Dacian Cioloş: Trebuie eliminaţi "vânătorii de TVA"

Dacian Cioloş: Preşedintele a decis să constituie această comisie la solicitarea mai multor organizaţii a producătorilor agricoli din România, care reclamă de mai multă vreme adoptarea şi asumarea la nivel politic a unei strategii pe termen mediu şi lung pentru restructurarea şi creşterea performanţelor agriculturii din România.

Mandatul acestei comisii este tocmai propunerea unei strategii pe termen lung, cu orizontul de timp 2020, împreună cu un plan de acţiuni până în 2013, care să constituie o primă etapă, mai previzibilă în atingerea obiectivelor strategiei.

De ce 2013? Pentru că acesta este orizontul de timp previzibil al Politicii Agricole Comune europene, iar România nu mai poate gândi o strategie proprie de dezvoltare a agriculturii fără să ţină cont de politica agricolă europeană.

Un alt obiectiv al acestei comisii este ca, pe baza acestei strategii, să propună o fundamentare a poziţiei României în negocierile europene privind viitorul Politicii Agricole Comune după 2014, în discuţiile care vor avea loc în cadrul instituţiilor europene (Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul de miniştri) începând cu anul viitor, când se vor lua în discuţie perspectivele bugetare europene pentru perioada 2014 – 2020, precum şi obiectivele principalelor politici comunitare finanţate din buget european. Politica agricolă comună este a doua ca pondere bugetară, după politica de coeziune şi dezvoltare regională.

Totodată, în perspectiva elaborării bugetului pentru 2010, preşedintele României ne-a solicitat să propunem câteva măsuri prioritare pe termen scurt vizând agricultura, care să poată fi supuse atenţiei guvernului.

Agenţiile de plăţi nu sunt agent electoral

Având în vedere că ţara noastră se numără printre statele cu probleme în accesarea fondurilor europene, ce măsuri ar trebui implementate la nivel naţional şi european pentru a susţine accesarea acestor fonduri, mai ales că traversăm o perioadă de criză financiară?
În primul rând, cred că este important de menţionat că România este unul dintre principalii beneficiari ai acestor fonduri ca nivel al sumelor alocate şi că trebuie să asigure distribuţia lor la un număr foarte mare de beneficiari. Sigur aceasta nu scuză anumite imperfecţiuni ale sistemului sau a modului în care este abordată construcţia instituţională a agenţiilor care se ocupă de distribuirea acestor fonduri.

Cred că şi aici, la nivel instituţional, avem nevoie de stabilitate, predictibilitate şi de favorizarea elementelor de competenţă înaintea criteriilor politice, atât la nivel central, cât şi la nivel local. La fel cum avem nevoie de o strategie care să asigure stabilitatea politicilor publice în susţinerea agriculturii, cred că avem nevoie de stabilitate instituţională în funcţionarea agenţiilor de plăţi, precum şi de înţelegerea faptului că este şi în interesul politicului ca în aceste agenţii să primeze competenţa şi nu afilierea politică. Pot exista alte mijloace, manageriale de exemplu, de asigurare a faptului că aceste agenţii nu se abat de la politica guvernamentală în activitatea lor.

Dacă folosim agenţiile ca un agent electoral, pe termen lung nu avem decât de pierdut, pentru că nivelul alocării de fonduri pentru agricultură de la nivel european ţine şi de credibilitatea instituţională pe care o putem asigura în faţa instituţiilor care se ocupă de urmărirea corectei utilizări a banilor europeni.

Pe de altă parte, ar trebui să fim în măsură să venim cu propuneri de simplificare a procedurilor de utilizare a acestor fonduri, pornind şi de la specificul  nostru şi anume de la faptul că avem printre cei mai mulţi beneficiari ai acestor fonduri, ceea ce presupune un efort administrativ suplimentar. Aceste propuneri de simplificare ar trebui să aibă în vedere reducerea birocraţiei, fără a reduce însă gradul de asigurare ca fondurile sunt corect utilizate.

Iată de ce, pentru a fi ascultaţi la nivel european cu astfel de propuneri, în primul rând avem nevoie de stabilitate instituţională şi de credibilitate a gradului de competenţă managerială la nivelul acestor agenţii de plăţi.

