministere ale culturii. O parte dintre ei s-au lansat în cercetare.

Antena pe Europa de Est a fost integral iniţiată de mine, odată cu ajungerea la direcţia masteratului şi cu un mare efort de strângere de fonduri, deoarece studenţii care veneau din Europa de Est nu puteau să acopere costurile pedagogice, nici cele de întreţinere pe perioada cursului. Un aport financiar esenţial în acei ani l-am primit de la Fundaţia Soros, care a acordat în medie 5 burse complete pe an studenţilor selectaţi din Europa de Est, din 1995, când s-a înfiinţat antena programului ECUMEST, până în 2001.

De asemenea, participarea financiară a Ministerului Afacerilor Externe din Franţa a permis accesul în masterat al unor studenţi din Europa de Est. Conduceam, ca director, ambele programe şi strângeam şi fondurile, dar era un proiect la care ţineam enorm.

Absolvenţii de azi din România, de pildă Oana Radu, cea care îmi este colaborator de mai bine de 11 ani, Călin Husar, Aura Corbeanu, director al UNITER, Demeter Andras, director al Radiodifuziunii, Carmen Croitoru - consilier al Ministrului Culturii, Iulian (Mugurel) Vrabete de la Holograf, Ionuţ Corpaci de la Teatrul Naţional, Simona Rădulescu (director adjunct ICR Paris), Aurora Dediu sau Eugen Cojocariu (Radio România Cultural), ca să dau doar câteva exemple, au făcut cariere extraordinare în România şi sunt sigură că şi masteratul a contat. Virgiliu Mărgineanu, producător de film din Republica Moldova sau Tveta Andreeva (Bulgaria), coordonator de proiecte la Fundaţia Europeană pentru Cultură din Amsterdam, Baiba Tjarve din Letonia care este project manager la Culturelab şi doctorand în studii culturale, sunt doar câteva exemple de foşti studenţi ai masteratului din Europa de Est.

Promoţiile din Europa de Est depindeau mult de fondurile obţinute, din păcate. Când am plecat de la direcţia masterului am fondat Asociaţia ECUMEST, în cadrul căreia am continuat programe de training de scurtă durată, dedicate însă, în mod special, regiunii din sud-estul Europei şi ţărilor fostei Iugoslavii.

Cu ce gânduri aţi plecat în Franţa şi care au fost primele mituri care s-au spulberat odată ajunsă acolo?
Este complicat de răspuns foarte scurt la această întrebare. Am petrecut în Franţa, între 1994 şi 2006, o perioadă în care ţara trecea prin propria ei demistificare, produsă de marile dinamici care se puseseră în mişcare pe plan european şi mondial în anii '90 şi care au culminat mai târziu: căderea comunismului, războaiele din fosta Iugoslavie, presiunea globalizării, deteriorarea mitului statului asistenţial, reaşezarea problematicii coloniale în Franţa şi în lume, etc. Eu veneam intoxicată cu tot felul de idei stereotipe sau livreşti despre democraţie, libertate, ideologii, aveam deja un copil şi proveneam din una dintre ţările cele mai marcate de regimul comunist din Europa de Est. Dijonul nu este Franţa, ci Franţa profundă.

Urma să conduc o şcoală de management european şi să mă confrunt cu vechii demoni ai trecutului şi prezentului european dar şi cu situaţia, întotdeauna ambivalentă şi întotdeauna dureroasă a exilului. Mă specializam într-o meserie rară în acel moment, fiindcă managementul culturii a început a fie considerat ca o disciplină demnă de atenţie academică abia la sfârşitul anilor '80 în Europa.

Aşadar, ceea ce s-a spulberat a fost ideea că lumea occidentală este o lume idilică şi că noţiunile teoretice pe care le aveam vor compensa spontan lipsa de cunoaştere şi de înţelegere a cotidianului exterior lumii claustrofobe din care proveneam. Am învăţat că nu este aşa. A fost, mai ales la început, extrem de greu.

