Cum a întors armele răcanul Pârvu

 
Acolo am stat o lună în cap, cu degetul pe trăgaciul AKM-ului. Aveam 20 de ani şi eram sub arme. Am fost de ambele părţi ale baricadei.

„Umflă arma şi hai la apel!”

Primul contact cu Revoluţia l-am avut la ieşirea din fosta cârciumă Cireşica, vizavi de Liceul „Lazăr”. Duminică, 17 decembrie ’89, la zece seara. Un plutonier de miliţie m-a abordat scurt: „Carnetu’ de serviciu şi biletu’ de voie!”. Eram tuns zero şi aveam moaca tipică de răcan în învoire.
 
Verifică scurt şi lătră: “Urgent, te prezinţi la unitate!”. M-a durut în cot, aveam liber până a doua zi. La cinci dimineaţa, m-am întors în cazarma de pe Antiaeriană, în Ghencea. “Batalionul 98 infanterie - pază obiective speciale”, sau UM01908. Iureş ca la balamuc. Ordine, zbierete, alergătură. În companie dau de Make, Mihai Vochin, leat cu mine, din Alexandria.

„Bă, vezi că ai arma pe pat. Umfl-o şi la apel că ne-au omorât ăştia toată noaptea!”, turuie Make. Ciudat. Regulamentul spunea că arma se ridică personal. Ne-au numărat de cinci ori, plus apel nominal. A urmat o zi de instrucţie obişnuită, pe tancodromul din spatele Regimentului de infanterie mecanizat. Seara, ordin să dormim cu armele sub pernă.
 
Până pe 23 ianuarie ’90 nu m-am mai despărţit nicio clipă de kalaşnikovul meu cu pat rabatabil.

Un cucui al Revoluţiei

Două zile, cadrele au dormit la unitate şi s-au sistat vizitele. Nici scrisori nu mai primeam. Pe 20, după apel, politrucul unităţii a luat la rând cele şase companii ale batalionului şi ne-a turnat o poveste cu unguri, ţigani, fascişti care vor să arunce ţara în haos. A doua zi, n-am ieşit la instrucţie. Ne-au aliniat să-l vedem pe Ceauşescu, la miting.
 
Moţăiam, că ne ţinuseră treji până spre dimineaţă. Obişnuit să vânez agramatismele Comandantului Suprem, capăt un cucui ge neros după ce caporalul Dobre mă pocneşte cu un regulament al serviciului de gardă, pentru că mă umflase râsul la o cacofonie. Cred că am fost prima victimă a Re vo luţiei... Când s-a oprit transmisia, a venit alarma. Începuse.

Am primit fiecare 300 de cartuşe, din care 20 de trasoare, restul miez-oţel. Pe la unu’ jumate, ma iorul Dorel Amăriucăi ordonă ca două companii, întâi şi a doua, să ia poziţii în jurul Interului un de “forţe străine vor să destabilizeze ţara!”. Eu, pistolar 5, grupa 1, plutonul 3, compania întâi, am ajuns acolo la ora trei.
 
Lozincile auzite au creat reacţii ciudate. Unu’, Herţa, din Suceava, se ambalează: “Să-i împuşcăm pe toţi!”. Stăm încolonaţi de-a lungul bulevardului N. Bălcescu. Primim ordin să băgăm cartuş pe ţeavă. Pe la trei jumate, un camion e înconjurat de manifestanţi care-i sparg parbrizul. Şoferul, militar în termen, se sperie, o calcă şi spulberă tot în faţă. Atunci am auzit primele focuri. Fără ordin!

“Să-i împuşcăm pe toţi!”

Comandantul plutonului meu, locotenentul George Enescu, aproape că l-a luat la bătaie pe unu’ care s-a trezit trăgând în aer, fix la cinci centimetri de urechea sa. Un civil, cu un pistol în mână, îl abordează pe comandantul companiei, lt.-major Badea. Cere patru voluntari. Printre ei, Make şi cu mine.
 
Una dintre puţinele alegeri din viaţă pe care le regret. Ne-a trecut strada şi nea ordonat să încărcăm într-o dubă cadavrele celor 13 victime ale camionului militar. Printre ele, o fată. Eu de picioare, Make de subţiori. Bluza se ridică şi dă la iveală un sân. “N-o lua, maică, de ţâţă”, îl roagă o băbuţă, lipită de perete, pe Make. Camaradul meu tremură. Eu, teleghidat.

Ping-pong cu revoluţionarii

După patru, ne desfăşoară de-a latul bulevardului. Mă trezesc în primul rând, la câţiva metri de baricadă. Era întuneric şi tot felul de obiecte zboară înspre noi. Un şurub mă loveşte în fluierul piciorului. Doare de mă usucă. În momentul ăla, am dat arma la spate şi tot ce venea spre mine returnam pe loc. Un ping-pong bizar.

După zece, au venit blindatele. Zgomotul era aşa de puternic că nu îl auzeam pe un locotenent de tancuri care striga de la jumătate de metru. Atunci l-am văzut pe generalul Milea bruscând un soldat care trăgea în aer: “De ce tragi, mă? Ai primit ordin?”. Apoi i-a ars o scatoalcă de să-i sară casca din cap.

O lună, ca-n filme

La miezul nopţii ne-au relocat la Casa Poporului. O conservă de fasole, una de peşte şi doi pesmeţi. Dimineaţa am aflat că am întors armele. Eram cu poporul! Seara alt coşmar, la Radio, în plin schimb de focuri. Bucureşten fiind, am devenit curier ad-hoc între tot plutonul, înghesuit în spatele unui TAB şi un punct de comandă din Radio. O lună am stat şi, pe bune, a fost ca-n filme.

Venea lumea cu mâncare şi nu voiau soldaţii să mănânce că, cică, era otrăvită. Am mâncat un borcan de ciuperci cu maioneză, până mi s-a aplecat. Aici am făcut singura mea victimă. Ceva suspect se mişca pe terasa unei case.
 
Aveam poziţie bună şi mi s-a ordonat să trag. Am golit un încărcător şi s-a auzit o bufnitură. Dimineaţa, cu încă doi după mine, m-am dus să văd ce împuşcasem. Era o biată mâţă grasă. Prima pisică teroristă! Un fleac, o ciuruisem!