Cristian Mandeal: „Cale de întoarcere nu mai există”

Ministerul Culturii desfăşoară o anchetă la Filarmonică, în timp ce ministrul Theodor Paleologu a eşuat în încercarea de a împăca părţile.

După ce iniţial şi-a dat demisia, Cristian Mandeal, în vârstă de 63 de ani, cotat pe plan internaţional ca unul dintre cei mai buni dirijori români, îşi exprimă revolta într-un interviu, acordat EVZ, denunţând că în Filarmonică s-a instaurat haosul, că orchestra este de un „nivel mediocru” şi că protestatarii au instaurat panica şi anarhia, printr-o „dictatură proletară” halucinantă, demnă de „Ferma animalelor” a lui Orwell.

Directorul, numit momentan interimar, îşi exprimă amărăciunea că, în timpul celor 19 ani de conducere a Fimarmonicii, „i-a crescut”  profesional pe cei mai mulţi din orchestră.

Afirmând că artă fără fanatism sau performanţă fără disciplină nu există, pentru artistul dirijor cel mai dureros rămâne faptul că a fost pe nedrept jignit şi că va trebui, în contextul acestui scandal, să părăsească cu amărăciune Ateneul, după o viaţă dedicată muzicii.

Toate nemulţumirile Orchestrei Filarmonicii „George Enescu” se află pe: orchestrafge.info

Cristian Mandeal răspunde, exclusiv, pentru EVZ.ro, acuzaţiilor ce i se aduc.

Cum s-a ajuns în situaţia ca anumite concerte sau repetiţii să nu se mai ţină, în detrimentul publicului, dar şi a calităţii muzicii?

Cei care fac grevă uită şi nu ţin cont, exact ca cei de la metrou, că o direcţiune interimară asigură doar gestiunea curentă şi nu se poate angaja în semnarea unui contract cu urmări prelungite în timp, în defavoarea unui viitor manager titular, posibil în defavoarea producţiei.

„S-a inversat piramida”

De ce s-a creat toată această stare  de incertitudine pe care orchestra o acuză?

S-a inversat piramida. Ei sunt cei care refuză să se conformeze legislaţiei şi soluţiilor manageriale. Liberul arbitru este instaurat de orchestră, se contestă totul de dragul contestării şi se perpetuează starea de incertitudine prin refuzul subordonării. Se petrec lucruri de tip mineriadă, la aproape 20 de ani de la instaurarea societăţii civile. E foarte greu să construieşti o casă, construcţia poate să dureze şi 20 de ani şi e foarte uşor s-o distrugi într-o singură zi.

Acum totul se întoarce împotriva lor. Opinia publică începe să nu-i mai creadă.

Încep chiar şi ei să devină conştienţi că aceste materiale trimise presei,  pe care le fabrică periodic şi care devin din ce în mai disperat virulente, sunt tot mai puţin credibile. S-a născut şi o teamă că au mers prea departe, în exces, iraţional încă de la început.

Cale de întoarcere nu mai există însă pentru nimeni. Eu nu voi mai dirija niciodată această orchestră.

„Nivelul orchestrei este mediocru”

Cum aţi caracteriza nivelul orchestrei?
Filarmonica tocmai acum, în ultimii 20 de ani, a început să se apropie (nota bene) de ceea ce înseamnă o orchestră europeană şi fără de acest management ar fi rămas ceea ce a fost înainte: o orchestră de provincie.

Nivelul cotidian al orchestrei este în fond mediocru. În anumite condiţii însă, Filarmonica poate să-şi depăşească nivelul standard. Fără falsă modestie, aceste condiţii erau întrunite atunci când dirijam eu: concertele săreau peste nivelul mediu, cu aprecieri ale criticilor, în ţară şi în străinătate.

Dar am fost acuzat mereu de orchestră că sunt singurul dirijor care ţine repetiţiile peste program. Le-am răspuns: „Sunt mândru că pretind performanţă adevărată de la voi şi că doar mie nu-mi ajunge timpul de repetat pentru câte am să vă spun”. Foloseam fiecare minut ca să le arăt mai mult, să-i fac să devină mai buni. De asta erau  şi concertele mai bune. Dacă intri în competiţie, trebuie să fii un profesionist desăvârşit, iar asta nu se obţine fără sacrificii, fără să strângi uneori din dinţi pentru a obţine calitatea.
 
