Cum se ciocnesc ouăle de Paști

Ouale si le ciocanesc numa' adevaratii cre(s)tinii ortohdocsi...

unde ati vazut voi scris in Sfinta Scriptura de Isus cu oua si iepuri???

ciocaniti-le in continuare, ciocaniti-le....

• Votează
• Răspunde
• Raportează

1. NIMENI NU a sarbatorit Pastile cu iepuras si oua vopsite, in biserica primara

2. De unde traditia cu oua vopsite? Va spun eu de unde. De la Imperiul Roman, oua ce simbolizau reproducerea si fertilitatea SI NU AU CU NIMIC DE A FACE CU INVIEREA LUI HRISTOS.

3. ASA E INVIEREA LA OAMENI, CA LA PAGANI SARBATORILE LOR DE ODINIOARA, CU MANCARE, BAUTURA, CADOURI SI TRADITII LUMESTI. - TOATE CONDAMNATE DE HRISTOS.

Doamne ajuta.

Mai vorbim dupa ce va imbuibati cu drob de miel, sarmale, ciorbe si apoi o dati cu ”Hristos a Inviat”.

• Votează
• Răspunde
• Raportează

Suntem in Saptamana Patimilor, inainte de marea sarbatoare a Pastelui, si fiecare crestin ortodox reface, prin gandurile, gesturile si faptele sale, povestea biblica a mortii si Invierii lui Iisus Hristos. Este un timp incarcat de sensuri profunde, o sansa repetabila de a ne regasi, de a ne improspata fiinta si de a merge inainte, pe drumul vietii, plini de curaj si de incredere. Nu intamplator sarbatoarea cade primavara, la vremea reinnoirii lumii, iar unul dintre simbolurile care contribuie la atmosfera acestui moment este oul de Paste.

Ca si in alte cazuri (de Craciun, de exemplu), s-au produs suprapuneri de semnificatii cu sarbatori precrestine si au fost preluate intelesuri menite sa transforme timpul nostru profan, in care atat de des suntem captivi, in timp sacru. Memoria colectiva a multor popoare atribuie oului calitatea de imagine-simbol a totalitatii, a intregului, a Genezei care urmeaza haosului. In miturile celtilor, grecilor, egiptenilor, tibetanilor, hindusilor etc., oul este o realitate primordiala, care contine in ea toatele latentele, toatele posibilitatile fiintarii, pe care Divinitatea le transforma in realitate: cer, pamant, lumina, stele, oameni etc.

Este intruchiparea celor patru elemente: coaja este simbolul pamantului, membrana, aerul, albusul, apa, iar galbenusul, focul . Pe de alta parte, oul nu inseamna numai o “nastere”, ci si o “renastere”, o intoarcere la inceputuri, o innoire periodica. Acesta poate fi unul dintre cele mai importante intelesuri ale oului de Paste, o ilustrare a mitului creatiei repetabile, in sensul ca, reamintindu-si si retraind (prin post, prin mersul la biserica, prin curatenia casei si a gospodariei , prin vopsitul oualor etc.), in fiecare an, sacrificiul lui Iisus, omul renaste, isi purifica fiinta spirituala.



Oul de Paste a devenit un simbol al acestei sarbatori inca de la inceputul mileniului intai d. Hr., cand, in Saptamana Patimilor, era interzis consumul oualor, biserica instituind oficial o astfel de regula (in secolul al IV-lea), pe langa faptul ca oamenii o respectau in virtutea unor obiceiuri mult mai vechi, precrestine, care celebrau primavara, marea putere divina si inceputul unui nou an calendaristic. Intelesul mitic nu se refera la faptul ca este mancare “de dulce”, ci la ideea ca reprezinta viata, fertilitatea si renasterea.

De oul de Paste se leaga diverse obiceiuri, in functie de tara. La români, greci, rusi, obiceiul este sa se ofere primele oua rosii imediat dupa slujba de Inviere, ca semn de bun augur. La catolici, exista o legenda potrivit careia ouale de Paste sunt aduse de clopotele care, din Joia Mare si pana duminica, nu mai suna si, “inaripate” sau trase de un car, “pleaca” la Roma, pentru a comemora timpul dintre moartea si Invierea lui Iisus Hristos.

La intoarcere, clopotele vin “incarcate” de oua rosii, pe care le raspandesc prin gradini, de unde sunt adunate de copii. La popoarele germanice, iepurasul aduce ouale (pentru ca, in mitologiile nordice, este animalul emblematic al zeitei primaverii), la albanezi, gaina, in Suedia, cocosul.


Oul de Paste se vopseste si se impodobeste si pentru ca reprezinta perfectiunea, care trebuie onorata. In traditia romaneasca, cele mai multe legende explica vopsitul oualor, ca gest ritualic, pentru a reaminti jertfa lui Hristos, povestindu-se ca Maica Domului, venita sa il planga pe Iisus, a asezat cosul cu oua in apropierea crucii, acestea inrosindu-se de la sangele din ranile lui Hristos.

In Bucovina, zona vestita pentru frumusetea oualor inchistrite (decorate in rosu, galben si negru, cu ajutorul cerii topite), cu diverse forme geometrice, dintre care cea mai importanta este spirala (semn al infinitului), in vremurile vechi, exista obiceiul ca, in noaptea de Inviere, sa se ingroape oul in pamant, dupa ce era sfintit, ca ritual de fertilizare.

Multi considera ca ouale de Pasti trebuie vopsite numai in rosu. Ele pot fi, insa, decorate in orice culori, fara ca acest fapt sa fie o impietate, pentru ca, daca rosul semnifica ideea de sacrificiu, celelalte culori si atentia cu care sunt vopsite si incondeiate celebreaza bucuria Invierii lui Hristos, triumful vietii asupra mortii. Frecvent se foloseste si gabenul, simbol al luminii, verdele, semn al renasterii, albastrul, promisiunea unui nou inceput. Dintre desenele simbolice, preferate sunt, din vechime, crucea, crengutele de brad, floarea Pastelui, frunza de stejar, trifoiul, pestele, spirala, rombul, cercul etc.

Ouale de Paste se vopsesc in Joia Mare. Faceti din aceasta indeletnicire un prilej de rememorare a Patimilor lui Iisus Hristos, dati gesturilor importanta unui adevarat ritual, ganditi-va cu emotie la bucuria Invierii, luminati-va casa si sufletul si veti intelege sensul acestei sarbatori care, la românii crestini ortodocsi, nu intamplator, este cea mai importanta.

Si nu uitati, in noaptea de Inviere, dupa slujba, cand ciocniti primul ou de Paste si in zilele care urmeaza, primul care trebuie sa ciocneasca, spunand “Hristos a inviat!” este cel mai in varsta, celalalt raspanzand “Adevarat a inviat!”.

• Votează
• Răspunde
• Raportează

Semnificatia oualor de Pasti in Biserica Ortodoxa este cea a Invierii lui Isus – Pastele fiind cea mai mare sarbatoare a lumii crestine. Prin cromatica lor rosie, ouale semnifica bucuria Invierii Domnului nostru Isus Hristos si schiteaza in linii mari acest incredibil miracol. Oul este un simbol al lui Hristos cel inviat, dar si speranta credinciosilor intr-o viitoare inviere.

Indiferent de traditie, oul este un simbol al nasterii si al renasterii. De asemenea este simbolul universal al reinoirii naturii, al reinceperii anului astrologic al echinoctiului de primavara, iar consumul de oua se face pentru a se ura un an nou fericit.

Semnificatia oualor de Pasti este conturata in legendele crestine care se refera in special la patimile lui Isus. Rastignirea si mai ales Invierea simbolizeaza reluarea ciclurilor vietii si reinvierea naturii primavara.

Legendele oualor rosii:

Una dintre cele mai populare legende spune ca Maica Domnului a venit sa-si planga fiul iubit care fusese rastignit si a adus un cos cu oua pentru a-i indupleca pe cei care ii chinuiau fiul. Acestia insa nu au fost impresionati de darul ei si au ras. Indurerata, Maica Domnului s-a asezat in genunchi in fata crucii pe care era rastignit Isus, a pus cosul cu oua jos, iar acestea s-au inrosit datorita picaturilor de sange ce cadeau din ranile lui Isus. Vazand aceasta, Domnul a spus celor care se aflau de fata ca: ,,De acum inainte sa faceti si voi oua rosii…intru aducere aminte de rastignirea mea, dupa cum am facut si eu astazi”.

In Europa Centrala, este cunoscuta o alta legenda care spune ca Maria Magdalena cand a sosit la Roma i-a dat un cadou marelui imparat Tiberius – un ou de culoare rosie – care simboliza sangele lui Isus si bucuria Invierii Mantuitorului. O povestire romaneasca spune ca Maria Magdalena ar fi vindecat-o si pe sotia imparatului roman de orbire atingandu-i ambii ochi bolnavi cu ouale rosii vopsite pentru a aminti sacrificiul si Invierea lui Isus.

O legenda traditionala europeana aminteste despre replica evreilor ca ,,Isus va invia din morti doar atunci cand gaina va face oua rosii”. In momentul cand Isus a inviat, se spune ca toate gainile au facut oua rosii si astfel s-a confirmat adevarul acestei credinte crestine. Din acel moment a aparut un obicei ca primul ou pentru Pasti sa fie de culoare rosie si sa fie pastrat pana la Pastele din anul urmator.

O alta legenda despre evrei spune ca dupa moartea lui Isus, mari capetenii si preoti evrei s-au asezat la masa sa se veseleasca, avand printre bucate ciorba de cocos cu oua fierte. Unul dintre meseni amintind despre credinta crestinilor ca Hristos va invia dupa moartea sa a starnit rasete printre mai marii evreilor si i-a facut sa afirme ca ,,Isus va invia cand cocosul din mancare va prinde viata si ouale se vor inrosi”. In cateva momente cocosul a prins viata si i-a stropit cu ciorba fierbinte pe fata, iar ouale au devenit rosii. De atunci se spune ca evreii obisnuiesc sa-si rada acea zona a capului unde au fost atunci opariti si sa-si lase parul mai lung la perciuni, unde nu ajunsesera picaturile fierbinti.

