Cum am devenit orb de profesie

Anul ăsta face 27 de ani şi mai multe luni de când îşi caută de lucru. Deşi are CV-ul plin de diplome, premii şi dovezi de competenţă, Radu e un programator de computere şomer. Nu e de vină criza, cum s-ar putea crede, ci handicapul lui care, în ochii angajatorilor, echivalează cu o pacoste pe care nimeni nu vrea să şi-o asume.

Eu l-am cunoscut în 2007 când abia începea lupta cu lumea care-l discrimina pe motiv de orbire. Era “pe val” cum spune el, proaspăt angajat la o firmă de IT care-l adusese din Constanţa la Bucureşti, îi dăduse masă, casă şi salariu bun pentru că era performant. Preocupat să se promoveze pe sine cu orice preţ, Radu nu era deloc modest şi avea senzaţia că toată lumea conspiră împotrivă-i pentru că e orb.

Peste mai bine de doi ani mi-a cerut ajutorul într-un caz clar de discriminare. O bancă îi refuza dreptul de a deţine un card, pe motiv că e orb. EVZ a scris atunci despre cazul lui, anchetat şi în ziua de azi, fără progrese evidente, de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD). Acum Radu nu mai e pe val, firma la care a lucrat s-a închis şi între timp lumea tot nu e dispusă să vadă dincolo de handicapul lui. Radu e azi atins de uşoare accente de blazare, ca orice român, dar nu conteneşte să lupte cu lumea ca să-şi demonstreze calităţile. Deşi prin educaţie şi competenţe el şi-a depăşit condiţia, societatea românească nu e încă dispusă să-i recunoască meritele, şi nici să-l folosească.

Pentru că Radu stă acum din nou la Constanţa, dar şi pentru că majoritatea oamenilor consideră că tehnica modernă e incompatibilă cu orbii, am ales să facem acest interviu prin Yahoo messenger, un mijloc de comunicare la îndemâna oricui, chiar şi a unui nevăzător.

Orbire ca în filme, în mijlocul străzii

EVZ: Cum a fost ziua în care n-ai mai văzut deloc?
Radu Vasile: Am rămas fără vedere complet în 2006 chiar după Revelion. Nu mi-am dat seama că vederea mi-a scăzut brusc, pentru că ştiam lucrurile în jurul meu prin casă, mi se părea că le şi văd acolo, iar lucru ciudat, încă le văd după 3 ani de la acel moment, deşi, medical vorbind, eu nu mai am cum să văd acele lucruri. Aşa că în dimineaţa zilei de 1 ianuarie 2006, singurul lucru ciudat mi s-a părut că monitorul computerului meu e murdar şi am început să îl şterg, dar murdăria nu se ducea. După două zile a trebuit să ies din casă. Mi se părea că e foarte ceaţă afară. În momentul respectiv mi-am dat seama că ceva nu e în regulă şi brusc totul s-a întunecat. Probabil că mintea renunţase şi la ultimele reprezentări cu care încerca să înţeleagă ceva din jur.

Ca în filme, aş zice...
Da, exact. Zici că era o secvenţă din „Dare devil”.

Cum ai reacţionat?
Am început să bâjbâi deznădăjduit cu bastonul, să-mi găsesc drumul. Nu prea aveam experienţă, că până atunci îmi ţinusem bastonul după mine doar ca semn distinctiv, să nu mă înjure lumea prea tare pe stradă dacă mă ciocneam de ei. Folosirea bastonului o învăţasem în şcoală în clasele 1 - 4 şi nu o aplicasem niciodată, deci ioc deprinderi!

Şi cum a fost primul pas în întuneric?
Nu prea a fost pas. Bâjbâiam să-mi găsesc drumul şi cred că arătam haotic. Într-un ultim efort de a încerca ceva am putut zări totuşi că un maxi taxi zâmbea la mine. Ceea ce însemna, că în efortul meu de a-mi găsi drumul cu bastonul, eşuasem de pe trotuar în mijlocul şoselei.

Acum cum te simţi când ieşi afară?
Acum am un complex de informaţii pe care le percep. 1. zgomotul paşilor. 2. populaţia din jur 3. curenţii de aer 4. temperatura. Şi în final, evident intră şi bastonul în joc, dar cele 4 sunt destule pentru a te atenţiona.