O nouă înţelegere şi o nouă cunoaştere a contextului european şi mondial s-a construit şi reconstruit în perioada în care am trăit în Franţa, în mod benefic, aş spune, privind din perspectiva mult mai senină şi detaşată de azi. Apoi m-am mutat la New York şi mi-am schimbat, din nou, meseria.

Ce aţi dori să le spuneţi tinerilor din România considerând că este important ca ei să ştie la început de drum?
Am ajuns să nu cred în asemenea generalizări. Depinde cui m-aş adresa. Lucrez mult în echipa cu tineri şi cu artişti tineri din România. Constat că lucrurile sunt altfel dificile pentru ei, decât pentru noi la vârsta lor. Dar şi posibilităţile sunt altele. Singurul lucru pe care l-aş spune este să încerce să se lase cât mai puţin definiţi de către exterior, să nu lase ceea ce este în afara lor să le definească destinul - ce spun alţii, cum se comporta alţii, cum gândesc alţii.

Să îşi caute, cu efort şi tenacitate, vocea interioară şi să o urmeze. Pare un lucru simplu. În realitate, este cel mai greu. Mai ales dacă încerci să înţelegi acest lucru în profunzime. Dar, din păcate, nimeni nu urmează sfaturile bune. Nici eu nu am făcut-o, la vremea mea.

Care este obiectivul acţiunilor ICR în New York?
Obiectivul ICRNY a evoluat în ultimii cinci ani. La început, doream să devenim vizibili şi credibili pentru spaţiul instituţional din New York şi din SUA. Acum încercăm să construim programe care să aibă durabilitate şi să stabilizeze acest teritoriu de atenţie pe care l-am cucerit cu greu, în contextul cultural foarte competitiv din metropola americană.

Obiectivele de azi urmăresc să dezvolte programele cadru deja lansate, al căror retur a fost extrem de pozitiv: Festivalul de Film Românesc, Academia Itinerantă Andrei Şerban, colaborarea cu târgurile internaţionale şi muzeele de artă contemporană din SUA, dezvoltarea direcţiei legate de studiul academic al istoriei recente, consolidarea relaţiilor de colaborare cu organizaţiile culturale americane şi cu institutele culturale europene de pe teritoriul SUA, dar şi să se aplece către gândirea unor programe dedicate comunităţii româneşti, care să alterneze constant cu cele dedicate publicului american. Obiectivul constant pe care l-am avut însă în toţi aceşti ani este acela de a instala un mod de lucru profesionist în cooperarea culturală.

Care au fost cele mai importante evenimente organizate la ICR New York? Povestiţi-ne despre ele.
Fiecare proiect pe care l-am dezvoltat este, cred, extrem de important în felul său. Proiectele există, cu descrieri ample, pe site-ul ICRNY. De la susţinerea Galeriei Plan B în 2006 la Armory Show, până la evenimentul despre avangardă organizat în colaborare cu MoMa, seriile de lecturi şi programe pe teatru dezvoltate cu Martin E. Segal Center sau cu Lark Theatre Company, de la colaborarea, pe film, cu Tribeca, NYFilm Festival sau Lincoln Center, până la colaborarea cu NYUniversity şi Columbia University pentru conferinţe de un înalt nivel academic, de la evenimentul remarcabil dedicat sărbătoririi lui Norman Manea, sau iniţierea expoziţiei Cărtureşti, până la prezenţa lui Mircea Cărtărescu la Pen World Voices sau la expoziţia de covoare maramureşene iniţiate de Mircea Cantor cu participarea Victoriei Berbecaru şi participarea noastră recentă la ComiCon în New York.

La care, aş adăuga, preşedinţia grupului EUNIC New York. Este dificil să ierarhizez aceste evenimente şi nu am enumerat decât o infimă parte din cele 150, în medie, pe care le organizăm anual.

Care sunt activităţile ICR-ului care au avut cel mai mare impact asupra publicului american?
Cel mai mare impact îl au proiecte de genul Festivalului Anual de Film Românesc, deplasarea pavilionului românesc al bienalei de la Veneţia la Chicago, concertul Raro la Carnegie Hall sau cel al Mahala Rai Banda în Central Park.