Fără o doză de fanatism, arta nu se poate naşte. E-adevărat, asta nu intră nici în normative, nici în capul funcţionarilor. Îmi recunosc lipsurile, în mod sportiv: „nobody is perfect!”.

„Am câştigat pe bagheta mea”

Vi se reproşează faptul că lipsiţi foarte mult de la Filarmonică, fiind plecat  mult timp să dirijaţi în străinătate, pe baza unor contracte individuale.
Mai întâi trebuie spus că, în afară de mine, mai există şi un Director General Adjunct în persoana lui Nicolae Licareţ, care a primit în fiecare an o învestitură de a mă înlocui în toate.

De câte ori am plecat în străinătate, am lăsat aici o echipă managerială foarte bună, oameni pe care m-am putut baza cu adevărat. Am ştiut să-mi creez o echipă cu adevărat profesionistă, dovadă stând cei aproape 19 ani în care lucrurile au mers bine, iar orchestra n-a suferit deloc din cauza lipsei managerului de la serviciu. De altfel, când am acceptat funcţia de manager, una dintre condiţiile mele a fost obţinerea libertăţii de a pleca să dirijez în străinătate. Înainte de a fi manager, eu sunt dirijor, iar acest lucru a fost şi este esenţial pentru mine.

Vi s-au reproşat şi onorariile pe care le încasaţi, atunci când mergeţi şi dirijaţi, fără ei, în străinătate.

Într-adevăr, am onorarii foarte mari, datorită cotei mele înalte, de care sunt mândru, dar în România mi-am luat doar salariul meu de bugetar. Nu ai cum să te îmbogăţeşti dintr-un salariu de bugetar, nu ai cum să furi din bani publici. Am fost verificat de Curtea de Conturi şi de alte controle în fiecare an, aş fi fost dat afară demult dacă furam.

Atunci când am fost cu orchestra Filarmonicii, onorariile mele au fost reduse drastic, de până la zeci ori, tocmai pentru a nu îngreuna tocmai eu bugetul turneului şi pentru a-l face astfel posibil, în folosul lor în primul rând.

Domnii nici măcar asta nu ştiu sau dacă au ştiut, acum se fac că au uitat. Am renunţat eu la alte contracte, din care  aş fi câştigat poate mult mai mult. Bineîneţeles, toate acestea nu mai contează pentru ei acum.

Sunteţi acuzat că aţi  hotărât să folosiţi Sala Mare a Ateneului Român „pentru a putea desfăşura activităţi care au un caracter privat, acestea fiind în afara activităţii curente a instituţiei, având ca scop câştigul  material personal”.

Este vorba aici numai de insatisfacţia şi de ranchiuna că aceste concerte au trecut la alţii şi ei pierd nişte bani. Noi facem contracte cu Lanto Media, chiar şi cu cei de la Orchestra Radio, pe baza cărora Filarmonica realizează un anumit venit. Oricare manager are în planul său managerial ca obiectiv să lărgească oferta culturală şi să depăşească activitatea curentă, să mărească planul de venituri al insitutuţiei. Sunt capitole întregi despre asta în proiectul meu managerial pentru care am fost notat cu 10.

Vom mai face în acest sens două concerte private în septembrie: primul, pe 7 decembrie, alături de Orchestra Naţională a Tineretului (ONT) în cadrul Jeunesse Musicale Roumain,  al doilea, pe 12 decembrie, tot cu ONT în cadrul „December Music Flavour”,  ediţia a patra de concerte de popularizare a muzicii clasice, preluate şi de TVR Cultural. Primele trei ediţii au fost realizate cu Orchestra Simfonică „George Enescu”, fără proteste pe-atunci. Filarmonica realizează, de asemenea, un venit propriu pe baza contractului cu Lanto Media.