A ce miroase o stradă

Ce mirosuri poate avea o stradă?
Diverse. Contează însă să aibă acelaşi miros mereu ca s-o poţi recunoaşte. Oricum în general, pe o stradă circulată miroase a noxe. Când mă deplasez la un prieten, de exemplu, ca să ştiu că am ajuns la blocul lui, mai întâi ştiu că trebuie să miroasă a gunoaie.

În preajma unui supermarket cum miroase?
Nu prea miroase diferit. Asta e o mare durere a sufletului meu. Cu greu reuşesc să mă duc singur la magazin, fiindcă sunt toate înşirate aşa de-a lungul blocurilor şi habar n-ai dacă ai trecut, dacă ai ajuns sau dacă mai ai.

„Ptiu Doamne, mi-a ieşit orbu’ în cale!”

Când îi întrebi ceva pe stradă, cum se comportă oamenii cu tine?
Mulţi dintre ei mă ajută, mai ales cei mai în vârstă sau mai maturi, dar şi cu ăştia am surprize. Mergând eu la Bucureşti pe stradă, într-o luni dimineaţă spre serviciu, mi s-a întâmplat să aud o băbuţă scuipându-se în sân şi zicând: „ptiu Doamne, mi-a ieşit orbu’ în cale de luni dimineaţa”.

Ţi s-a întâmplat să se facă mişto de tine?
Nu, m-a ferit soarta de aşa ceva. În schimb, unii tineri din ăştia de 20-25 ani, care după vorbă par mai needucaţi, se opresc şi urlă după mine: „huo, monstrule, eşti urât bă, nu vezi mă că eşti un monstru!”.

Şi cum reacţionezi?
Cum m-a învăţat mama, nu intru în vorbă cu necunoscuţii pe stradă.

Lumea în care imaginea nu contează

Când ieşi în lume, cum faci ca să-ţi dai seama că eşti în regulă, îmbrăcat corect, încheiat la toţi nasturii, fără resturi de pastă de dinţi sau de mâncare pe faţă etc?
Păi, mă spăl pe faţă. Nasturii nu ai nevoie să vezi ca să-i închei corect (încearcă şi ai să vezi) şi cu ochii deschişi, cred că tu ai nevoie de fapt de mâini ca să bagi nasturii în gaică. Şi atunci vezi/simţi că haina stă câş pe tine.

Pentru noi, văzătorii, imaginea contează. Pentru o clipă era să te întreb dacă ai văzut filmul "Alb orbitor" sau dacă ai citit cartea scrisă de Saramago, despre un oraş în care a apărut o epidemie de orbire. Cartea şi filmul tratează etapele prin care trece comunitatea în lipsa vederii şi a reprezentărilor vizuale.
Interesant de văzut dacă e şi corectă tratarea. La noi cel puţin nu există invidia pe cum arată celălalt. Dar în rest există şi în lumea asta, râcă, invidie, ură, zgârcenie, infatuare şi alte astfel de păcate.

Se spune în popor despre persoanele cu handicap că sunt „oameni însemnaţi”.
Da, în popor se crede că oricine are un handicap trupesc, de orice gen, mai mult ca sigur că mai are unul psihic. Deci în concepţia oamenilor neavizaţi, eşti orb, automat nu ai toate ţiglele pe casă. E greşit. Eu mă uit la mine şi în afară de faptul că nu văd un pic, nu cred că am altceva. Iar la ultimele controale psihiatrice/psihologice, nu mi-au găsit nimic, decât un IQ de 140.

Tot credinţa populară spune că un handicap e o pedeapsă de la Dumnezeu.
Tot ce se poate. Nu am cum să verific, pentru că Dumnezeu în mărinimia lui, nu şi-a găsit timp să-mi răspundă la atare întrebare.

Îl urăşti din cauza asta?
Nu, doar constatam că nu şi-a găsit timp. Eu nu prea urăsc... Ar însemna să mă consum inutil.

Dragostea nu e oarbă la orbi

Deci până în 2006 practic te-ai pregatit pentru orbire, fără să ştii că va urma
Da, am făcut şcoala de nevăzători, actualul Liceu pentru deficienţi de vedere din Buzău. Într-un fel ştiam, cu ansamblul de boli pe care îl aveam se presupunea că undeva în timp o să se reducă vederea. Dar mă aşteptam să tot scadă aşa şi să ajung pe la 60 de ani şi abia atunci să am probleme grave.