In traditia populara se crede in puterea miraculoasa a oualor de Pasti: ca ar proteja animalele de boli si spirite rele, ca ar vindeca bolile oamenilor si ca ii apara de toate relele.

Traditia spune ca toti crestinii trebuie sa mearga la biserica in seara de Inviere, sa participe la slujba si sa ia lumina. Dimineata, cand se intorc de la slujba, membrii familiei se vor spala pe fata cu apa in care a stat un ou rosu si un banut de argint, apoi vor manca intai oua si pasca sfintita si abia dupa aceea restul bucatelor. Cel mai varstnic din familie va ciocni primul ou cu varful ascutit spre alt ou care este tinut de un alt membru al familiei si va rosti urarea ,,Hristos a Inviat”, iar raspunsul ce-l va primi va fi ,,Adevarat a Inviat”.

In satele din Bucovina, ouale de Pasti erau vopsite doar in rosu si erau numite ,,merisoare”. Cu timpul obiceiul s-a mai schimbat si astazi ele sunt vopsite si in verde, galben sau albastru. Cu ani in urma, pe vremea bunicilor se obisnuia ca ouale de Pasti sa fie inrosite cu suc de sfecla cruda, cu ceapa rosie pusa la fiert, sau cu plante lasate la macerat in ziua de Duminica Floriilor.

Semnificatia oualor de Pasti la alte popoare:
• In Babilon oul era un simbol sacru, in mitologia babilonienilor exista credinta ca zeita Astarte si-a facut aparitia intr-un ou enorm care a cazut din cer in fluviul Eufrat.
• In Egiptul Antic, o legenda spune ca soarele a aparut pe lume dintr-un ou.
• Druizii au facut din oua emblema lor sacra.
• Stravechii persi considerau ca luna, soarele si pamantul au aparut in noaptea haosului din ou.
• Brahma aparea in mitologia indusa ca fiind creatorul boltii ceresti din coaja unui ou si al pamantului din continutul acestuia.
• La evrei, de Paste oul este asezat pe o tava speciala si semnifica pierderea si sacrificiul.
• Chinezii obisnuiesc sa daruiasca oua rosii la o luna dupa nasterea unui copil, cu ocazia unei ,,petreceri a oului”.

La crestini, ouale rosii simbolizeaza stanca care a inchis mormantul lui Isus, precum si Invierea prilejuita de inlaturarea stancii de catre ingerul Domnului.

• Votează
• Răspunde
• Raportează

\"Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi. Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!\"(Matei 23 ; 23-24)
De multe ori femeile credincioase se învaţă una pe alta (în mod greşit), în loc să se ducă la preot să-l întrebe, după cuvântul Mântuitorului: \"Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor\" (Luca 17;14) şi astfel ia naştere falsa tradiţie, din multă părere personală, care de fapt este de inspiraţie satanică. Falsele învăţături apar sub formă de întrebări sau enunţuri care sunt expuse de învăţăturile adevărate. De asemenea există diferitte întrebări referitoare la credinţă false alături de care se află răspunsul cuprinzând învăţătura adevărată!


ÎNVĂTĂTURI CORECTE SI ÎNVĂTĂTURI GRESITE DESPRE AGHEASMĂ SI SLUJBA SFESTANIEI


-Cine si in ce conditii poate inmulti Agheasma Mare, Mica si Sfantul Mir?

Agheasma Mare nu trebuie sa o inmulteasca nimeni.
Agheasma Mică se poate înmulţi, cu condiţia ca Agheazma să se toarne asupra unui vas, în care există apă neîncepută.
Nicidecum să nu se toarne apa de asupra aghezmei!

-Cum si cand se foloseste agheasma de la Izvorul Tamaduirii?

Agheasma de la Izvorul Tamaduirii, de la sfintirea caselor sau a fantanilor, a troitelor si oricand se mai face peste an, se stie ca aceasta este agheasma mica si se poate lua dupa anafora.

-Ce se face cu agheasma care a prins miros?

Agheasma care are miros din pricină că a fost pusă într-un vas necorespunzător sau a avut bucăţele de busuioc în ea se toarnă intr-un loc curat, sau la rădăcina unui pom.

- Ce este Sfeştania (Agheazma mică)? Care sunt cele necesare pentru aceasta?

Este slujba de sfintire a apei care se poate face atat in biserica sau in alte locuri, cat si in casele noastre.
Pentru aceasta avem nevoie de: un vas cu apa curata, un mănunchi de busuioc sau alta planta cu care preotul sa stropeasca prin casa, 3 lumanari asezate intr-un vas sub care puneti o hartie ca sa nu curga ceara pe fata de masa, tamaier cu jar sau carbune special, tamaie, un pomelnic cu cei ai casei, un prosop cu care sa se stearga pe maini preotul. Nu puneti busuiocul in vasul cu apa pentru ca se face ceai de busuioc, nu agheasma. Cu agheasma ramasa mai stropiti prin casa (si prin curte daca aveti) si gustati din ea dimineata pe nemancate, dupa ce luati anafura si daca noaptea nu v-ati impreunat cu sotul (sotia). Nu este necesara faina sau malai la acesta slujba.

-Să punem usturoi sau busuioc lângă agheasmă ca sa nu se strice.

Mântuitorul Iisus Hristos întreba: \"Dacă sarea se va strica, cu ce se va mai săra?\" (Matei 5;13). Sarea nu se va strica niciodată pentru că aşa a fost făcută de Dumnezeu. La fel şi agheasma, fiind sfinţită de Dumnezeu, nu se va mai strica în condiţii normale. De aceea nu e nevoie să se pună lângă ea usturoi sau busuioc, sau alte plante (scaieţi, flori etc.).

-Dacă strângem agheasma mare mai mulţi ani la rând, agheasma devine foarte puternică.

Sfânta Agheasmă este una şi aceeaşi în fiecare an şi la orice Sf. Biserică.

-Este păcat să fie făcută sfeştania casei seara. Trebuie făcuta până în orele 12.

Un creştin fierbinte în credinţă face trei curăţenii în fiecare din cele patru posturi mari ale anului: a) Curăţenie de praf, mizerie în toata casa; b)Curăţenie de duhuri rele cuibărite în casă, prin sfeştanie; c) curăţenie în suflet prin mărturisirea păcatelor pe care le-am mai făcut de la ultima spovedanie încoace. Sfeştania casei trebuie făcută de patru ori sau cel puţin o data pe an. Sfeştania casei este o slujbă prin care se cere lui Dumnezeu să fie alungate puterile potrivnice şi să vină binecuvântarea Sa peste casa aceea prin rugăciunile făcute de preot. Ori o rugăciune se poate face oricând, dimineaţa, la prânz, seara sau noaptea.

-In caz de necesitate (rau, frica, ganduri necurate, tulburare, suparare), in timpul zilei, ce se poate lua?

Daca persoana nu a mancat, poate lua anafura, agheasma mica, iar daca a mancat sa se unga cu ulei de la Sf. Maslu sau agheasma pe frunte, sa se afume cu tarnoseala (tarnoseala este o bucatica de panza imbibata in ceara topita luata de la sfintirea unei biserici), sa aprinda tamaie.

-Daca vreun animal de pe langa casa se imbolnaveste, il putem unge cu sfintenii, si cu ce anume?

Crestinii pot stropi cu agheasma vitele sau grajdurilor vitelor, cat si in casele in care locuiesc.

- Ce se face cu Agheasma de la Sfestanie?

Întâi trebuie să o strecurăm foarte bine dacă are în ea resturi de busuioc, deoarece chiar si o sămânţă sau o frunzuliţă de busuioc poate altera un litru-doi de agheasmă. Dacă nu o vom strecura, ci o vom păstra aşa, i se va schimba gustul si se va face amară, nemaiputându-se bea. La fel se va întâmpla şi cu agheasma care va semăna cu ceaiul de busuioc atât la culoare, cât şi la gust. Această agheasmă se poate păstra doar câteva zile deoarece se va face amară.

Aşa cum la Sfânta Împărtăşanie nu se poate pune decât făină curată, vin curat, apă curată (iar preotul care pune alte materii sau pune apă prea multă, foloseşte făină stricată sau murdară, ori vin rău la gust, săvârşeşte păcat de moarte), tot aşa nici în agheasmă nu trebuie să existe alte substanţe. Agheasma se face din APĂ CURATĂ şi nimic altceva, într-un vas curat. Orice altă substanţă care schimbă firea apei o poate face pe aceasta să se schimbe la gust sau chiar să se strice.

Dacă tradiţia Bisericii ar fi învăţat să se facă agheasmă din ceai de busuioc de exemplu, aşa cum deseori se întâmplă din neglijenţa sau neştiinţa preotului, atunci ar fi fost ceva anormal ca să se strice agheasma făcută din ceai de busuioc. Dar dacă tradiţia Bisericii ne învaţă să folosim apă şi precizează să fie curată, să facem aşa şi atunci niciodată agheasma nu se va strica.

Dacă vom căuta explicaţia ştiinţifică a faptului că agheasma nu se strică, desigur că nu vom găsi această explicaţie. Foarte rar au fost cazuri în care agheasma s-a stricat întocmai ca orice apă. Motivele sunt diverse: preotul nu a săvârşit toată slujba de sfinţire a apei, vasul în care s-a sfinţit apa nu a fost curat, sticla în care s-a turnat agheasma după sfinţire nu a fost curată, şi cel mai des întâlnit motiv, agheasma a fost turnată în sticlă cu tot cu resturile de busuioc.

Timp de 7 zile după Sfestanie, trebuie să stropim casa si curtea cu agheasmă. Este bine să si gustăm în fiecare dimineaţă din agheasmă, dar luăm întâi anaforă si apoi bem agheasmă deoarece este Agheasmă Mică. Putem gusta din agheasmă si putem stropi casa nu numai 7 zile după Sfeştanie, ci chiar si după cele 7 zile.