„Nu le-a plăcut modul în care s-a rezolvat conflictul cu Anda Petrovici”

Ce credeţi că-i nemulţumeşte cel mai mult pe membrii orchestrei?
Nu le-a plăcut faptul că tocmai eu am fost numit interimar. Nu le-a plăcut nici modul în care s-a rezolvat conflictul cu Anda Petrovici (n.r. Anda Petrovici cântă acum, separat de orchestră, într-un trio cameral, Pro Arte, alături de Nicolae Licareţ şi Marin Cazacu.) Ei au vrut-o! Anda, acum, munceşte însă mai puţin, dar are acelaşi salariu ca înainte. Are mai puţine sarcini de serviciu şi duce o viaţă mult mai liniştită. Ei însă au pierdut un concertmaestru foarte bun. Orchestranţii ţipă că atribui ocazional unui membru din vioara întâi, ca sarcină de serviciu, să înlocuiască concertmaestrul. „Artiştii intelectuali” urmează acum să demonstreze cât de buni sunt. Şi-au dat afară strigoiul, dar tot nu le e bine. Îmi cer mie să le aduc alt concertmaestru, ca şi cum plouă cu concertmaeştri liberi.

Şase angajaţi ai partidei de vioara I sunt obligaţi să îndeplinească atribuţii aferente postului de concertmaestru?
Sunt obligaţi în condiţiile în care toţi aceştia iau un spor de solo anual  de 7%  la salariu, pe care acum e momentul să-l justifice. În plus, le acord o săptămână liberă de pregătire înaintea prestaţiei şi un contract de colaborare pe baza Legii 8/ 1996 în valoare de 500 de RON ce se adaugă la salariu. Nu îmi prea dau seama în ce constau dezavantajele, unde e abuzul.

De altfel, art.13 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare (ROF), document aprobat de Ministerul Culturii, ce stă la baza desfăşurării din instituţia noastră, mă îndreptăţeşte ca, în cazuri de necesitate, să atribui sarcini excedentare fişei postului şi a contractului individual. Nu mai avem concertmaestru, suntem într-un an de drastică austeritate financiară, iată, o situaţie de excepţie, în care am găsit, cred, rezolvarea adecvată. Atâta doar că Orchestra îi ameninţă pe colegii ce ar accepta dispoziţia direcţiunii, să fie trataţi la fel ca Anda Petrovici, adică nimeni să nu cânte cu ei. Sunt consideraţi un fel de trădători sau spărgători de grevă.

Nu ştiu ce-o să mai iasă din conflictul ăsta cu noii concert-maeştri desemnaţi.  Anda Petrovici nu avea un salariu dublu faţă de ceilalţi, ci doar un spor de 15%.  Acum un concert maestru de ocazie, dacă ar face toate concertele de pe lună, ar avea însă un salariu dublu.

Care a fost „păcatul” cel mai mare al concermaestrului Anda Petrovici?
Anda Petrovici are o mare problemă de comunicare, dar e fals să spui că nu e un bun concert-maestru, drept dovadă, nimeni nu se încumetă acum  s-o înlocuiască. „Păcatul” ei este că a încercat să impună o disciplină cu forţa.

Pe de altă parte, dacă privim obiectiv,  această agresiune a Andei Petrovici a fost provocată de proprii ei colegi. Ea nu  a sărit la beregata nimănui, din principiu, era însă în permanenţă obstrucţionată, sfidată, luată peste picior. Dacă se ridica în picioare să facă acordajul, începea o mormăială generală.  Dacă făcea observaţii la cineva, începeau apostrofările directe.

Anda, „partizanul sârb”- cum i se spunea, nu accepta atitudinea asta şi de aici, se iveau animozităţi şi tensiuni foarte mari. Era privită ca inamicul orchestrei. Hai să vedem, acum dacă a dispărut Anda Petrovici, cât de minunată este orchestra fără ea.
Ei ce demonstrează acum? De la un concert la altul merg din prost în mai prost, cu public tot mai dezamăgit.

Credeţi că dacă aţi fi renunţat la Anda Petrovici, v-aţi fi putut salva pe dv.?
Nu puteam s-o scot afară pe Anda Petrovici, ar fi fost imoral şi ilegal. Nu m-am gândit nicio clipă să le dau „capul lui Moţoc”. 
 