Ce vise aveai la 23 de ani, când ai orbit?
Aceleaşi pe care le am şi acum. Atunci erau mai simple. 1. vroiam să am o slujbă bună, în domeniul dezvoltării software. 2 în plan personal nu am avut, nu am şi nici nu cred că o să am vreodata planuri.

Erai îndrăgostit?
Eram într-o relaţie stabilă de peste 6 ani. De altfel aceeaşi femeie mi-a şi devenit soţie 2 ani mai târziu.

Dragostea e oarbă şi la orbi?
Nu, aici are ochi. Pentru că trebuie să fii foarte atent cu cine te încurci, că s-ar putea să depinzi într-o oarecare măsură de acea persoană, iar dacă acea persoană nu e dispusă să te ajute, o încurci rău de tot.

Te deranjează dacă folosim în acest interviu nişte şabloane cu care vă tratează restul lumii?
Foloseste-le, lumea le are drept reper şi dacă nu le regăseşte se simte confuză.

Când orbeşti, celelalte simţuri se ascut! Fals!

Tu cum cunoşti un om, cum îl percepi prima dată? Pentru un văzător prima impresie e dată de fizic. La voi cum e?
Păi la mine prima impresie e dată, de miros. Următoarea impresie e dată de pipăit, de atingere. A treia impresie e dată de voce. Şi alte aspecte nu prea mă interesează.

Dar mirosul e o chestie care se simte de foarte aproape. De regulă când dai mâna cu un om nu prea îi percepi mirosul. Sau la tine e mult mai dezvoltat?
Nu. Hai s-o lămurim şi pe asta. Nu există legea compensaţiei. Nu există „dacă nu vezi, automat celelalte simţuri sunt mai dezvoltate”. E un mit cretin propagat de pseudoştiinţă. Ceva este totuşi. E vorba de distribuţia atenţiei. Creierul uman trebuie să facă tot posibilul să preia informaţiile vitale din mediul înconjurător. Când vezi, creierul se canalizează pe acel aspect şi lasă celelalte simţuri pe un plan secundar. Când nu mai vezi, atenţia pe care o acordai văzului, se redistribuie. În momentul respectiv celelalte simţuri par mai dezvoltate, dar de fapt ele au fost tot timpul acolo în exact aceeaşi formă, numai că lumea nu le-a băgat în seamă.

Cum se aplică la voi „ochii văd, inima cere”?
Nu se aplică.

Inima voastră nu cere?
Fizicul nu e scos din ecuaţie totuşi de tot. Numai că nu e primul perceput, pentru că modalitatea de a percepe fizicul cuiva nu o am decât prin pipăit. Şi închipuie-ţi ce jegos ar fi ca în prima zi în care cunoşti pe cineva să te apuci să-l pipăi.

Cariere posibile: maseur, profesor sau programator

De ce ai ales calculatoarele? Colegii tăi de şcoală spre ce s-au îndreptat?
Dintre colegii mei, patru au ajuns la Şcoala postliceală de masaj din Bucureşti. O colegă a ajuns la Iaşi la Facultatea de geografie franceză, un coleg a ajuns la română franceză la Braşov. Soţia mea a făcut engleza spaniolă la Constanţa, iar un alt coleg a făcut Informatica la Universitatea Bucureşti. Eu în şcoala generală eram sortit limbilor străine. Când am fost ales (pentru că eram bun) să particip împreună cu alţi patru colegi din şcoală la un curs de utilizarea calculatorului - era prin 1998 - şi era primul contact cu un PC din viaţa mea.

Pe vremea aia exista programul ăsta care îţi citeşte acum ce vede pe display?
Era alt program. Lucram în ms-dos (precursorul windows-ului) şi în el era un alt program care citea, dar tehnica era aceeaşi.

Deci a fost dragoste la prima vedere cu computerul, în 1998?
Da, am văzut imediat câte posibilităţi deschide. Nu prea eram eu mulţumit cu viitorul luminos al nevăzătorilor care era foarte restrâns. Şansele erau: 1. să devii masor şi 2. să faci o facultate de limbi străine, istorie, psihologie/psihopedagogie specială. Dar din această a doua variantă, dezvoltarea ulterioară era de profesor tot într-o şcoală de nevăzători. Calculatorul a fost unealta care m-a scăpat de la acele alternative. În plus, după ce fusesem plecat toată copilăria mea de acasă, de la 7 ani, tânjeam să mă întorc acasă, şi niciuna din variantele de pregătire nu m-ar fi readus la Constanţa.