- Cand se bea Agheasma Mare?

Agheasma Mare se bea de la Boboteaza pana in ziua in care este scris pe calendar \"Odovania praznicului Botezului Domnului\", adica data de 14 ianuarie. In restul anului nu se bea Agheasma Mare decat doar daca, atunci cand ne-am spovedit, nu am primit dezlegare la Sfanta Impartasanie. Insa chiar si atunci Agheasma Mare ne-o da preotul.

De mentionat ca la stropit putem folosi Agheasma Mare in tot timpul anului.

INVATATURI CORECTE SI INVATATURI GRESITE DESPRE SFANTA BISERICA SI SLUJBELE SAVARSITE IN ACEASTA

-Cum si cand se foloseste tarnoseala?

Tarnoseala este o bucatica de panza imbibata in ceara topita luata de la sfintirea unei biserici. Se aprinde o lumanare, se fac rugaciuni in casa bantuita de duhuri necurate, se aprinde apoi acea panza sfintita si se face cruce cu ea arzand la tocurile de la usi si ferestre si se merge in toate camerele. Se pot afuma si hainele pe care le poarta. Este mai bine (dar nu obligatoriu) sa se faca acestea miercurea si vinerea in post.

-Ne putem inchina cand trecem pe langa o biserica catolica?

Da, ne putem inchina.

-Cum sa procedam cu mergerea la Biserica atunci cand venim din schimbul trei (dupa noapte )?

De la caz la caz, dupa putere si dragoste, dupa credinta si vointa si dupa cat de obositi ne simtim.

-Se fac metanii in biserica? Cand?

In biserica se fac numai inchinaciuni, cu plecaciuni, in afara de anumite zile din Postul Mare, cand trebuie sa faca toata lumea. Metanii se fac in tot cursul anului acasa, iar in perioadele de la Craciun pana la Boboteaza si de la Inviere pana la Duminica Tomii nu se fac metanii.

-Să nu călcăm pragul bisericii pentru că este acolo o candela care arde. Când vii Ia bisericii să nu calci pragul bisericii că in prag sunt sfinte moaşte.

De frică să nu calce pragul bisericii, unii nu vin la biserică. La spovedanie, preoţii de odinioară întrebau pe credincioşi dacă au călcat pragul bisericii, în sensul \"dacă s-au dus la biserică\". De asemenea, bisericile vechi aveau uşile scunde şi dacă puneai piciorul pe prag, riscai să dai cu capul de pragul de sus. De aceea se păşea peste prag, cu capul plecat. Dacă plecarea capului era şi \"spirituală\", cel ce păşea peste prag se întorcea acasă ca vameşul din pilda cu vameşul şi fariseul, spusă de Hristos (Luca 18;11-14). Sfintele Moaşte nu stau în prag, ci se află pe Sfânta Masă, într-un buzunăraş al Sfântului Antimis.

-Dacă nu ai haine noi nu ai voie să vii la biserică de Paşti.

Într-o parabolă a Mântuitorului, un oaspete este dat afară de la masă pentru că nu avea veşminte alese. Aici Mântuitorul voia să arate că în împărăţia cerurilor nu vom intra oricum, dar nu la îmbrăcăminte se referea EI, ci la suflet. Se spune că un oaspete a fost dat afară de la masă şi s-a întors cu haine noi, dar în loc să mănânce, el a început să pună mâncarea pe haine, spunând că a fost primit la masă nu pentru el, ci pentru haine. Iubiţi credincioşi, spălaţi-vă hainele - chiar cele vechi - spălaţi-vă trupul, DAR MAI ALES SUFLETUL, şi veniţi să-L primiţi pe Hristos cu cântarea: \"HRISTOS A INVIAT !\".

-Dacă vrei să blestemi pe cineva care ţi-a făcut rău trebuie să mergi la „Biserica Neagră\" si să-ţi facă preotul o \"slujbă întoarsă\".

În toată ţara, nu există Biserica Neagră, afară numai de cea din Brasov. Şi apoi preoţii nu fac \"slujbe întoarse\", nu blestemă, ci se roagă să vină binecuvântarea lui Dumnezeu peste toată lumea. (Am aflat, spre surprinderea mea, că \"slujba întoarsă\" ar însemna ca preotul să se roage îmbrăcat cu veşmintele pe dos, la miezul nopţii, cu lumânările întoarse cu capul în jos şi să blesteme pe cel care a făcut răul).

-În decursul fiecărui an trebuie să treci neaparat de 3 ori prin Sfântul Altar dacă vrei să te mântuieşti (bărbat sau femeie).

Bărbaţii nu au voie să treacă prin Sfântul Altar decât în caz de nevoie şi numai cu binecuvântarea preotului slujitor. Femeile nici măcar atât. Ele pot trece prin Sfântul Altar numai atunci când se sfinţeşte sau se resfinţeşte o Biserică şi numai cu binecuvântarea arhiereului care slujeşte atunci.

Se trece numai o singura dată, căci o data ne-am şi botezat, şi mai trebuie ştiut că nu cel ce trece prin altarul Bisericii se va mântui, ci cel care prin credinţă va intra în Altarul Ceresc unde slujesc Sfinţii Îngeri.

-Mireasa trebuie să poarte la slujba de Cununie o păpuşă în sân ca să-i meargă bine în căsnicie.

Nu contează ce are mireasa cu ea sau pe ea pentru a-i merge bine. Ba mai mult, punând o păpuşă în sân este o practica vrăjitorească, iar aceasta îl mânie pe Dumnezeu. Mireasa care este credincioasă şi are suflet bun nu trebuie să poarte nimic în sân şi-i va fi bine pentru că îngerul lui Dumnezeu o va ocroti. Mireasa care este necredincioasă şi are suflet rău orice ar purta, tot rău îi va merge în căsnicie.

-La sfârşitul Sfintei Liturghii, când preotul zice \"Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi\", trebuie să faci trei paşi către preot ca să te mântuieşti.

Aceste cuvinte sfinte se rostesc de către preot adresându-se celor pregătiţi pentru a primi Sfânta Împărtăşanie (post, spovedanie şi să aibă binecuvântarea preotului duhovnic de a se împărtăşi). Ceilalţi nu se pot apropia de Sfântul Potir (adică nu se pot împărtăşi). Deci, nu prin cei trei paşi ne mântuim, ci prin Sfintele Taine (Spovedania, Împărtăşania şi celelalte).

-Dacă treci de trei ori prin Sfântul Altar când se face sfinţirea sau resfinţirea unei Biserici este ca şi când te-ai boteza.

Cu alte cuvinte dacă treci de trei ori prin şcoala de şoferi este ca şi când ai avea carnet, daca treci de trei ori prin sălile unei facultăţi, este ca şi când ai avea diploma de licenţă. Botezul este o Sfânta Taină care nu se poate înlocui cu o altă lucrare a Sfintei Biserici. Trecerea prin Sfântul Altar este un prilej (pentru unii poate unic) de a vedea locul unde preotul slujeşte Sfânta Liturghie, adică Sfânta Masă, peştera Betleemului (proscomidiarul) şi Crucea răstignirii dar acest lucru nu mântuieşte pe nimeni. Se umple de bucurie duhovnicească şi va fi răsplătit de Dumnezeu pentru credinţa cu care a trecut prin faţa Sfintei Mese.

-Putem trece in pomelnicul de la Sfanta Liturghie pe cei sinucisi, necredinciosi, necununati ? Ce putem face pentru ei ? Se pot plati pomelnice anuale?

Nu se trec la pomelnicul de la Sf. Liturghie cei sinucisi si nici cei care traiesc necununati sau in desfranari. Se pot trece la acatiste, paraclise, parastase fara Liturghie. Se poate da un pomelnic anual, dar sa nu uitam sa-i spunem preotului care este situatia.

-Cand si cine poate sa „cada” la Sfintele Daruri?

Caderea la Sf. Daruri este tot un obicei si este falsa aceasta practica cu atingerea de vesmintele preotului, arhiereului, diaconului si cu pasitul preotului peste oameni. Caci multi care s-au culcat pe jos au pricinuit ispita preotului de s-a impiedicat si a varsat Sf. Daruri, facand mai mare pacatul. Deci, nu se recomanda ca sa treaca preotul peste ei cu Sf. Daruri.

-Este bine dacă preotul ne atinge pe cap cu Sfantul Potir, la ieşirea cu Sfintele Daruri?

Acest gest practicat pe alocuri este o formă de binecuvântare, care însă implică un risc enorm pentru preotul care îl practică, riscul de a vărsa Sfântul Potir, ceea ce este un păcat foarte mare. De aceea în ultima ediţie a Liturghierului (Liturghierul este cartea destinată preoţilor, care cuprinde rânduiala câtorva slujbe, între care şi Sfânta Liturghie), în urma hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, s-a menţionat ca preoţii să nu mai atingă pe credincioşi cu Sfântul Potir, ci să rămână pe loc în mijlocul bisericii, la ieşirea cu Sfintele Daruri.

-Cand si cine poate cere ca preotul sa se dezbrace pe el?

Dezbracarea preotului pe bolnavi, sau inchipuirea inteparii cu Sf. Copie nu este un rau si se recomanda bolnavilor.

-Putem participa la Sf. Liturghie daca suntem certati cu cineva?

Mântuitorul Iisus Hristos spune in Sf. Evanghelie de la Matei ca nu e bine sa fim certati cu cineva cand mergem la biserica si ducem darul nostru la altar. Asta nu inseamna ca trebuie sa stam asa certati si nici sa nu ne ducem la biserica. Adica sa punem peste un rau, alt rau. Cel mai bine este sa mergem la biserica dar sa avem in gand sa ne impacam si sa ne cerem iertare cat mai repede cu putinta.