„Nu-i mai respect, deci nu mai putem cânta împreună”

Ce veţi face în continuare?
Voi duce Filarmonica până va veni altul în locul meu. Dar o voi duce cum ştiu eu, nu după cum îmi dictează mie orchestra. Aşa am dus-o, nu rău, aproape 20 de ani. După mine, să facă altcineva ce vrea. Deocamdată nu am niciun fel de intenţii clare. Primul lucru pe care mi-l doresc este să ies la pensie şi să-mi recapăt libertatea. Dacă aş fi cinic, aş putea să mă prezint şi eu la concursul de manager!! Aş avea mari şanse pentru că ştiu să conduc o filarmonică.

Am avut în ultimul an nota 10, anul trecut 9.90 şi, în toţi anii, am avut note foarte mari. Pe baza legii managementului pot să cer să fiu director fără niciun concurs, mi se acordă, din oficiu, numai prin nota pe care am avut-o în ultimul an. Nu dau concurs anual pe post, ci primesc o notă pentru activitatea depusă,  baza căreia mai conduc sau nu Filarmonica.

Desigur, astea sunt glume macabre, dar...cine ştie?!?

Care este cea mai mare greşeală pe care v-o reproşaţi?
Probabil am făcut foarte multe greşeli, dar nu pot să-mi amintesc nicio greşeală majoră. Când lucrezi cu oamenii, într-o relaţie bilaterală, nu se poate să nu greşeşti. Eu sunt cam impulsiv şi nu se poate să nu fi avut vreo ciondăneală cu vreunul, să nu fi pus la punct pe cineva, nu se poate să nu fi fost uneori nedrept. Sunt chestii spontane, care vin şi trec. E ca într-o familie în care te cerţi şi te împaci. Dar să pretinzi că „ai suportat abuzurile mele timp de 19 ani” e deja prea mult. Cu aceeaşi persoană cu care mă certam azi, mă împăcam mâine, şi cântam împreună din nou, poate chiar cu bucurie.

De ce sunteţi atât de categoric în decizia dv. de a nu mai dirija această orchestră?
Această meserie de dirijor nu poţi s-o faci fără o relaţie strânsă psihică cu cel de lângă tine. Bagheta asta nu sună decât prin orchestrant, iar el poate să cânte cum îi induci tu să cânte, numai dacă se petrece şi o comunicare omenească. Asta este obligatoriu. Acum eu cu ei nu mai comunic, nu-i mai respect, deci nu mai putem cânta împreună, după tot ce s-a întâmplat. Repet, cale de întoarcere nu mai există, falia este mult prea adâncă şi nu mai poate fi reparată.

„Sunt vinovat că i-am încurajat, pe nedrept”

Credeţi că schimbarea de generaţie are de-a face cu această atitudine? E o luptă între generaţii?
Cred că da. Pe mulţi dintre cei care acum încearcă să conducă Filarmonica i-am luat de pe băncile facultăţii. Am făcut cămin din Ateneu, contra legii şi contra colegilor lor, care aveau nevoie de spaţiu de studiu. Dacă ar fi trebuit să-şi plătească casa, având salarii aşa de mici, după OG10, nu ar fi rămas cu nimic.

I-am „crescut” pe mulţi aşadar. Aceştia au devenit mari artişti, unii dintre ei sunt acum chiar în declin ( dar nu recunosc asta), au devenit băţoşi şi aroganţi, mult prea conştienţi de  „valoarea” lor proprie. Nu mai acceptă diferenţa de calitate artistică, nici de autoritate, nici de experinţă dintre ei şi mine. Nu mai suportă observaţia sau critica. Pentru ei, toţi suntem o apă şi un pământ. Repet, poate este şi vina mea că le-am indus excesiv această stare de încredere prea mare în sine. Sunt vinovat, poate, că i-am încurajat, pe nedrept, şi i-am făcut să creadă că sunt mai buni decât sunt. Pe de altă parte, în mod ironicm educaţia constantă pe care le-am dat-o de a se constitui într-o echipă, iată că a dat roade! Roade otrăvite ce îţi ucid acum propriul părinte.