Poze făcute cu urechea

Tânjeai după mare, îţi place marea? A ce miroase?
Da. A peşte, a sare şi uneori a alge. În ultima vreme, mai des a alge.

Am văzut la ştiri că a îngheţat.
Am auzit şi eu că e îngheţată, poate o să ies mâine sau poimâine să o trag în câteva cadre...

Faci mişto de mine?
Nu e greu. La peisaj, doar trebuie să pui aparatul pe direcţie, adică, dacă vrei să prinzi marea, să fii sigur că eşti cu aparatul înspre mare şi nu înspre statuia lui Eminescu de peste drum. Aia în care o pipăie pe Veronica.

Şi cum îţi dai seama că eşti pe direcţia bună?
Pe vremea când vedeam, cu prostul meu rest de vedere, eram foarte bun fotograf. Despre direcţie e uşor să te prinzi, dacă e vorba de mare, după zgomot, după curenţii de aer, după locul în care eşti tu. Pentru că dacă cunoşti zona, poţi aprecia în ce punct eşti şi în ce alte puncte se află obiectivele pe care le cunoşti.

Şi cum poţi să apreciezi pozele după aia?
Pozele după aia le apreciază alţii.

„Nu vreau orbi la mine în firmă”

Aşadar, lucrurile au decurs normal, până la finalizarea facultăţii, chiar şi după ce ai orbit. Ce s-a întâmplat când a trebuit să-ţi găseşti de lucru?
Da, lucrurile au fost normale până la finalizarea facultăţii. După, ca orice tânăr fără pile, am început să-mi caut de muncă. Prin ziare, prin net... Am aplicat la sute de joburi la care calitatea mea de proaspăt absolvent, dar cu ceva activitate în domeniu, mă califica. Şi sincer până la prostie, am scris mare în CV, la alte informaţii, că am un handicap vizual sever, adică practic sunt orb. Şi în română şi în engleză. Multe din firme, probabil citind atent CV-ul, nu m-au sunat. Alte firme, (din categoria celor care se uită doar la educaţie şi experienţă) mi-au trimis invitaţii la interviu. Le răspundeam pe e-mail mulţumindu-le şi întrebând dacă au văzut menţiunea din CV. Şi de aici lucrurile deveneau interesante. Un răspuns frumos a fost: „vă apreciem şi vă felicităm pentru curajul şi sinceritatea dumneavoastră, dar ne pare rău, firma noastră nu vă poate asigura lucrul în condiţii optime”. Un răspuns urât a fost: „a, eu nu vreau orbi la mine în firmă”.

Dar ce condiţii sunt alea de care are nevoie un orb?
Un calculator cât se poate de obişnuit dotat doar cu un soft care vorbeşte tot ce apare pe ecran. Pentru a scuti firmele până şi de la cumpărarea acestui soft l-am achiziţionat eu din bani proprii. De asemenea, desigur, dar nu special pentru orbi, dar hai să zicem că pentru ei, trebuie eliminate obstacolele din drum. Adică drumurile pe care eu le am de făcut să nu fie obstrucţionate. Orice măsură trebuie luată pentru un orb la locul de muncă, ea nu încurcă pe nimeni, ba mai mult, este chiar benefică şi pentru restul angajaţilor.

Cum a venit totuşi primul job peste tine?
Am avut un profesor în facultate, care m-a remarcat la cursurile lui. În perioada când aveam cursul cu dumnealui eu eram în voga, fiind o mică celebritate, cel puţin pe plan local. Aveam apariţii dese în presă, la tv, eram tot timpul pe la întrunirile inspectoratului judeţean şcolar Constanţa şi aveam ceva de spus pe acolo. Profesorul, a văzut potenţialul meu şi imediat după ce am terminat facultatea, m-a sunat cu o ofertă. Cum eu nu aveam alte oferte şi cum eram presat să mă duc să mă angajez, am acceptat acea ofertă.

Era o ofertă bună?
Da, pentru un proaspăt absolvent, era o ofertă bună. A durat doi ani şi zece luni. Am fost programator pe platformă dotnet folosind în principal limbajul c#. Am dezvoltat diverse programe, care pentru realizarea de inventaruri cu ajutorul pda-urilor- bune pentru supermarketuri, care pentru managementul securităţii- bune pentru firmele cu serviciu de hostes.