-Există vreo rânduială care să oblige pe preot să pomenească CU VOCE TARE toate pomelnicele primite la Sfânta Liturghie?

Nu, aşa ceva nu există. Rânduiala Sfintei Liturghii obligă pe preot să citească pomelnicele în taină la Proscomidie. Dacă sunt pomelnice multe şi se vor citi cu voce tare toate, încât credincioşii prezenţi la slujbă vor auzi timp de 15-30 de minute spre exemplu, numai \"Ion, Maria, Vasile...\", desigur că se va crea disconfort. Credincioşii se vor plictisi şi vor începe, aşa cum am văzut în multe locuri, fie să se foiască, fie să vorbească sau chiar să iasă afară din biserică.

Este bine să se pomenească cu voce tare doar numele celor ce au probleme speciale, probleme ce se încadrează în aşa-numitele \"cereri speciale\". Acestea sunt rugăciuni ce se pot adăuga în caz de nevoie, într-un moment al Sfintei Liturghii. Iată care sunt aceste cereri \"la felurite trebuinţe din viaţa omului\":

1. La vreme de neplouare şi foamete.

2. La vreme de necontenire a ploilor.

3. Pentru cei ce călătoresc.

4. Pentru cei bolnavi.

5. Pentru vrăjmaşii cei care ne urăsc şi ne asupresc pe noi.

6. Pentru cei ce sunt în închisori.

7. La năvălirea vrăjmaşilor (război).

8. La boli molipsitoare - pentru ferirea de moarte năpraznică.

9. Mulţumire - pentru câştigarea cererii şi pentru toată facerea de bine a lui Dumnezeu.

10. Pentru cei ce sunt asupriţi de vrăjmaşi.

11. Pentru înmulţirea dragostei şi dezrădăcinarea urii şi a toată răutatea.

12. Pentru cererea şi câştigarea celor de trebuinţă şi folos.

13. În vreme de orice nevoie şi primejdie omenească.

Este bine ca preoţii să folosească aceste rugăciuni, adaptându-le în funcţie de problemele credincioşilor, chiar dacă credincioşii, din neştiinţă, nu solicită în mod expres preotului să citească pomelnicele lor la aceste cereri.

• Votează
• Răspunde
• Raportează

Superstiţiile reprezintă unul din cele mai des întâlnite tipuri de credinţe populare cu care s-au obişnuit poporul nostru. Chiar dacă majoritatea creştinilor frecventează astăzi slujbele Bisericii, se roagă zilnic acasă, aprinzând lumânări în faţa sfintelor icoane, în acelaşi timp foarte mulţi cred şi în unele „semne” care le-ar prevesti ghinioane sau succese şi care nu au nimic comun cu credinţa creştină.

Poporul nostru adeseori creştin numai cu numele s-a obişnuit să „încreştineze” tot felul de obiceiuri şi tradiţii care sunt total străine credinţei creştin-ortodoxe Nu-i deajuns că săvârşim păcate peste păcate, dar le mai şi „încreştinăm”. Beţivul zice: „nu-i păcat să bei vin că-i sângele Domnului”. Cel stăpânit de păcatul lacomiei zice: „nu-i păcat să mănânci miecurea şi vinerea carne… că nu ce intră în gură spurcă pe om, ci, ce iese din gură”. Fumătorul zice: nu-i păcat să fumezi, că nu scrie nicăieri că-i păcat…”. Uite-aşa facem din patimi şi din obiceiuri păcătoase tradiţii populare care nu sunt deloc creştine. Desfrânatul zice: „de ce-i păcat să desfrânezi?.., doar aşa a lăsat Dumnezeu…”.

Mai sunt şi unii care zic: „aşa-i că nu-i păcat să curveşti? Eu ştiu că-i păcat să preacurveşti, da să curveşti nu-i păcat, aşa-i?”. Aceştia nu ştiu că-i nici măcar cu gândul nu-i permis să păcătuim, căci Însuşi Hristos spune: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: “Să nu săvârşeşti adulter”. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 27-28).

Necunoscund deloc învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, astfel de oameni se aseamănă cu vrăjmaşii din pilda semănătorului, seamănând neghină (Matei 13, 25) în inimile creştinilor slabi şi împiedicându-i să urmeze calea cea adevărată a mântuirii (Matei 13, 24).

Cum să nu vină peste poporul nostru necazuri şi suferinţe, dacă noi nu numai că nu cunoaştem învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, dar o mai şi schimonosim. Facem din Evanghelia lui Hristos o „evanghelie după placul nostru” atrăgându-ne asupra noastră anatema1 Bisericii (Galateni 1, 9).

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul superstiţiilor. Prezenţa supestiţiilor în viaţa de zi cu zi a creştinilor este un semn că ei nu-îşi cunosc deloc credinţa strămoşească. Şi aceasta se poate observa foarte uşor de preot atunci când oficiază Taina Sfântului Botez. Un părinte mai în vârstă îmi spunea că aproape de fiecare dată Crezul sau Simbolul Credinţei pe care ar trebui să-l rostească naşii copilului, mărturisind astfel pentru el credinţa în Preasfânta Treime, îl rosteşte el sau cântăreţul de la strană.

Mamele şi bunicuţele noastre în loc să-l înveţe pe copil să-şi facă cruce corect, să ştie rugăciunea „Tatăl nostru”, Simbolul Credinţei sau Crezul şi cât mai multe rugăciuni, îl învaţă să creadă în tot felul de superstiţii. „Mama mea, zice bunicuţa, m-a învăţat că „dacă nu-i merge copilului la şcoală, să-i legăm un fir de aţă roşie ca să nu se deoache”.

De fiecare dată când copilul grăbindu-se să ajungă la timp la şcoală îşi aminteşte că a uitat să-şi ia un caiet sau căciula, aude din gura mamei sau a bunicuţei: „nu te întoarce înapoi că n-o să-ţi meargă! Lasă că ţi-o aduc eu numai să nu te întorci înapoi!”.

Sau dacă se piaptănă cineva din familie marţi, aceeaşi bunicuţă nu întârzie să spună: nu te pieptăna azi că te pieptăni spre sfadă. Sau unii zic că nu-i bine să ştergi masa cu mâna goală ca va fi ceartă. Astfel de bătrâne lipsite de credinţa cea adevărată tulbură şi liniştea mirilor, când le spun că acel soţ va muri mai repede la care lumânarea va arde mai repede la cununie, de parcă ar hotărâ lumânarile mirilor soarta lor.

Vedeţi cum ajunge prin viclenia diavolului lumânarea din ofrandă adusă lui Dumnezeu, instrument al diavolului? Vedeţi cum ajung bunicuţele slugi ale întunericului, invocatoare ale blestemului lui Dumnezeu asupra urmăşilor săi?

Mai există şi unii care cred că dacă vor întâlni un mort pe stradă şi vor trece înaintea lui, sau îi vor tăia calea vor păţi şi ei ceva rău, ceva de moarte. Această superstiţie este cunoscută şi în cazul în care drumul mirilor spre Biserică este tăiat de un mort. Câte gânduri nu-şi fac mirii? Oare ce-o să fie? Oare ce semn mai este şi acesta? – se întreabă ei. Iar eu îi întreb: Oare unde este credinţa ta? În loc să zici un „Dumnezeu să-l ierte”, tu-l tratezi pe cel mort ca pe un obiect de superstiţie.

Şi ce să facem ca să nu mai întâlnim procesiuni de înmormântare pe stradă? Să înconjurăm cinci – şase străzi ca să nu trecem pe lângă el?

Creştineşte ar fi corect să procedăm aşa: să spunem în gând o scurtă rugăciune pentru cel adormit şi să cerem în continuare mila lui Dumnezeu pentru a încheia cu bine taina Sfintei Cununii. A fi creştin în astfel de situaţii înseamnă a-ţi face o cruce, a te ruga o clipă pentru cel adormit chiar dacă mergi să te cununi, iar după aceasta mergi cu pace şi urmează-ţi drumul pe care ţi l-ai propus să-l faci cu ajutorul lui Dumnezeu.
Iar a înconjura strada pe care trece mortul, sau a crede că acesta trebuie să fie un semn sunt lucruri total străine credinţei ortodoxe. Nicăieri în Sf. Scriptură şi în Sfânta Tradiţie nu spune că astfel de semne sunt semne de la Dumnezeu. Astfel de întâmplări nu pot fi catalogate decât ca nişte întâmplări reale şi uneori inevitabile în zilele noastre (despre aceasta vor vorbi într-un artucol aparte).

Şi acum să vedem care este definiţia ştiinţifică a superstiţiei şi care este etimologia acestui cuvânt? De unde au apărut astfel de credinţe în sufletul poporului nostru şi ce spune Biserica despre ele?

I. Superstiţiile. Definiţie şi etimologie.

II. Supertiţiile sunt nişte prejudecăţi care ar decurge din credinţa în spirite bune şi rele, în farmece şi vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice (adică fixate de destin) sau în alte rămăşiţe ale animismului2 şi ale magiei; Din fr. superstition, lat. Superstitio.3
În ceea ce priveşte etimologia cuvântului „superstiţie”, acesta vine de la latinescul “superstitio” care înseamnă „a sta deasupra”, „a supravieţui” sau „a fi martor” (aceştia erau la romani ostaşii care rămâneau în viaţă în urma unei lupte, fapt pentru care erau numiţi „superstitiani”, pentru că se considera că erau deasupra morţilor).

III. Cuvântul «superstitio» (de la „super” – peste, deasupra, şi „sisto” — a şedea peste ceva) şi «superstes» (de la supersto — a şedea deasupra unui lucru) din punct de vedere semantic sunt foarte apropiate: primul evoluează de la semnificaţia de „cinste câştigată de cineva” la «superstiţie» în sensul pe care îl are astăzi acest cuvânt, al doilea („supersto”) înseamnă «cel care rămâne, este nemuritor», şi care mai târziu va avea sensul de «martor», «cel care asistă».4

IV. Dacă vom analiza cuvântul „superstitio” ţinând cont de sensul pe care-l are astăzi cuvântul „superstiţie” vom putea să înţelegem mai uşor că al doilea cuvânt are într-adevăr un înţeles necreştin.