Cât de importantă e disciplina pentru a obţine performanţă?
Nu se poate face totul numai cu vorbă bună, dar, repet, e ca într-o familie şi ca în procesul de educaţie. Trebuie să ştii să mângâi, să ştii să lauzi, dar trebuie să ştii să fii şi aspru, atunci când este cazul, iar din combinaţia asta cât mai fericită creşti un copil cum trebuie. Eu am considerat Filarmonica ca şi copilul meu. Trei sferturi  din oamenii de astăzi din orchestră sunt aduşi în timpul directoratului meu, sunt foarte puţini oameni pe care eu i-am moştenit de dinainte.

Totuşi cum se explică faptul că muzicienii nu recunosc cât de mult au crescut profesional lângă dv.?
Foarte puţini recunosc asta, cel puţin acum. Nici profesorii lor, nici Conservatorul  nu i-a învăţat să fie ce sunt în prezent. E  un lucru total diferit să cânţi de unul singur, la tine în cameră, şi altceva e să cânţi în orchestră, pe scenă. Instrumentistul ajuns aici, de pe băncile şcolii este total nedisciplinat. El este treptat integrat în ansamblu, iar această muncă o face numai un dirijor. Oamenii ăştia, dacă au ajuns nişte orchestranţi relativ buni astăzi, înseamnă că au avut şi de la cine învăţa timp de 20 de ani de zile.  Astăzi le e ruşine să admită că au fost crescuţi de mine.

Şi dirijorii Horia Andreescu sau Riccardo Muti au fost în situaţia dv.
La Radio s-a întâmplat aceeaşi Revoluţie împotriva  dirijorului, care, la fel, a încercat să construiască, cu sacrificii, o orchestră foarte bună. Datorită lui, au realizat o discografie ca lumea. A fost foarte sever şi pretenţios, iar lucrurile astea i s-au întors împotrivă. Lucrurile astea le trăiesc şi eu acum, dar mult mai acutizat.

Acum cinci ani, după doar doi ani de contract, Riccardo Muti având iniţial un contract de trei ani, a fost alungat de la Scala, dat afară cu grevă din partea orchestrei. El a declarat atunci, în toate jurnalele, că nici nu va mai întoarce capul în direcţia Scalei din Milano. Culmea ironiei este faptul că venise, declarând cât este de fericit că poate fi, în sfârşit, artist la el acasă şi nu un artist mercenar pe alte meleaguri. Dezamăgirea şi amărăciunea lui au fost cumplite! De altfel, la fel, Scala din Milano trăieşte acum de pe urma reputaţiei „gloriosului trecut”. Dar când au fost aici, acum două ediţii, la Festivalul Enescu, nu au produs nici un fel de revelaţii.

„Societatea românească funcţionează anarhic”

Credeţi că e şi vina vremurilor tulburi pe care le trăim?
Da, e şi vina vremurilor, ceea ce se întâmplă azi la nivel politic, când nimeni nu mai are niciun fel de credibilitate, afectează toată societatea. La situaţia asta asistăm, nu de azi, de ieri, ci de câţiva ani. Haosul acesta din jurul nostru a intrat şi aici, în Filarmonică, la un nivel mai mic. Aşa cum societatea românească funcţionează anarhic, nici aici nu mai există autoritate şi credibilitate.  Toate valorile astea s-au pierdut.  Mai vedeţi pe cineva în România care să respecte pe altcineva?

Se tot vorbeşte, în textele orchestrei, de nivelul unei orchestre europene. Ce înseamnă să munceşti într-o orchestră europeană?
Eu le doresc din suflet celor din Filarmonică să ajungă să muncească în străinătate, să vadă că munca pe care au fost nevoiţi s-o facă aici, comparativ cu cea de acolo, este de trei ori mai mică.