În paralel te-ai mai ocupat şi de altceva?
Între martie 2008 şi ianuarie 2009 am fost consilier personal al Secretarului de Stat pe probleme de Tehnologia Informaţiei în cadrul Ministerului Comunicaţiilor si Tehnologiei Informaţiei.

Şi cum ai ajuns consilierul demnitarului?
În 2006, pe când eram încă în vogă, am fost invitat de Ambasada Americii şi de USAID să particip la o conferinţă, în care proiectele USAID pe o anumită perioadă în România se apropiau de final şi era darea de seamă. La conferinţa respectivă m-am întâlnit cu Zoltan Somodi şi am discutat despre diverse subiecte. În 2008, când a ajuns secretar de stat în Ministerul Comunicaţiilor, omul şi-a amintit de mine, şi m-a sunat să-mi propună să fiu consilierul lui.

Tot ca în filme, ca şi episodul orbirii! Tu ai o viaţă de film!
Da, mai ales din iunie încoace când am început să joc în Cinderelaman. Nu ai văzut filmul „Cinderela man” cu Russel Crow?

Nu. Tu cum l-ai vazut?
Am cumpărat dvd-ul, am venit acasă, mi-am luat o gagică-două prin preajmă, am pus filmul şi i-am spus programului meu să citească subtitrările, iar când era nevoie de detalii le dădeau însoţitoarele.

Ce ai făcut în timpul în care l-ai consiliat pe demnitar?
1. Am avut un proiect de dotare a şcolilor cu aparatură specială şi materiale speciale. E vorba de şcolile de nevăzători din Bucureşti. 2. am întocmit un ghid de accesibilitate pentru site-uri, ghid ce ar fi trebuit ridicat la rang de lege cel puţin pentru instituţiile publice. 3. am ajutat echipa rotld să-şi accesibilizeze site-ul. 4. s-a creat o interfaţă vorbitoare a site-ului ministerului, cu care, deşi nu am fost de acord, dacă a fost ordin, am ajutat. Zoltan cred că a fost primul şi singurul care a vrut să facă ceva în domeniul ăsta al accesibilizării lucrurilor pentru persoane cu dizabilităţi.

Ocupaţia de bază: nevăzător

În mai 2009 ce s-a întâmplat?
Unicul client al patronului meu l-a anunţat că nu mai are nevoie de serviciile noastre. Cum alţi clienţi nu erau, sau nu să fie folosite serviciile mele, am fost anunţat şi eu că sunt trecut în şomaj.

De anul trecut ai reluat neagra activitate a trimiterii de CV-uri. Cum a evoluat lumea în ăştia 3 ani?
Într-un fel la care nu mă aşteptam, sau nu mi-l doream. Dacă în 2006, nu mă sunau deloc, sau mă sunau şi renunţau la invitaţia la interviu imediat ce auzeau că sunt orb, acum, după ce CV-ul s-a mai umplut niţel şi s-a lungit pe 10 pagini au căpătat o curiozitate morbidă. Vor şi ei să ştie: „cum dracu arată orbul care e programator şi are aşa CV?” şi mai cu seamă: „hai să vedem şi noi ciudăţenii în viaţă şi să întrebăm diverse chestii stupide”. De astă vară, la câte interviuri am fost (cam două pe lună) la toate m-au pus să programez, să povestesc, să merg, numai că nu m-au pus să latru. Am făcut tot ce mi s-a cerut şi perfect. Şi cu toate astea răspunsurile erau invariabil nu, fără un motiv anume.

Şi acum ce faci?
Tocmai citeam un email de la un italian care vrea un consultant pentru 6 luni. Eu sunt exact ce îi trebuie, dar nu ştiu ce să fac: să-i spun că sunt orb sau nu?

Eu zic să fii sincer.
Omul vrea ca, dacă batem palma, să mă trimită la un curs de italiană, ori eu nu mă pot duce la orice curs de italiană.

Emailul de la el pe ce filieră a venit, nu ştie că nu vezi?
M-a găsit pe net pe linkedin.com. Dacă îi spun că nu văd risc 99% să nu mai vrea să facă treaba cu mine.

Şi pe linkedin nu ai scris că eşti orb?
Nu mai scriu că sunt orb aşa peste tot... pentru că poate părea, comunicaţional vorbind, că eu sunt un orb care întâmplător mai ştie să şi programeze. Ori eu taman invers vreau să pară, că sunt un profesionist IT, care se întâmplă să aibă probleme cu vederea.