V. În limba rusă cuvântul superstiţie se traduce prin „суеверие“, de la „суе” (înzădar, fără folos, în deşert), şi „верие” (credinţă), şi înseamnă credinţă greşită, deşartă, falsă, inutilă.5 Probabil cuvântul „sueverie” a apărut în vocabularul rus în timpul în care ruşii fuseseră deja încreştinaţi, lucru de care ne putem da seama din etimologia lui şi semnificaţia lui.

Originea superstiţiilor Superstiţiile au apărut pentru prima dată în sânul religiilor păgâne. Apariţia superstiţiilor în lumea păgână se explică prin faptul că păgânii obişnuiau să căute răspunsul zeilor la întrebările ce-i frământau prin observarea semnelor din lumea exterioară. Aceştia credeau că vor primi răspuns la litaniile7 lor prin observarea semnelor din natură, prin anumite semne exterioare din viaţa de zi cu zi. Mai mulţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii mărturisesc acest lucru (dar despre aceasta vom vorbi în unul din articolele următoare).

II. Poziţia Bisericii faţă de superstiţii.

Încă din primele secole ale creştinismului Biserica prin glasul Sfinţilor Părinţi a condamnat superstiţiile ca pe nişte credinţe şi practici păgâne înşelătoare care-l îndepărtează pe om de Dumnezeu, de adevăr şi de mântuire. Părinţii celui de-a VI-lea sinod ecumenic (680-681) de la Constantinopol ne învaţă că:

„Suprestiţiile sunt credinţe şi practici greşite moştenite din lumea păgână care necunoscând adevărul lui Dumnezeu şi nici adevărurile ştiinţelor naturii şi ale vieţii au rătăcit pe oameni întru neştiinţa lor. Orice fel de credinţe deşarte şi superstiţioase se canonisesc de Biserica ca şi vrăjitoria (VI 61, 65)”.

Exemple de superstiţii: „nu este bine să te întorci înapoi; nu este bine să mături prin casă seara că-ţi mături norocul din casă. Nu este bine să dai foc cu împrumut. Nu este bine să coşi vinerea. Sau „este bine să se pună potcoave de cai la uşa prăvăliei pentru a aduce noroc şi mulţi bani”; „este bine să arunci cu mac în locul unde îţi vânzi marfa pentru că astfel îţi vei atrage mai mulţi cumpărători şi vei avea venit mai mare”. „Nu este bine să laşi cheile pe masa pe care mănânci că va fi ceartă”.

Unii poartă în portofel o monedă care aduce noroc şi bani, alţii diferite obiecte care, zic ei, „scapă” din necaz” cum este talismanul. Alţii cred că dacă vor tăia drumul preotului vor avea succes în toate, alţii cred în ceasuri bune şi ceasuri rele (sunt foarte cunoscute expresiile „a fost într-un ceas rău”, „să fie într-un ceas bun”), ş.a. Foarte răspândită este superstiţia potrivit căreia, dacă va cădea jos cuţitul de pe masă va veni în ospeţie un bărbat, iar dacă va cădea o furculiţă va veni o femeie.

În realitate există mult mai multe superstiţii decât cele amintite mai sus. Am putea chiar să le clasificăm după momentele pe care le parcurge fiecare om în viaţă. Există superstiţii la naşterea copilului, există superstiţii de cununie, superstiţii au şi oamenii de afaceri („nu se împrumută bani de luni”, sau „nu se dă salariul de luni, ca să nu-l dai toată săptămâna”, sau „nu trebuie să dezvălui nimănui nimic despre afacerea ta pentru că astfel vei avea eşec”) ş.a.m.d.

Toate acestea sunt fapte care dau dovadă de necredinţă în Dumnezeu. Ba unii îndrăznesc să ghicească cu cheia Bisericii, cu Psaltirea şi cu alte obiecte sfinte ca nişte speculanţi de cele sfinte şi necredincioşi: „aceştia cred că pot să bea paharul demonilor şi totodată şi paharul Domnului Iisus şi să ia parte şi la masa Domnului şi la masa dracilor” (I Corinteni 10, 21).8

Credinţa în superstiţii este echivalată de Biserica Ortodoxă cu păcatul vrăjitoriei sau a magiei. Aşa ne învaţă părinţii Sinodului al VI-lea ecumenic (canonul 61,65). Vrăjitoria ca şi superstiţia provoacă sufletului o boală duhovnicească asemenea cancerului. În cazul cancerului ştim cu toţi ca alimentele (mâncarea calitativă) nu-l pot salva pe om de această boală, chiar dacă îi menţin pentru un timp viaţa. Aşa se întâmplă şi în cazul cancerului sufletesc.

Din neştiinţă, omul care crede în superstiţii încearcă să-şi alimenteze sufletul cu rugăciune, dar această hrană este zădarnică pentru că sufletul său este uscat de superstiţii, de răul acestor credinţe şi în cele din urmă de hule împotriva lui Dumnezeu. El nu primeşte nici un folos din rugăciune pentru că fiinţa lui este bolnavă de necredinţă şi de superstiţie.
Mulţi din astfel de oameni se roagă dar nu primesc ceea ce cer de la Dumnezeu, plâng dar nu află mângâiere pentru că ei se închină şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6, 24; Luca 16, 13), adică diavolului.

Din această cauză Biserica a rânduit ca, rana provocată sufletului de păcatul credinţei în superstiţii să primească acelaşi tratament ca şi cea provocată de păcatul vrăjitoriei. Pentru a arăta cât de grav este păcatul vrăjitoriei şi al credinţei în superstiţii Părinţii Sfintei noastre Biserici au rânduit următorul canon:

„… Celor ce se îndeletnicesc cu vrăjitoria sau farmecele, se scurtează cu trei ani canonul de pocăinţă (de cinci ani), dacă se silesc să postească zilnic cât mai mult timp şi dacă gustă hrană uscată de post după ceasul ceasul al noulea şi să trăiască în cea mai desăvârşită evlavie, şi să facă şi câte 250 de metanii, atingând pământul cu fruntea. Tot aşa se canonisesc şi femeile care fac amulete (talismane) şi se îndeletnicesc cu ghicirea norocului” I. Post. 22 (P. 32).

„Cei ce se duc la vrăjitori, sau la aşa numiţii sutaşi precum şi la alţii asemenea, spre a învăţa de la ei ceea ce ar voi să li se descopere, să cadă sub canonul opririi de şase ani de la Sfânta Împărtăşanie, potrivit cu cele hotărâte de Părinţi în privinţele lor. Sub aceeaşi pedeapsă trebuie să cadă însă, şi cei ce poartă urşi sau alte animale ca să joace, înşelând pe cei mai neştiutori şi prezicând norocul, soarta sau spiţa neamului, şi multe vorbe ca acestea, cum flecăresc cei rătăciţi, precum şi cei ce spun că alungă norii, vrăjitorii, prezicătorii şi fermecătorii.

Însă dacă vor rămâne în acestea şi nu se vor schimba sau feri de asemenea îndeletniciri ruinătoare şi păgâneşti, hotărâm să se îndepărteze cu totul de la Biserică precum poruncesc sfintele canoane: „Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul” – cum spune apostolul – sau ce potrivire este între biserica lui Dumnezeu şi idoli, sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul, sau ce înţelegere poate fi între Hristos şi Beliar” I Corinteni 6, 15 (Sinodul VI ecumenic, canonul 61).
În articolul următor vom vedea în ce constă gravitatea păcatului încrederii în superstiţii. De asemenea vom vorbi şi despre efectul negativ al superstiţiilor asupra vieţii noastre duhovniceşti şi asupra psihicului uman.
Mulţi oameni din zilele noastre, în special femeile s-a obişnuit să-şi petreacă timpul zilei după prescripţiile horoscoapelor, a zodiacului, a ghicitului în cărţi sau în cafea.
Există „creştini” care, atunci când se scoală dimineaţa îşi fac o mică cruce sau nu-şi fac deloc, şi în timp ce – şi beau ceaiul pornesc imediat radioul ca să vadă ce-i aşteaptă în ziua care le stă înainte.
După ce ascultă buletinul de ştiri, aceştia stau ochi şi urechi unii la televizor sau la radio ca să afle cum trebuie să-şi petreacă cu bine ziua, „de ce trebuie să se ferească”, şi „cum să evite” anumite „situaţii” etc. Toate aceste preocupări dau în vileag dorinţa lumii de a cunoaşte viitorul: ce va fi astăzi, ce va fi mâine sau peste câţiva ani.

În aceeaşi categorie de căutări se incadrează şi superstiţia care apare şi ea ca un mijloc fals de a cunoaşte viitorul sau cele ce au să se întâmple.

- De ce este păcat să credem în superstiţii?

- Crezând în superstiţii noi călcăm porunca întâi din Decalog, luând în deşert numele Domnului (Ieşire 20, 1-3) prin faptul că ne îndoim de purtarea Lui de grijă faţă de noi (Matei 10, 29-30).
Fiind aşezată de Sfinţii Părinţi în rând cu păcatul vrăjitoriei, credinţa în superstiţii poate fi catalogată ca un păcat împotriva Duhului Sfânt pentru că se bazează pe necredinţa omului în Dumnezeu. Ea nu face altceva decât să-l depărteze pe om de Dumnezeu şi de „viaţa cea veşnică” (Marcu 10, 17).

Apoi, despre superstiţii nu au propovăduit nici prorocii Vechiului Testament, n-a vorbit nici înţeleptul Solomon, nici Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nici ucenicii Săi – Sfinţii Apostoli, şi nici de urmaşii acestora. De exemplu Mântuitorul Hristos Şi-a început activitatea de provopăduire cu următoarele cuvinte: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!” (Matei 4, 17).
Acelaşi mesaj l-au transmis poporului evreu şi prorocii Vechiului Testament (Ezdra 10, 11; Iezechiel 18, 30; Ioil 2, 14; Osea 14, 3), şi de asemenea şi Sfinţii Apostoli atunci când au vestit neamurilor Evanghelia lui Hristos (Faptele Apostolilor 2, 38; Faptele Apostolilor 3, 19).