Dar "impact" este o noţiune complexă pentru faptele culturale. Există proiecte a căror vizibilitate este mică, dar care funcţionează foarte frumos în timp şi îşi arată adevăratul impact târziu. Mă refer la publicaţii, proiecte academice, întâlniri profesionale, lecturi din texte literare sau, câteodată, simple întâlniri de lucru.

Alte evenimente sunt memorabile prin contextul pe care îl generează, tot în timp. Academia Itinerantă Andrei Şerban este un asemenea proiect, a cărui valoare rezidă în ceea ce se întâmplă şi după terminarea atelierelor propriu-zise.

În fine, poate să fie de impact un mod de lucru, o ambianţă profesională pe care o are echipa, cei care tratează cu artiştii, felul în care te înscrii în circuitul cultural al unui loc. Personal, eu în acest tip de impact cred mai mult. Este mai durabil. Şi este, mai ales, plin de sens. A face evenimente care nu au valoare de trasabilitate şi nu construiesc altceva decât o înşiruire, nu un context pentru altceva, poate fi spectaculos, vizibil, dar fără valoare.

Vorbind din prisma experienţei personale, care ar fi primele lucruri care credeţi că ar trebui schimbate în România?
Nu mai locuiesc în România din februarie 1995, deci m-aş hazarda să afirm ceva cu adevărat relevant în privinţa asta. Ceea ce pot spune, din experienţă, este că eu, în relaţie cu România, am încercat să fac lucruri care m-au pasionat, să le fac bine, să cred că ceea ce fac are sens şi să risc pentru ideile şi oamenii în care am crezut.

Primul lucru care trebuie făcut într-o societate, orice societate, este ca fiecare să îşi asume responsabilităţi şi să îi respecte pe ceilalţi. Atunci când sistemele educaţionale, familiale, societale sunt desfigurate, e foarte greu să existe oameni cu aceste calităţi. Dar ei există. Trebuie să faci ceea ce poţi ca să le dai spaţiu.

Îmi place mult fraza de încheiere din Oraşele Invizibile, romanul lui Italo Calvino, fraza care spune că dacă există un Infern, acela e cel de pe Pământ şi că tot ce putem face e să descoperim ce, în mijlocul Infernului, nu este Infern şi să îl încurajăm să respire, să îi dăm cât mai mult spaţiu.

Care consideraţi că sunt aspectele care avantajează România şi care ar putea contribui la dezvoltarea societăţii româneşti?
Cred că aspectul major care avantajează România este acela al individualităţilor intelectuale şi creative ieşite din comun pe care le-a produs şi le produce, capacitatea de conectare ieşită din comun a indivizilor, capacitatea de anduranţă şi de renaştere în acelaşi timp, flexibilitatea socială.

Toate aceste calităţi , însă, pot fi cu mare uşurinţă deturnate în defecte. Poate că, dacă am deveni conştienţi la nivel social de această ambivalenţă, am putea-o utiliza în sprijinul construcţiei noastre sociale mult mai pozitiv. Dar generalizările nu folosesc, spun asta din nou, la mare lucru.

Lumea de azi este obsedată de generalizări şi de stereotipii. De aceea, poate, ar trebui să recreăm o semnificaţie acţiunii individuale şi mai ales celor care au dovedit că pot face o diferenţă acolo unde se află. Suntem, încă, departe de asta.

Cătălina Grigoraşi
Voci pentru Romania

Proiectul "Voci pentru România" este lansat de GRASP (Global Romanian Society of Young Professionals). Scopul proiectului este de a aduce în atenţia publicului români care au excelat în varii domenii şi care pot reprezenta un reper concret pentru societatea română contemporană şi, mai ales, pentru tinerii români în orientarea lor, spre o bună dezvoltare profesională. Pentru mai multe detalii accesaţi www.vocipentruromania.ro