Un om care munceşte într-o operă în străinătate munceşte cam 10 ore pe zi şi are zile libere nu când vrea el sau imediat după ce le-a acumulat, pentru că instituţia, dacă are nevoie de el, nu face rabat de la produsul artistic în funcţie de nevoile lui personale. Se găseşte, fireşte, o reglementare să-şi ia liberele legale, dar cineva care periclitează bunul mers al instituţiei în favoarea nevoilor lui este foarte prost văzut şi poate să fie dat afară după un timp.

Le mai doresc să vadă cum îşi câştigă existenţa un insrumentist de la Londra, care cântă în două orchestre, într-una dimineaţă, în alta, seara, şi între timp mai aleargă să dea şi lecţii particulare ca să-şi întregească un venit decent, dar nu mai are timpul să trăiască. În afară de cele două săptămâni pe an de concediu, oamenii ăştia lucrează ca disperaţii. Le doresc cu adevărat membrilor orchestrei noastre să ajungă în străinătate, să vadă cum se munceşte acolo, să compare cu ce fac aici şi să-şi mai şi arate nemulţumirea după aceea.

MUZICA, CEA MAI AFECTATĂ

„Ei înşişi închid porţile orchestrei”

A fost luată vreo măsură împotriva vreunui membru al orchestrei, s-au adoptat „represalii”, aşa cum membrii Filarmonicii incriminează?
Orice demers al instituţiei a fost şi este în concordanţă cu dispoziţiile legale.  Nerespectarea acestora ar trebui să ducă la sancţiuni. Totuşi, până în acest moment, contrar informaţiilor vehiculate, nu a fost luată nicio măsură împotriva vreunui membru al orchestrei. Susţinerea în mod public a faptului că s-ar fi adoptat represalii de către conducere este făcută cu rea-credinţă şi seamănă cu un proces de intenţii, cu scopul de a induce în eroare opinia publică.

Cum aţi caracteriza campania de comunicate către presă pe care o derulează membrii Orchestrei Filarmonicii?
Tot ceea ce se spune este hazardat, confuz, iraţional, ilogic şi absurd. Sunt şi orgolioşi, dar şi timoraţi. Unora le e frică să gândească independent. Există un grup de forţă, iar mulţi sunt ameninţaţi şi acţionează acum sub imperiul fricii, dar şi al instinctului de turmă.  „Acum ori niciodată” e lozinca lor. Dar ce au ei de câştigat rămâne un mister, dincolo de toate aceste sloganuri pompoase, pe un ton patetic.

Au pierdut nişte artişti cu adevărat valoroşi, pentru că nu au fost în stare să treacă peste umorile de moment. Au uitat de binele profesional, material şi de imagine, pe care l-au avut, totuşi, alături de mine. Au uitat că, deşi poate am fost mai aspru, am fost mereu lângă ei, am luptat pentru ei. Eu, ca artist, nu meritam să plec în felul acesta după o viaţă de muncă dedicată.

S-a pus problema desfiinţării orchestrei?
Sunt propriile lor fantasme, propriile lor coşmaruri. Ei nu au fost ameninţaţi niciodată şi nu s-a pus vreodată problema desfiinţării Filarmonicii. Prin atitudinea lor, ei o desfiinţează, o înjosesc şi o discreditează. Ei înşişi închid porţile orchestrei. Care sunt abuzurile mele?  Mă calomniază neîntrerupt, prin minciuni aruncate în faţă, cu tupeu şi cu agresivitate. Cu ce am greşit, eu,  dirijorul şi directorul Cristian Mandeal? Că am încercat să fac din ei cea mai bună orchestră din ţară?

Iar starea de incertitudine este creată categoric din refuzul orchestrei de a accepta soluţiile managementului, lucru ce reiese clar din tendinţa de inversare a piramedei. Se contestă totul de dragul contestării, iar protestatarii au instaurat panica şi anarhia, această „dictatură proletară” fiind absolut halucinantă, demnă de „Ferma animalelor” a lui Orwell.

Ar fi  suficient însă să-şi îndeplinească contractul individual de muncă, pentru ca lucrurile să intre în normal. De restul e răspunzător managementul. Problema lor e că nu mai acceptă şi nu mai recunosc legea, pe nimeni şi nimic. Ne aflăm în plină „revoluţie mondială”.