De la începutul propovăduirii Sale până după înălţarea Sa la cer Mântuitorul nu a învăţat pe nimeni niciodată să creadă în superstiţii sau în credinţe asemenănătoare celor prezente în tradiţia noastră populară: „să nu te întorci înapoi că n-o să-ţi meargă!”. Sau, „să nu scapi sare pe jos c-o să fie ceartă”. Sau să pui pe cineva să ghicească în ce ureche îţi chiuie ca să ştii ce veste te aşteaptă (bună sau rea), sau să fii atent ca nu cumva să nu-ţi treacă o pisică prin faţă ca să nu ai ghinion, şi nici să nu tai calea mortului niciodată ca să nu păţeşti ceva rău, etc. Nicăieri în Sfânta Scriptură şi în Scrierile Sfinţilor Părinţi nu există astfel de învăţături.

Nu scrie nimic în Sfânta Scriptură sau în Scrierile Sfinţilor Părinţi despre faptul că ar fi bine să prinzi un bold la haină ca să te ferească de rău, sau că nu-i bine să speli haine vineri sau sâmbătă ca să nu faci apă morţilor pe cealaltă lume. Este într-adevăr păcat când îţi speli hainele în zi de sărbătoare, într-o zi în care se prăznuieşte un praznic împărătesc sau un Sfânt Mare al Bisericii, sau în sâmbăta morţilor, dar nu înseamnă că este păcat să te speli şi în celelalte sâmbete etc.

Astfel de învăţături şi credinţe populare de origine păgână îl determină pe creştinul zilelor noastre să gândească ca un păgân şi chiar să trăiască ca un păgân. Crezând în superstiţii omul ajunge să se îndoiască de mila şi ajutorul lui Dumnezeu şi în cele din urmă se leapădă de credinţa sa strămoşească alunecând în păcatul hulei de Dumnezeu, pentru care în Vechiul Testament la evrei se aplica pedeapsa uciderii cu pietre (Levitic 26, 14).

Lupta cea duhovnicească în urma încrederii în superstiţii se încheie cu o înfrângere şi cu o „supărare pe Dumnezeu”. Astăzi aceasta este ispita cea mai puternică care vine asupra creştinilor vremurilor noastre. Foarte mulţi creştini chiar din cei mai râvnitori „se supără” pe Dumnezeu că nu le-a împlinit rugăciunea, fără să-şi dea seama de ce rugăciunile lor nu au fost ascultate şi împlinite de Dumnezeu.

Multe din astfel de rugăciuni sunt făcute cu necredinţă şi cu încrederea în superstiţii şi horoscoape sau în zodii şi în chiromanţie şi în ghicitul cu cafea şi cu cercetarea lunii. Fetele cred că atunci când se uită la ceas şi văd că este oră fixă înseamnă că le iubeşte cineva, altele aşteaptă cu nerăbdare să vină sărbătoarea Sf. Andrei ca să-şi viseze ursitul după ce vor fi pus sub pernă o oglindă ca să le fie visul mai clar. Iată cum se depărtează tinerii noştri de credinţa şi nădejdea în Dumnezeul adevărat şi se încred în oglinzi şi ceasuri – lucruri făcute de mâini omeneşti (Psalm 113, 12).

Gravitatea păcatului încrederii în superstiţii este mare pentru că noi nu suntem păgâni, ci creştini botezaţi în numele Preasfintei Treimi. Fiind botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, suntem datori zi şi noapte să credem şi să nădăjduim în izbăvirea Lui (Psalm 77, 26), căci Dumnezeul nostru este „Singurul Care face minuni” (Psalm 71, 19; Psalm 76, 13).

Dar crezând în supesrtiţii noi ne lepădăm de Hristos în al cărui nume ne-am botezat (Romani 6, 4; Galateni 3, 27; Coloseni 3, 10) şi călcăm în picioare toată învăţătura Bisericii noastre.

Greutatea păcatului încrederii în superstiţii este arătată în mai multe locuri din Sfânta Scriptură. În Vechiul Testament superstiţia era considerată de aceeaşi gravitate cu păcatul închinării la idoli.

1. A crede în superstiţii înseamna „a lua în deşert numele Domnului” (Ieşire 20, 1-3). În prima porunca a Legii Dumnezeu îi porunceşte poporului Israel spunând: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!.. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui” (Ieşire 20, 3).

2. Crezând în superstiţii, noi ajungem să uităm de toate binefacerile (de izbăvirea din robia morţii veşnice (Evrei 2, 15) şi de alte multe izbăviri din necazuri pe care ni le-a arătat Dumnezeu în trecut, şi să-L luăm îndeşert sau să luăm în râs numele Lui şi purtarea Lui de grijă faţă de noi. În loc să credem în izbăvirea Lui, noi nădăjduim în semne şi îndumnezeim asemenea păgânilor animalele şi natura, care nu fac altceva decât să ne înşele şi să ne facă să înnebunim atrăgându-ne mânia lui Dumnezeu peste capetele noastre.
Dumnezeu, fiind Făcătorul cerului şi al pământului este Atotputernic. De ce să nu nădăjduim în El atunci când simţim că vine peste noi vreo tulburare sau necaz?
3.
4. Crezând în superstiţii automat te îndepărtezi de Dumnezeu. Gândeşte-te şi singur în cine ar trebui să crezi şi să-ţi pui nădejdea: în Dumnezeu care a creat întreg Universul sau în pisica care ţi-a ieşit în cale? În Cel care a creat timpul şi chiar şi fiecare clipă din viaţa ta, sau în „semnele” babelor şi în faptul că te-ai întors înapoi şi pentru aceasta, zic ele că n-o să-ţi meargă.
Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele.
5.
6.
7. A făcut universul, stelele luna, soarele, toate animalele şi târâtoarele pământului (Psalm 103), şi în cele din urmă, în a şasea zi i-a zidit pe protopărinţii noştri, pe Adam şi Eva. El ne-a zidit nu prin poruncă aşa cum a făcut când a creat lumea întreagă, ci prin a Sa participare personală la creaţia noastră. Ne-a făcut nu oricum, ci după chipul şi asemănarea Sa (Facere 1, 26-27).

8.
9. Deci crezând în semnele arătate nouă de animale şi în alte semne din natura înconjurătoare noi practic ne lepădăm de ce-L ce ne-a zidit în pântecele maicii noastre căci aşa spune fericitul şi dreptul Iov: „Nu m-ai turnat oare ca pe lapte şi nu m-ai închegat ca pe caş? M-ai îmbrăcat în piele şi în carne, m-ai ţesut din oase şi din vine; Apoi mi-ai dat viaţă, şi bunăvoinţa Ta şi purtarea Ta de grijă au ţinut vie suflarea mea?” (Iov 10, 10).

10.
11. 2. A crede în superstiţii înseamnă a te depărta de Dumnezeu. Ca şi în cazul oricărui altui păcat, a te încrede în superstiţii înseamnă a te îndepărta de Dumnezeu Care este Izvorul Vieţii şi a tot Binele: „Că două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit, şi şi-au săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apă” (Ieremia 2, 13-14); pentru că, spune în altă parte Sf. Apostol Iacob „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iacob 1, 17).

12.
13. Atât semnele din lumea exterioară precum şi de exemplu talismanele nu pot aduce omului fericire şi cu atât mai mult o fericire veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu poate, pentru că El pentru asta ne-a şi zidit pentru ca să fim fericiţi veşnic în Împărăţia Sa. Talismanul şi natura nu ne pot da nimic nici din cele pământeşti şi nici din cele veşnice şi dumnezeieşti.

14. Talismanul sau „amuletul este un obiect făcut de oameni, sau luat din natură, în care superstiţioşii cred că le-ar aduce noroc, sau îi apără de pagube sau boli, dar în realitate este semnul văzut al necredinţei în Dumnezeu şi se canoniseşte ca şi vrăjitoria (Matei 23, 5), fiindcă este urâciune înaintea Domnului (Deut 18, 9; Sinodul VI ec. 61.).
În timpul proorocului Isaia, femeile evreilor obişnuiau să poarte talismane şi să creadă asemenea păgânilor că talismanele sau amulete le-ar aduce fericire şi noroc.
15.
16. În cele din urmă Dumnezeu le mustră spunându-le prin profetul Isaia: „Domnul va pleşuvi creştetul capului fiicelor Sionului, Domnul va descoperi goliciunea lor. În ziua aceea va lua Domnul toate podoabele: Cercei, brăţări, … talismane, atunci va fi în loc de miresme, putreziciune… şi în loc de frumuseţe: pecete de robie… Locuitorii Sionului vor cădea de sabie şi vitejii lui în războaie…, Porţile fiicei Sionului vor scârţâi şi se vor jeli şi, jefuită, ea va şedea despuiată pe pământ.” (Isaia 3, 18-21).

Iată cât de mare este mânia lui Dumnezeu asupra celor ce cred în talismane şi nu în Cel ce a făcut Cerul şi Pământul, cele văzute şi cele nevăzute.

În Noul Testament, Mântuitorul Hristos n-a învăţat pe nimeni niciodată să creadă în superstiţii, în semne ale naturii, şi nici să poarte talismane la ei (de genul: „Visul Maicii Domnului”, vezi ce scrie la sfârşitul acestei cărţulii: „cine va purta talismanul acesta la el, va fi ferit de toate relele”). Când a vorbit despre semne de izbăvire, Hristos a arătat că singurul semn de izbăvire de moartea ce veşnică şi din necazuri este Sfânta Cruce: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Matei 10, 38; Matei 16, 24; etc.). Sfânta Cruce este singurul semn de mântuire al tuturor creştinilor, care ne poate ajuta (Ieşire 17, 10-12; – Ioan 3, 16-17) în lupta noastră împotriva păcatelor şi a necazurilor.

