Cum riscăm să pierdem vestigiile romane de la Roşia Montană

Mai exact, cei şapte kilometri de galerii romane săpate în stâncă, numeroase sanctuare, aşezări şi necropole (cimitire). Chiar şi cele două construcţii care ar fi salvate (un monument circular funerar şi un edificiu public) ar rămâne izolate în mijlocul unui şantier, alcătuit din cariere, halde, drumuri industriale, o uzină şi un lac de decantare.

Prin întinderea şi mărimea lor, galeriile romane de la Roşia Montană sunt unice pentru spaţiul fostului Imperiu Roman. Astfel, România şi Spania se plasează pe primele două locuri în lume în materie de vestigii miniere romane. Deşi galeriile din Las Medulas au o lungime mai mică decât cele de la Roşia Montană, minele de acolo au fost înscrise pe lista patrimoniului UNESCO încă din anul 1997. Ceea ce nu s-a întâmplat în România nici până acum. Pentru a se întâmpla acest lucru şi în România, Ministerul Culturii ar trebui, în primul rând, potrivit spuselor lui Mircea Babeş, "să îşi facă treaba" şi să înainteze această propunere.

                                                      Foto: Mircea Babeş

În acest moment, o singură galerie este vizitabilă, cea din Masivul Orlea, iar turiştii se pot plimba prin ea câteva zeci de metri. Arheologul român explică însă că valoarea unui monument nu depinde de măsura în care acel monument este accesibil publicului larg.

„Încercând să contracareze obiecţia noastră esenţială, faptul că în pântecul munţilor Cetate şi Cârnic sunt peste şapte kilometri de galerii romane săpate cu dalta şi cu ciocanul, ne-au spus: „păi astea oricum vor fi inaccesibile, nu vor putea să intre oamenii în ele, pentru că nu pot fi întreţinute, nu există aeraj, curg apele”. Ăsta este un argument? Dacă vizitatorul de la Gizeh nu poate să intre în piramida lui Kheops să vadă camera funerară, înseamnă că nu este importantă? Dacă vizitatorul Romei nu are voie decât rarisim să intre în fusul Columnei Traiane, pe scările măiestrit sculptate - deci 99% din vizitatori nu vor putea niciodată - asta înseamnă că valoarea respectivului monument este anulată?”, se întreabă el.


Intrarea în galeria romană de pe Muntele Orlea, singura vizitabilă
Foto: Mircea Babeş

"Întâi s-a spus că se păstrează o bucată de galerie, apoi au renunţat şi au spus că vom face o imitaţie de galerie în care vor fi toate lucrurile ştiute despre (galerie - n.r.), undeva la suprafaţă sau într-un cotlon. Ne propun un artefact de mucava, un soi de Disneyland pentru arheologie. Şi atunci o să se facă şi trei morminte, minunat!", critică Babeş varianta unei replici care să înlocuiască autenticul.

Proiectul presupune ca exploatarea să se facă deschis, în patru cariere, adică în fostele masive muntoase care ar urma să dispară. „Dar se sapă şi sub ele. Aşa cum un medic când extirpă un buboi nu îl retează numai de la suprafaţă, ci umblă cu chiureta şi în interior, aşa se va întâmpla şi aici”, spune Babeş. O întreagă vale va fi înghiţită de marele lac de decantare cu cianuri, stăvilit de un baraj.

În locul celor patru masive vor rămâne patru găuri imense, dintre care trei, potrivit noului proiect al Gold Corporation, vor fi umplute cu roca sterilă rezultată după extragerea metalului preţios. În cadrul proiectului iniţial, trei din cele patru cariere aveau să fie umplute cu apă, astfel încât să rezulte lacuri bune pentru canotaj, propunere pe care Mircea Babeş o numeşte "cinică". "Ei nu mai pot restaura peisajul, îl pot cel mult cosmetiza”, completează el.

„Ei nu au altă metodă în vedere decât metoda exploatării în carieră deschisă, deci a nimicirii bucată cu bucată. Pentru ca dintr-o tonă de material steril să scoată un gram de aur, ei vor arunca în aer, zi de zi, timp de 15 ani, aceşti munţi, îi vor culege, îi vor transporta cu nişte basculate imense la o fabrică de procesare unde acest material este măcinat, după care se trece la flotaţie (procesul în care se separă aurul de roca sterilă, în care se folosesc cianurile), şi la sfârşit asta rezultă: la un gram de aur ai 999,999 de kilograme de steril, care trebuie mutat şi depozitat în altă parte”, explică arheologul procesul tehnologic.