Deci tu din 10 oferte de job primite, la 9 te refuză când află că eşti orb?
Da, 9 mă refuză şi mulţi nu în modul cel mai plăcut. Deci eu îi spun sau nu îi spun lu’ nenea italianul...?

Eu votez pentru da.
Dacă nu era cu cursul ăla de italiană nici nu era nevoie să ştie. Trimitea documentele, eu dădeam programele, plata o făcea pe card. Fericire!

Ce cred copiii despre orbire

Astă toamnă te-ai dus în câteva şcoli din Constanţa, ca să le schimbi mentalităţile copiilor despre orbi. Cum a fost?
Înainte de a şti cum să se comporte, societatea trebuie mai întâi să afle că există persoane fără vedere. Prima clasă era formată din copii mai din pătura de mijloc, cei ce nu au totul de-a gata. Am intrat în clasă şi imediat m-am simţit ca între prieteni, nu întrebau nimic de frică să nu jignească, m-au lăsat să le povestesc, iar când au început să întrebe, au făcut-o cu tact. În loc să mă întrebe: „dar matale dacă nu vezi cum poţi lucra pe calculator?”, „matale dacă nu vezi cum mănânci?”, copiii întrebau: „dacă rămân fără vedere, o să pot să mă mai joc pe calculator?” Observi nuanţa? Erau copii de clasa a IV-a. I-am învăţat cum să conducă un nevăzător, cum să prezinte aşezarea mesei pentru un nevăzător, cum să servească, cum să acorde ajutorul pe stradă. O fetiţă mi-a spus că dacă nu vede nu poate să mănânce. Un băiat mi-a zis că dacă nu vede nu mai poate face sport. El se gândea la tenis, şi i-am arătat că tenis într-adevar cam greu, dar sunt multe altele pe care le putem face. Alt copil a zis că nu poate să gătească fără să vadă. Majoritatea au zis că nu pot să scrie şi să citească, moment în care le-am povestit de alfabetul braille şi le-am arătat cum este.

E ceva ce nu poţi face şi-ti pare rău?
Da, nu pot să mai fac poze profesioniste. În rest, nu văd ce îmi lipseşte. Poate libertatea în mişcare pe care o aveam, dar nici după aia nu plâng prea tare, că mă descurc.

Unde te vezi peste 10 ani?
Am două versiuni de viitor, dar ce e mai trist e că s-ar putea să nu fiu în niciuna din ele. 1. mă văd lucrând într-o companie, într-un post bine plătit, având o familie fericită şi nişte venituri care să-mi permită o dată sau de două ori pe an să-mi permit să plec afară în vacanţă. 2. mă văd conducătorul unei mici companii (sau, poţi să ştii, poate o fi mai mare), călătorind să aduc noi contracte, negociind şi conducând echipele de oameni ce lucrează în această companie a mea.

Şi de ce crezi că nu vei fi în niciuna dintre ele?
De, încă nu se prefigurează niciuna şi ştii cum e, până nu ai ceva în mână, nu poţi spune nimic.

10 ani nu trec aşa repede. Nu se ştie ce telefon primeşti mâine sau email de la un italian...
Eu sunt foarte optimist, atât de optimist încât o scot din sărite pe mama. Ar vrea ca eu să fiu mai pesimist. Că eu mă avânt şi fac tot felul de chestii şi ea, ca românu’, pune răul în faţă. Cu realismul/pesimismul ăsta riscăm să nu facem nimic.

Te-ai decis dacă îi zici italianului că eşti orb sau nu?
M-am decis, i-am şi zis, i-am şi trimis emailul şi l-am băgat şi în mă-sa!

CITIŢI ŞI:

Miracolul vorbirii, după implant
Frânturi de viaţă într-un scaun cu rotile
Editor de revistă, cu viaţa strânsă în pumn
"Ce are mintea, dacă e sănătoasă, cu picioarele?"
IT manager în scaun cu rotile
Vasile s-a ridicat de la statutul de „târâtor” la cel de campion
Tavi dă gata autismul prin cântec şi prin muncă
Cum şi-au învins handicapul persoanele cu dizabilităţi
"Unde vă credeţi? În Elveţia?"
Nevăzătorii care luminează minţi
Mutarea câştigătoare la şah sau în viaţă, cu ochii închişi
Metrorex promite dotări pentru persoane cu dizabilităţi
Şcoală cu program redus pentru copiii cu nevoi speciale
Boala care muşcă din Alex