Domnul nostru Iisus Hristos a trăit în vremea în care lumea romană era plină de superstiţii. În unele momente ale propovăduirii sale El condamnă orice gândire superstiţioasă. Aşa de exemplu îi mustră pe evrei pentru că aceştia credeau că este păcat să faci bine în zi de Sâmbătă (Matei 11, 12), sau că este păcat dacă nu-ţi speli mânile înainte de mâncare (Matei 15). Iar atunci când vine la El tatăl cu fiul lunatic şi acesta Îi mărturiseşte că copilul său are demon, ce-i spune Mântuitorul?
„O neam păcătos şi desfrânat, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda?”.
Hristos spune aceste cuvinte pentru că tatăl copilului credea în lună plină şi-i arată că aceasta este cauza pentru care se şi chinuia copilul său: din cauza credinţei în lună plină. Ce fel de credinţă avea acest tată, în ce credea el? Acesta chiar dacă era de neam evreu, credea în superstiţia „lunii pline care aduce necazuri”, aşa cum cred mulţi dintre creştinii noştri.

Iată aşadar că nicăieri în Biblie nu se spune că trebuie să credem în superstiţii, dimpotrivă atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament credinţa în superstiţii este condamnată ca un mare păcat care atrage mânia lui Dumnezeu şi-l îndepărtează pe om de mila Lui.
Nici în Vechiul Testament şi nici în cel Nou nu există nici un temei care i-ar îndreptăţi pe cei superstiţioşi să creadă în superstiţii. Prezenţa superstiţiilor în tradiţia poporului nostru subliniază starea de infantilitate duhovnicească de care dă dovadă neamul nostru.

„S-a întâmplat odată ca o creştină înţeleaptă şi harnică dar, cam superstiţioasă, să meargă să se spovedească duhovnicului ei. După ce îngenunche şi-şi mărturisi păcatele, începu a cârti împotriva preotului paroh zicând: „Cinstite Părinte, am mare necaz cu preotul nostru… În predici, adeseori, combate felurite credinţe deşarte. Ba că-i păcat a crede în planetă, în zodii ş.a.

Ne-a plictisit de toate acelea. Chiar totul e păcat?!”

Duhovicul ascultând-o cu blândeţe o sfătuise aşa: „Preotul tău te învaţă bine şi trebuie să-l asculţi, ca nu cumva să te trezeşti într-o confuzie asemenea iudeilor care au ajuns în Babilon datorită păcatelor lor, şi să ajungi şi tu afară din Biserica lui Hristos, din Ierusalimul cel Ceresc.
Adevărat este că multe obişnuinţe rele din poporul nostru sunt păcate rele care tulbură mintea, întunecă sufletul şi împiedică mântuirea. Deci trebuie să le cunoaştem şi să ne ferim de ele ca să nu ajungem asemenea orbilor din pilda Mântuitorului: Dacă orb pe orb se vor conduce amândoi vor cădea în groapă (Matei 15, 14). Este ştiut că nu toate ciupercile şi buruienile sunt bune, ci multe sunt veninoase şi otrăvitoare.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu credinţa cea adevărată. Pe lângă ea mai există şi multe alte credinţe rele, îmbolnăvitoare şi pierzătoare de suflet. Dumnezeul cel Adevărat este numai unul, iar dumnezeii cei mincinoşi sunt mulţi (Ieşire 20, 3-5). Aşa şi credinţa cea adevărată este numai una singură, iar credinţele deşarte sunt multe, rele, primejdioase şi pierzătoare. Adevărata credinţă cuprinsă în „Simboul Credinţei” şi în adevărata explicare a lui, este credinţa care trebuie a o ţine, fiindcă aceasta ne foloseşte şi vremelnic şi veşnic (Mărturisirea Ortodoxă I; Învăţătură de credinţă creştină, Bucureşti 1952; Privelişti Apocaliptice”, cap. 4, 11, explicarea Simbolului Credinţei de acelaşi autor).

Mari sunt isprăvile credinţei! Cu această adevărată credinţă, Sfinţii Bisericii Luptătoare a Vechiului şi a Noului Testament au făcut multe lămuriri minunate (Vezi pe larg Evrei 11, Istoria Bisericească, Vieţile Sfinţilor, Sinaxarele, Proloagele ş.a). Aceasta este credinţa cea adevărată. De această credinţă unită cu fapte bune, ţine-te fiică, şi te vei mântui şi ferici. Celelalte credinţe, care sunt afară de dreapta credinţă creştinească, sunt credinţe deşarte, păgubitoare şi primejdioase pentru mântuirea noastră. De acele credinţe deşarte, drăceşti, fereşte-te… Ascultă învăţătura creştinească, cinsteşte pe preot şi teme-te de Dumnezeu, aleargă înainte pe calea vieţii şi a mântuirii, ca să te foloseşti (Isus Sirah 7, 30-31).3

Cum să procedăm în cazul în care suntem stăpâniţi de superstiţii?

Care este efectul superstiţiilor asupra vieţii noatre duhovniceşti?

După ce în prima parte a articolului am arătat care este definiţia şi este etimologia cuvântului superstiţie, v-am prezentat de asemenea poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de superstiţii, iar în a doua parte v-am vorbit „Despre superstiţii în Sfânta Scriptură”, acum vă voi vorbi despre efectul negativ al superstiţiilor asupra vieţii noastre duhovniceşti şi asupra psihicului uman în general.
Mai în glumă, mai în serios, putem observa şi astăzi că superstiţiile s-au infiltrat foarte bine în viaţa de zi cu zi a creştinilor noştri, împingându-i pe cei „slabi în credinţă” spre deznădejde şi uneori spre sinucidere. Probabil că superstiţiile au rămas întipărite în tradiţia folclorului nostru încă din vremea în care poporul nostru se afla în perioada de încreştinare, începând cu Dacia lui Trăian, continuând cu invaziile slavilor din sec. VI ş.a.m.d.

Dacă cineva îţi spune că iată nu-i semn bun cutare lucru şi că vei păţi aşa, vrei nu vrei, spui tu, ajungi să crezi că este adevărat ceea ce se spune în popor. Şi singur mărturiseşti şi-mi spui: „Ia-uite! Am scăpat aseară sare prin casă şi s-a început o sfadă mare!” sau: „ca să vezi: m-am întors din drum şi nu mi-a mers toată ziua!”. Şi stai şi te întrebi: „De ce oare se întâmplă acest lucru? De ce se împlinesc cele prevestite de superstiţii?”.
Întrebarea ta se urcă până la cer. Ajungi să-l întrebi şi pe Dumnezeu: „De ce Doamne mi s-a întâmplat răul acesta?”.

Şi ce-ţi va răspunde Domnul Care este mult Milostiv şi Îndelung rabdător?

- „Fie ţie după credinţa ta! Dacă tu ai ales să crezi în pisica neagră sau în sarea care aduce sfadă şi să te lepezi de Mine pentru aceste rele credinţe, fie ţie după cum crezi! În loc să te încrezi în Mine tu te în crezi în basmele cele lumeşti şi băbeşti” (I Timotei 4, 7).
Ia aminte la credinţa lui Abel! care anume prin credinţă în Mine Mi-a adus mai bună jertfă decât Cain, pentru care a luat mărturie că este drept, mărturisind Eu despre darurile lui; şi prin credinţă grăieşte şi azi, deşi a murit.

Ia aminte la credinţa lui Enoh! care anume pentru credinţa lui s-a învrednicit a fi luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase, căci mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că a bine-plăcut lui Dumnezeu.
Ia aminte la credinţă lui Noe! care a primit înştiinţare de la Mine despre cele ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie, o corabie spre mântuirea casei sale; prin credinţă el a osândit lumea şi dreptăţii celei din credinţă s-a făcut moştenitor.

Ia aminte la credinţa lui Avraam, care atunci când l-am chemat, M-a ascultat şi a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire şi a ieşit neştiind încotro merge. Şi prin credinţă a locuit vremelnic în pământul făgăduinţei, ca într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac şi cu Iacov, cei dimpreună moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe; Căci aştepta cetatea cu temelii puternice, al cărei meşter şi lucrător este Dumnezeu.

Prin credinţă, şi Sara însăşi a primit putere să zămislească fiu, deşi trecuse de vârsta cuvenită, pentru că ea L-a socotit credincios pe Cel ce făgăduise. Pentru aceea, dintr-un singur om, şi acela ca şi mort, s-au născut atâţia urmaşi – mulţi “ca stelele cerului şi ca nisipul cel fără de număr de pe ţărmul mării” (Vezi Epsitola către Evrei a sfântului Apostol Pavel, cap. 11).
Iată atâtea exemple de urmat… de aceea le-am şi dat acestora după credinţa lor, iar ţie după a ta rea-credinţă necredinciosule!”. Iată ce răspuns primesc cei ce se încred în superstiţii.
Să vedem în contiuare cât de grave sunt urmările superstiţiilor asupra celor ce cred în ele şi să ne imaginăm ce fel de viaţă trăieşte superstiţiosul:

Cât de întunecată este mintea omului care-şi împovărează sufletul cu superstiţii! Iată în dimineaţa asta s-a întors înapoi din drum, şi astfel se aşteaptă la un necaz: „n-o să-mi meargă pentru că m-am întors înapoi”. Şi stă toată ziua îngrijorat: „oare ce-o să mi se îmtâmple?”. În loc să-şi pună încrederea în Dumnezeu, superstiţosul încearcă permanent să fie atent dacă nu cumva a mers vreo pisică neagră prin faţa lui, sau a trecut vreun mort, sau se teme să iasă din casă în ziua de treisprezece. Ce nădejde de izbăvire are el? Care este scăparea lui atunci când el şi-a uitat talismanul acasă sau l-a pierdut sau a scăpat sare pe jos, sau şi-a uitat cheile pe masă?
Ce fel de viitor va avea un astfel de om dacă el din întâmplare a măturat seara prin casă sau şi-a scuturat ţolul din greşeală seara uitând că potrivit relei superstiţii, cei ce-şi scutură ţoalele noaptea, îşi scutură de fapt norocul din casă? Soarta unor astfel de oameni este sfâşiată de duhul superstiţiilor, iar Dumnezeu văzând necredinţa lor se retrage din viaţa lor şi astfel apar necazurile.