Necropolă dezvelită de arheologi la Roşia Montană
Foto: Mircea Babeş

După cucerirea romană, la Alburnus Maior au fost aduşi colonişti iliri din Dalmaţia (din spaţiul actual al Croaţiei, Serbiei şi Bosniei). Din acest motiv, Roşia Montană este în linia întâi în materie de studiu al colonizării romane, al vieţii juridice şi economice în provincia Dacia. Localitatea era constituită din aşezări agregate sau tabere, ridicate în jurul exploatărilor, alături de sanctuare şi cimitire.

De-a lungul timpului, localitatea a furnizat numeroase surprize. Astfel, în secolele XVIII şi XIX, în galerii s-au găsit zeci de tăbliţe cerate pe care erau înscrise contracte de vânzare-cumpărare, unele dintre ele păstrate astăzi în muzeele din Alba Iulia, Blaj, Cluj, Budapesta şi Berlin. „Ele se citează în toate tratatele de istorie a dreptului şi a vieţii economice romane”, spune Babeş.


Tăbliţă cerată descoperită în galeriile de la Roşia Montană
Foto: Inscripţiile romane din Dacia, editor I. I. Rusu

Datorită acestor tăbliţe a fost cunoscut numele aşezării. În 1854 a fost descoperită o tăbliţă din data de  6 februarie 131 pe care era trecută denumirea „Alburnus Maior”.

Începând cu anul 2001, Ministerul Culturii a elaborat programul „Alburnus Maior”, program de arheologie preventivă care presupunea cercetarea integrală a sitului de la Roşia Montană. Proiectul a fost finanţat de Gold Corporation, obligată prin lege să finanţeze săpăturile şi totodată direct interesată să facă acest lucru deoarece fără cercetarea arheologică explotarea nu ar putea începe niciodată.

De la lansarea proiectului, surprizele nu au încetat să apară: „Când au intrat în subteran într-un punct la sud de localitatea Roşia au dat de un lucru care nu mai fusese demult văzut în arheologia europeană: o instalaţie din lemn, o roată hidraulică făcută pentru evacuarea apei din subteran de epocă romană”, povesteşte Babeş.

Beatrice Cauuet, cercetătoarea care a condus echipa franceză ce a studiat galeriile romane de la Roşia Montană, a reprodus unele dintre aceste galerii în Franţa. „Mesajul este clar: dacă noi suntem atât de proşti încât să distrugem nişte monumente unice, ele trebuiesc salvate într-o formă sau alta într-o ţară mai civilizată”, scria prof. dr. Ioan Piso, fost director al Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, într-un memoriu-apel din iulie 2009 adresat ministrului Culturii Teodor Paleologu.
 

Pentru Babeş, Roşia Montană este în ansamblul ei un muzeu în aer liber, făcut de natură, dar modificat de oameni timp de 2000 de ani: „Dacă cineva se duce şi vizitează acel colţ şi masivele muntoase din jur, Cârnicul, Cetate şi celelalte, nu se poate să nu realizeze că totul este acolo modelat şi mobilat de oameni. La suprafaţă sunt multe modificări ale reliefului natural datorită haldelor, a exploatării îndeplungate pe cale minieră, prin intrarea în pântecul muntelui, eliminarea sterilului din galerii. Există exploatare minieră medievală, modernă, până spre contemporană, care este o istorie vie a mineritului în aceste ţinuri”.

În Spania, în zona Las Medulas, “a rămas un peisaj încântator, cu nimic mai impozant decât cel de la Roşia Montană, şi o singură galerie, destul de amărâta, de vreo 200 de metri lungime, la intrarea căreia se plătesc 3 Euro. Întreaga zona este izolată şi săracă, dar în imediata apropiere a minelor romane, aşezările sunt înfloritoare datorită zecilor de mii de turişti, care vin aici anual”, spunea Ioan Piso în aceeaşi comunicare făcută ministrului.

Babeş spune că Roşia Montană ar putea deveni, după acest model, o zonă de turism cultural de succes, în care plimbatul pe jos în natură să se îmbine cu vizitarea vestigiilor romane: „Sunt multe posibilităţi, problema e cine vrea să finanţeze treaba asta. Nu este aceasta o sarcină majoră, de răspundere, a statului român?”.