Fără asigurarea unei exigenţe a utilizării fondurilor europene, nu trebuie să ne aşteptăm la o flexibilizare a regulilor de utilizare a acestora. Trebuie să ţinem cont de faptul că există state membre care contestă însăşi necesitatea susţinerii agriculturii cu fonduri publice. Pe de altă parte, consolidarea şi stabilizarea dispozitivului de administrare a acestor fonduri ne-ar putea oferi oportunitatea ca pe viitor, împreună cu alte state membre care se află în situaţia noastră, să folosim prezenţa noastră în anumite instituţii europene, cum sunt Comisia Europeană sau Parlamentul European, pentru a propune simplificări ale procedurilor de utilizare a acestor fonduri, care să crească eficienţa utilizării lor.

Producătorii acuză desele modificări ale legislaţiei, mai ales a celei din domeniul fiscal. În lipsa unui mediu predictibil, cum îşi pot face o strategie de dezvoltare pe termen lung?
Mediul fiscal şi bugetar din România este greu predictibil pentru producătorii agricoli nu numai în ceea ce priveşte taxele şi fiscalitatea, dar şi referitor la nivelul şi modalitatea de acordare a subvenţiilor. Aceastea au un impact negativ în planificarea producţiei agricole de la un an la altul şi în asigurarea continuităţii ciclurilor de producţie agricolă.

Poate nu realizăm întotdeauna suficient de clar faptul că agricultorii lucrează cu materie vie, pământul, plantele, animalele, că producţia lor este supusă în primul rând variabilităţii naturii. Dacă adăugăm acestor elemente şi instabilitatea instituţională, a politicilor publice, avem un tablou clar al nivelului riscului la care se supun producătorii agricoli.

Acest nivel al riscului este de altfel reflectat şi în comportamentul băncilor şi al societăţilor de asigurare faţă de acest sector economic productiv.

Statul, prin politicile sale fiscale şi de susţinere financiară, poate contribui la reducerea acestui risc de instabilitate. Înlesnirile fiscale se vor regăsi mai apoi înl producţie, ridicând nivelul de încredere al acestui sector în faţa celorlalte instituţii cu care producătorii agricoli intră în contact.

TVA, armă împotriva evaziunii

Acordarea unor înlesniri fiscale de tipul reducerii accizei la motorină sau a TVA la alimente ar putea revigora sectorul agricol?
Reducerea accizei la motorină este indispensabilă şi este una dintre măsurile care poate contribui la reducerea decalajului de competitivitate din punct de vedere al costurilor de producţie cu agricultorii celorlalte state membre ale UE. Acciza este de fapt o taxă impusă de stat pentru un produs de larg consum, care este carburantul. În agricultură, motorina nu este un produs de consum, ci este folosit în scopuri productive, nefiind deci, normal să fie accizat, întrucât asta nu face decât să crească artificial costul de producţie pentru agricultorii noştri. Există promisiuni de foarte mult timp din partea ministerului de finanţe ca aceasta taxă va fi redusă la nivelul maxim permis de legislaţia comunitară, însă văd că întârzie, după părerea mea, nejustificat de mult.

Taxa pe valoarea adăugată la alimente este un alt instrument care în mai multe state membre ale UE dă rezultate bune în privinţa modului de repartizare a valorii adăugate pe lanţul de produs şi în final asupra nivelului preţului produselor alimentare pe raft, nivel al preţului care influenţează într-o anumită măsură şi nivelul consumului. Pentru ca reducerea TVA la alimente să dea rezultate, şi să aibă un impact în nivelul preţului produselor alimentare, deci şi asupra nivelului consumului, cred că este nevoie în primul rând de transparenţă în modul de constituire a preţului, în modul în care se repartizează valoarea adăugată între verigile de pe lanţul pe produs : producători, procesatori, depozitari, distribuitori, comercianţi.

Aceasta presupune existenţa unor organizaţii interprofesionale care să reunească aceste categorii profesionale, pentru fiecare produs în parte şi care să asigure gradul de transparenţă şi de autoreglementare necesar pentru ca o astfel de măsură să dea rezultatele scontate. Până una-alta, însă, un impact pozitiv ar putea avea şi modul în care se încasează TVA. Taxarea inversă, operată la nivelul comerciantului, ar putea avea efecte pozitive asupra procesului productiv în sectorul agricol şi agroalimentar şi ar putea contribui şi la reducerea pieţei „negre” sau „gri”, a aşa-zişilor „vânători” de TVA.

Ce pârghii deţin autorităţile în prezent pentru stimularea comasării terenurilor?
Fragmentarea terenurilor agricole este o realitate, un rezultat al faptului că, din păcate, procesul de restituire a proprietăţilor agricole, o reparaţie politică şi morală de înţeles, nu a fost însoţit de măsuri de politică structurală agricolă, aplicate la timp şi cu alocarea financiară necesară.

