Cum a ajuns un român fotograf la NY Times

„Uneori spun că jobul meu este cel mai frumos din lume pentru că trăiesc atât de multe lucruri şi prin experienţă capăt răspunsuri”, spune cu convingere Movilă, adăugând că „ eşti foarte responsabil şi cu picioarele pe pământ şi, în acelaşi timp, pluteşti”. 

Cum a început totul

Pasiunea pentru fotografie a apărut în şcoala generală, când un unchi venit în vizită din Franţa şi-a uitat aparatul de fotografiat, povesteşte tânărul, explicând că totul a fost un proces şi lucrurile au venit natural.

De la primele poze a fost cucerit de puterea aparatului de a reda emoţiile umane. „În mare a fost pur şi simplu felul meu de a mă exprima”, spune el.

Odată cu anii facultăţii a venit şi primul job ca fotograf, la agenţia de presă Mediafax, unde, la prima ieşire pe teren, a fost trimis să facă poze la nişte afişe electorale. Au urmat apoi conferinţe de presă şi multe alte tipuri de evenimente publice, până când Movilă a realizat că nu asta îşi doreşte.

„Am zis că vreau mai mult, să fac documentare, să ştiu ce înseamnă o poveste, să cunosc omul şi să simt locul”, spune acesta, completând că munca într-o agenţie de presă a fost un pas dintr-un proces. Care apoi a continuat cu întâlnirea unor oameni ce au remarcat felul special în care tânărul se apropie de oameni. După un workshop în Israel, a plecat în Fâşia Gaza unde a primit primul proiect de la New York Times. După un an de colaborări a semnat un contract cu aceştia.„Trebuie să recunosc că fără ajutorul regretatei Alexandra Boulat îmi era mult mai greu”.

Apropierea de oameni

„Îmi place să cred că ştiu să simt oamenii, să mă apropii de ei simplu. Nu e un lucru pe care să îl pot explica; pentru mine, e un mod de viaţă, aşa sunt eu, trec de orice barieră, nu contează că stau de vorbă cu un preşedinte, pentru mine toată lumea este egală”, spune Cristian Movilă, adăugând că „jobul său este o simplă antropologie”.

Pasiunea pentru oameni l-a purtat în locuri îndepărtate. „Prima dată când am ajuns în Gaza am fost şocat”. Deşi nu a ţinut partea nici uneia dintre cele două tabere, ci a locuit în zonă pentru a cunoaşte oameni, el spune că a fost foarte greu. „Încercam să nu port tot timpul vesta antiglonţ, deşi era foarte periculos, încercam să fiu cât mai normal”, povesteşte acesta, adăugând că, pentru a câştiga încrederea oamenilor este nevoie ca mai întâi să le arăţi încredere. „Părerea generală că sunt foarte mulţi terorişti în Gaza este falsă. Aici locuiesc şi oameni extraordinari, artişti, scriitori, sunt fete frumoase” precizează el.

Tânărul recunoaşte, însă, că astfel de experienţe lasă urme. „De fiecare dată când revin de la aceste reportaje, câteva zile nu mă văd cu nimeni”, spune Movilă. „Fiecare lucru şi om cunoscut mă marchează, devin un punct în viaţa mea. Încerc să învăţ cât mai mult şi să ţin legătura cu toţi cei pe care îi cunosc. Eu nu trec pe acolo doar ca să fac poze. Eu încerc să îi cunosc, să învăţ de la ei”.

Întâlnirea cu copiii bolnavi de cancer

Una dintre cele mai dureroase experienţe s-a petrecut în Bucureşti, când fotograful a ajuns din întâmplare în holul secţiei de Oncologie a Spitalului pentru copii Marie Curie. „Vizual, era cumplit. Să vezi copii fără păr şi atâta suferinţă, nu a fost deloc uşor”. După câteva luni în care a revenit zilnic aici şi i-a cunoscut pe copii, Movilă s-a decis să facă poze pentru o campanie de strângere de fonduri care să fie folosite la modernizarea secţiei. Până acum s-au adunat 3 milioane de euro.

„Doctorii au fost foarte receptivi şi, încetul cu încetul, am devenit parte din piesajul spitalului, totul a decurs natural şi m-am împrietenit cu copiii, au fost şi sunt parte din viaţa mea. E ca şi cum trăieşti cu cineva, ieşi în oraş, îl cunoşti bine şi deodată dispare din viaţa ta”, povesteşte acesta despre experienţa dureroasă de a îngropa patru dintre cei 20 de copii bolnavi de cancer pe care i-a cunoscut la spital.

Fotografiile, o poezie

O fotografie bună înseamnă, în viziunea lui Cristian Movilă, ca privitorul să simtă ceva, să fie atins. Aidoma lui Picasso care susţinea că o pictură nu e niciodată terminată, tânărul crede că nu există o fotografie despre care să poţi spune că este perfectă.

„Îmi plac lucrurile care îmi dau de gândit”, mărturiseşte acesta, subliniind că în munca sa, o mare parte o ocupă documentarea. „Nu poţi să pleci undeva cu gândul că o să faci nişte poze, trebuie să ştii de ce te duci, ce vrei să faci, cu cine vrei să vorbeşti”. La asta se adaugă editarea, care şi ea joacă un rol foarte important în fotografie. „Un editor bun vinde revista”, spune Movilă.

„Eu am luat-o de la zero”, îşi aminteşte acesta. „Nu m-a ajutat nimeni, primul aparat bun mi l-am cumpărat cu datorii. Singur am ajuns să cuceresc fiecare loc în care am lucrat, prin felul meu de a fi”, completează fotograful explicând că primul pas către profesionalism este să simţi subiectul şi să îţi dai silinţa în tot ceea ce faci.

Apoi, foarte importante sunt şi detaliile pe care mulţi le ignoră, dar care au puterea de a susţine o poveste. „E o poezie pur şi simplu, care nu e uşor de transmis, dar dacă simţi şi crezi că e foarte important ce simţi, atunci şi cel care priveşte poza o să simtă la rândul lui”, crede Movilă, care, dacă nu ar fi fotograf, ar lucra într-o organizaţie nonguvernamentală şi ar face cercetări antropologice.

„Când am văzut primul om care a plâns în expoziţia mea am zis that’s my job, mission completed”.

Vezi fotografiile lui Cristian Movilă aici.