Dumnezeu lipseşte din viaţa unui astfel de om. Acest om se roagă, dar nu mai ştie cui, el bolboroseşte rugăciuni dar se închină şi idolului superstiţiilor, alunecând în prăpastia neştiinţei de Dumnezeu.

- Cum să procedăm în cazul în care încă mai suntem stăpâniţi de credinţa în superstiţii?

- Părinţii şi duhovicii contemporani, ca şi de altfel cei mai simpli şi necunoscuţi nouă duhovnici (care nu sunt mari teologi sau scriitori bisericeşti, dar care au o adâncă experienţă duhovnicească) ne recomandă ca atunci când suntem ispitiţi să credem în superstiţii în primul rând să ne spovedim mai des şi să rostim neapărat în timpul unor astfel de ispite în gând Simbolul Credinţei sau Crezul formulat la primele două sinoade ecumenice (din 325 Niceea şi din 381 de la Constantinopol).

Acest simbol al credinţei pe lângă faptul că mărturiseşte Cine este Dumnezeul nostru, al creştinilor, ascunde în el şi puterea minunată a credinţei pe care au avut-o acei Sfinţi Părinţi care l-au formulat. Simbolul credinţei pe care-l rostim noi la fiecare slujbă sau la fiecare Sfântă Liturghie a fost alcătuit de nişte oameni care au pătimit pentru Hristos.
Istoricii bisericeşti spun că printre cei ce au participat la aceste sinoade erau părinţi care aveau scos un ochi, sau o mâină tăiată, care purtau pe trupul lor semne de schingiuire, de tortură pentru numele lui Hristos. La aceste sinoade ei au mărturisit din adâncul inimii credinţa într-un Singur Dumnezeu: Tatăl Atotţiitorul Făcătorului cerului şi al pământului, Fiul Unul Născut şi Duhul Sfânt, şi în Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, în învierea morţilor şi în viaţa viaţa veacului ce va să fie. Amin”.

Rostind Simbolul Credinţei în momentul în care te chinuie deznădejdea cauzată de superstiţie, vei reuşi să scapi de toată reaua întâmplare prezisă ţie de superstiţie şi de toate superstiţiile în general. Iată soluţia împotriva tuturor superstiţiilor păgâne care tulbură minţile creştinilor.
Când se întâmplă să ne întoarcem înapoi, sau să observăm tot felul de semne pe care altădată le credeam ca vestitoare de ghinioane sau succese, trebuie să ne facem corect semnul Sfintei Cruci şi să rostim Crezul sau Simbolul credinţei, sau măcar o scurtă rugăciune care să ne întărească credinţa în Dumnezeul Cel Adevărat, închinat în Sfânta Treime: în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh.

- Care este efectul superstiţiilor asupra vieţii noatre duhovniceşti?

Odată ce creştinul neglijează rugăciunea şi-şi îndreaptă atenţia spre superstiţii el îşi atrage mânia lui Dumnezeu pe capul lui şi pierde binecuvântarea lui Dumnezeu pentru care Biserica se roagă zilnic. În primul rând apare stresul, îşi face simţită prezenţa o nelinişte tulburătoare, se răceşte inima, slăbeşte credinţa, creşte mânia, intervine obsesia la fiecare semn sau întâmplare „stranie”.
Omul stăpânit de credinţa în superstiţii nu mai poate trăi liniştit şi cu nădejde în Dumnezeu, ci permanent este îngrijorat de cele ce au să se întâmple, se teme de orice şi devine nesigur pe sine în orice situaţie.

Să facem acum o comparaţie între un superstiţios şi un creştin adevărat.
Superstiţiosul permanent se află într-o stare de îngrijrare, iar creştinul într-o stare de pace şi linişte care izvorăşte din credinţa şi nădejdea în Dumnezeu şi în izbăvirea Lui (Psalm 4, 8; 28, 11).

Superstiţiosul se umple de mânie pentru vestirea eşecului care-l aşteaptă, iar creştinul se bucură de orice încercare (Psalm 56, 10) şi nădăjduişte în Domnul pentru că ştie că „fericiţi sunt cei ce nădăjuiesc în Domnul” (Psalm 2, 12).

Superstiţiosul devine obsedat şi îngreuiat de semne şi prevestiri, creştinul însă trăieşte această viaţă ca în sânul lui Avraam pentru că el crede că Dumnezeu îl va izbăvi din toate necazurile: „strigat-au drepţii şi Domnul i-a auzit şi din toate necazurile lor i-a izbăvit. Multe sunt necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul” (Psalm 33, 16, 18).

Superstiţiosul este pe cale de a înnebuni din cauza „semnelor”, iar creştinul este pe cale de a ajunge fericit întru Domnul chiar din această viaţă (Matei 17, 21). Superstiţiosul trăieşte viaţa aceasta ca un bletemat asemenea lui Cain, iar creştinul primeşte binecuvântarea lui Avel.
Primul pierde binecuvântarea lui Dumnezeu şi se ajunge hulitor de Dumnezeu şi de cele sfinte, iar cel de-al doilea ajunge îndestulat în toate şi primeşte făgăduinţa fericirii celei veşnice pentru credinţa în cele nevăzute, căci scris este fericiţi ce-i ce n-au văzut pe Hristos dar cred în El (Ioan 20, 29).

Cel superstiţios trăieşte o viaţă plină de necazuri şi probleme, de certuri în famiie şi la lucru, iar creştinul adevărat este înconjurat în fiecare clipă a vieţii de mila lui Dumnezeu căci aşa spune şi sfântul proroc David: „Multe sunt bătăile păcătosului; iar pe cel ce nădăjduieşte în Domnul, mila îl va înconjura. Veseliţi-vă în Domnul şi vă bucuraţi, drepţilor, şi vă lăudaţi toţi cei drepţi la inimă” (Psalm 31, 11-12).

Ce ar fi spus Hristos astăzi celor stăpâniţi de credinţa în superstiţii: „O, neam necredincios! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?” (Matei 9 ,19).
Cu adevărat cu noi se împlineşte cuvântul Scripturii: „Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, să vadă de este cel ce înţelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Psalm 13, 3).

Iată aşadar că credinţa în superstiţii nu poate să ne aducă nimic bun, pentru că Însuşi Hristos spune în mai multe locuri din Sfânta Evanghelie: „fie vouă după credinţa voastră”, sau „fie ţie după credinţa ta”. Iar dacă noi nu voim să credem în Dumnezeu ci alegem credinţa în superstiţii, Dumnezeu se retrage din viaţa noastră şi totul se întâmplă după cum am ales să credem, după credinţa noastră, adică după tonul dat de superstiţiile în care credem.

Astfel, viaţa noastră se întunecă pentru că noi am refuzat să-L primim pe Hristos Soarele Dreptăţii în sufletul nostru, întunecându-ne mintea cu norii negri ai necredinţei noastre. Iar când în sufletul nostru este întuneric, cine ne poate salva pe noi?

Să zicem aşadar mai des Simbolu Credinţei, să lecturăm cuvântul Evangheliei, să frecventăm mai des slujbele Bisericii! Numai aşa vom putea scăpa de necazurile şi frământările psihologice chinuitoare pricinuite nouă de superstiţii.

• Votează
• Răspunde
• Raportează

Foarte frumos ca se prezinta ghidul utilizatorului pentru ciocnit oua. As vrea sa vad si ce fundament teologic are procesul asta, adica in ce care, ce profet/proroc/sfant a descris metoda de ciocnire.

Eu o vad asa: ciocnitul oualelor este un proces religios, care are loc intre doi participanti majori. Este un act liber consimtit. Participantii trebuie sa poate ochelari de protectie. In anumite zone alte tarii se recomanda si casca.

Rezultatele ciocnitului de oua se centralizeaza, se face un clasament, pe parohii. Rezultatele pot fi folosite in pariuri sportive, organizate sub egida \"pariezi si castigi, dar ajuti si catedrala\".

Ciocnitul oualelor are un caracter pasnic. Se interzice folosirea crosei de golf sau a batei de baseball.

• Votează
• Răspunde
• Raportează

da despre cum belesti, tu Roxi mielu' si bei oole nu scrii un articol?

• Votează
• Răspunde
• Raportează

DACA FACI BUBE IA IBUPROFEN DE 200 MGR. SI DUPA 4 ORE INCA 2 ' C\"est tout SARBATORI DE PASTI FERICITE SI SANATATE

• Votează
• Răspunde
• Raportează

Parca am citit pe undeva ca s-au pornit razboaie pe motivul cum se ciocnesc \"corect\" ouale? Era ceva cu oameni mici ... sau mari? Dar... poate ca citesc prea muit? :)

• Votează
• Răspunde
• Raportează

iar cand ciocnesti oualele rosii trebuie sa ai neaparat aprinsa o candela galbena model nou lansat de curand de patriarhie. iar cine nu are candela galbena este expus la pedepse mari si bube pe trup. de la pfa daniel citireeeeee ! amin !

• Votează
• Răspunde
• Raportează

Roxi draga, cat te-ai documentat pt articolul asta????? E superb)))))))

• Votează
• Răspunde
• Raportează

\"In Bucovina, se ciocnesc ouăle numai \"cap cu cap\", a doua zi, luni, se pot ciocni \"cap cu dos\", iar în zilele următoare - \"dos cu dos\".\"

Nu numai, cam peste tot e la fel...

• Votează
• Răspunde
• Raportează