În ce sens aţi decis să închideţi „porţile instituţiei”, aşa cum vi se reproşează?
Din nou sunt ei cei care le închid, prin atitudinea lor, prin faptul că sabotează repetiţiile şi anulează concertele. Eu rămân însă aici pentru că sunt învestit de lege, stau pe un temei legal,  numit ministerial, până la apariţia unui nou director general.

Cineva trebuie totuşi să ţină spatele pentru ca să nu se ducă chiar totul de râpă. Prea am muncit din greu atâţia ani ca să asist cu seninătate la demolarea generală. Voi rezista atâta vreme cât e nevoie, atât cât mă mai ţin puterile. Sper să plec doar atunci când autoritatea va fi preluată de altcineva. Nu accept să asist cu seninătate la instaurarea haosului.

Aţi redus fără acordul părţilor şi fără notificare prealabilă durata contractelor încheiate pe perioada determinată a şapte dintre membrii orchestrei?
Prin aceste afirmaţii se înceacă din nou inducerea în eroare a opiniei publice. Este din nou o siluire a datelor reale, ca în oglinzile strâmbe.  Astfel, având în vedere expirarea duratei pentru care au fost încheiate contractele respective, Filarmonica nu a făcut decât să vină în sprijinul salariaţilor prin prelungirea duratei contractelor individuale de muncă şi în niciun caz prin reducerea acesteia, aşa cum în mod eronat se afirmă.

Mai mult, având în vedere măsurile bugetare restrictive impuse de OUG nr. 34/2009, propunerea conducerii  instituţiei de prelungire a contractelor de muncă pe durată determinată prin încheierea de acte adiţionale, reprezintă în momentul de faţă singura soluţie viabilă pentru protejarea anagajaţilor şi continuarea relaţiilor de muncă, în caz contrar, contractele încetând prin ajungere la termen.

Iar reducerea unilaterală a duratelor contractelor de muncă pe perioadă determinată şi fără notificare s-a făcut conform prerogativelor manageriale rezultate din articolul 13 din Ordonanţa 21/ 2007, aprobată de Legea 353 din 2007. 

De ce s-au modificat unele acte?
Contractele au fost redactate în septembrie, folosind însă, din greşeala unui funcţionar, o bază legală eronată, respectiv OG 10/ 2008. Deîndată ce, în luna octombrie, a fost sesizată greşala, toate actele au fost refăcute pe baza OG 21/ 2007, aprobată de Legea 353/ 2007, unica bază legală posibilă la acea dată şi care venea în sprijinul angajatului prin avantaje salariale net superioare. Cu atât mai reavoitoare apare, în această situaţie, acuza vreunui salariat de a fi fost „nedreptăţit” de direcţiune.

Aţi angajat ilegal vreun avocat?
Nu înţeleg ce înseamnă în acest context „ilegal”.

Filarmonica are un contract cadru lunar cu un birou de avocaţi. Reprezentarea în faţa orchestrei s-a realizat conform mandatului acordat pe baza contractului cadru de asistenţă juridică, fără să se fi încheiat un contract suplimentar şi să se fi achitat un onorariu suplimentar în acest scop. Postul de jurist consult, nefiind atractiv pentru niciun jurist serios, a fost a fost tranformat demult în post de consilier resurse umane.

Anumiţi muzicieni au fost forţaţi să se pensioneze?
Ei au vrut să se pensioneze. Tuturor le era frică de legea unică a salarizării bugetarilor, care se presupunea că o să fie mult mai dezavantajoasă de la 1 ianuarie 2010.

Cererile au fost făcute încă acum şase luni şi nimeni nu i-a forţat la asta. De altfel, situaţia a devenit acum dramatică. Avem pe întreaga instituţie 15 pensionari încă de anul trecut la care se mai adaugă, în anul acesta, alţi 20. Niciunul nu va mai avea dreptul la cumul. Orchestra va fi obligată să cânte cu efectiv la limită sau chiar redus. Iată un alt motiv de adâncă indignare. Ca şi când eu aş fi acela care face legile în România.