Cum a devenit Matache Măcelarul o legendă vie

Afacere începută odată cu independenţa

Intersecţia Căii Griviţei cu Calea Buzeşti a fost locul de tranzit al comercianţilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Printre ei, Matache era măcelarul care făcea bani şi din carne, şi din piatră seacă.

„Matache Măcelarul este un exemplu tipic de legendă urbană. Numele lui adevărat a fost Loloescu Matache şi a început afacerea după Războiul de Independenţă, către 1879. La acea vreme, intersecţia Căii Griviţei cu Calea Buzeşti se afla la marginea oraşului. Matache a mai avut un frate mai mare, Marin, care, la 1866, cu prilejul căderii lui Cuza, a fost concentrat. Refuzul de a primi ordinul s-a lăsat cu bătăi straşnice şi intervenţia jandarmilor”, spune istoricul Adrian Majuru.

La capăt de oraş, trăgeau şi birjarii, şi vânzătorii de nimicuri. Matache parcă era acolo de când lumea, într-o negociere continuă cu „muşteriii”.

A murit curând după 1900

Potrivit istoricului, comunitatea l-a făcut renumit pe Matache, nicidecum flerul de negustor sau măiestria de măcelar. Intersecţia locului era ca un nod, care-l punea în mijlocul a două drumuri.

„Nu a creat un preparat special şi nici nu făcut ceva demn de luat în seamă. S-a stins curând după 1900. Dat fiind că măcelăria lui se afla la marginea oraşului, care la 1879 semăna mai mai mult cu un sat, erau foarte puţine repere de care să se ancoreze comunitatea. «La Matache Măcelarul» a fost mai întâi o localizare pentru aceia care locuiau în cartierele vecine. Astfel a intrat Matache în folclorul urban, cu mari şanse de transformare într-un brand comercial. Mult mai celebru a fost Leopold Patac, a cărui fabrică de mezeluri şi produse din carne a rezistat până la naţionalizare. Leopold Patac era cu mult mai prezent în cotidianul Bucureştilor, dar, pentru că fusese „burghez”, a fost evacuat din istorie, încheie Majuru.

O demolare aşteptată

Piaţa Matache parcă stă să cadă, printre pepeni, fast-fooduri şi berării de duzină. Spre seară, toate se liniştesc în hala de carne, în urma unui mop care şterge şi mirosul de sânge şi al unei socoteli pe hârtie, făcută în kilograme şi lei, de către un bărbat între două vârste. Sub armura nesănătoasă a anonimatului, un angajat al unei „societăţi particulare” rămâne ultimul la închis uşa.

„Înainte de ’89, hala era a abatorului de la Glina. După, a venit care a putut, dar oameni mai vechi de 20 de ani nu mai sunt aici. Cu ceva timp în urmă, a lucrat unul, tatăl lui fusese măcelar aici pe la 1930, deci era tradiţia din tată în fiu”, povesteşte el.

Promisiunea de a rămâne necunoscut îl lasă, totuşi, să vorbească: „Hala a trecut ba pe la primărie, ba pe la nişte greci care au închiriat tot şi şi-au dat spaţiile între ei. Numai magazine de măsline o să vedeţi pe aici”. Şi are dreptate.

Dincolo de vitrinnele de sticlă, piaţa e înconjurată de gherete cu măsline, toate din Grecia. Chiar dacă sunt ameninţaţi de doi ani cu demolarea vechii măcelării, pentru că există un risc de prăbuşire, oamenii nu s-au încumetat niciodată să plece.

„La Matache” a rămas, peste ani, cel mai bun reper al negustorimii de carne.