Pentru comasarea terenurilor agricole, fără ca acest proces să însemne o ştirbire a dreptului de proprietate, există atât mijloace fiscale stimulative, cât şi coercitive. Acestea ar trebui aplicate în mod combinat, acordând anumite facilităţi celor care acceptă sau iau iniţiativa regrupării parcelelor în vânzarea-cumpărarea terenurilor, dar şi celor care lucrează terenul în comun, sub formă de asociaţii de producţie sau arendă, întrucât efectul pozitiv al regrupării parcelelor se regăseşte în reducerea costurilor de producţie a cultivării acestora.

Aceste facilităţi ar trebui combinate cu măsuri coercitive asupra celor care, în mod nejustificat, nu cultivă sau nu dau spre cultivare terenurile agricole. Dincolo de faptul ca sunt obiectul unei proprietăţi private, terenul agricol este un bun naţional care, nevalorificat, duce la pierderi pentru întreaga societate.

În aceste condiţii, nu mi se pare un abuz faptul de a avea anumite „obligaţii” pentru proprietar în a asigura punerea în valoare în mod raţional a acestui bun. Necultivarea terenurilor poate avea un efect cel puţin la fel de negativ, inclusiv din punct de vedere a mediului, ca şi exploatarea excesivă. Cred că, atât timp cât statul ar fi în măsură să asigure o anumită stabilitate a politicilor de susţinere financiară a agriculturii, în paralel, ar putea veni cu anumite măsuri coercitive, de taxare suplimentară, de exemplu, a celor care nu cultivă sau nu dau spre cultivare terenurile agricole.

În strategia la cale lucrează comisia prezidenţială, vom încerca să venim cu propuneri în acest sens, ţinând cont şi de exemplele pozitive din anumite state membre.

Avantajele "cooperativei"

Codul de bune practici pentru supermarketuri este un subiect arzător. Chiar şi la nivel european, producătorii se află în conflict cu marii retaileri. Cum pot fi sprijiniţi agricultorii în relaţiile cu marii comercianţi, astfel încât produsele agroalimentare româneşti să se găsească pe rafturile supermarketurilor din România şi nu numai?
Am dat deja exemplul constituirii unor organizaţii interprofesionale. De la produsul agricol până la consumator, intervin mai mulţi intermediari care procesează materia primă agricolă, depozitarii sau distribuitorii en gros şi abia apoi comercianţii. Sigur, vorbim aici de comerţul organizat şi nu de vânzarea directă. Cred că existenţa unor astfel de organizaţii interprofesionale, recunoscute de către stat ar putea avea un efect benefic atât pentru producătorii agricoli, cât şi pentru consumatori.

Statul poate încuraja, prin politici publice, organizarea acestor „lanţuri scurte”, care să aducă în contact direct producătorii sau grupurile – organizaţiile acestora cu consumatorii. Pieţele ambulante de vânzare directă a legumelor şi fructelor, pe care le-am iniţiat anul trecut în Bucureşti şi în alte oraşe din ţară în colaborare cu primăriile, sunt doar un exemplu.

Oricum, pentru mine este clar faptul că marii comercianţi, prin modul cum îşi desfăşoară activitatea, au un net avantaj organizaţional în faţa producătorilor, nu numai în România, ci cam peste tot în Europa. Producătorii agricoli trebuie în primul rând să fie în măsură să negocieze în mod organizat punerea pe piaţă a produselor lor. De aceea, politicile agricole comunitare favorizează şi stimulează constituirea grupurilor şi a organizaţiilor de producători: din aceste negocieri să rezulte condiţii echilibrate de punere pe piaţă a produselor, dar şi o repartizare echilibrată a marjei.

Acest subiect a constituit deja o preocupare a Parlamentului European în fosta legislatură şi cred că această instituţie europeană se va implica şi mai mult în perioada care vine, date fiind posibilele noi atribuţii în domeniul politicii agricole şi a protecţiei consumatorului pe care Parlamentul european le va avea în măsura în care Tratatul de la Lisabona va fi ratificat şi aplicat.

În fiecare an, suntem asaltaţi de previziuni privind scumpirea pâinii şi a alimentelor, fie din cauza secetei, fie a ploilor abundente. În acest context, ce se poate face pentru a obţine un minim de predictibilitate în agricultură?
Cred că este nevoie, în primul rând, de stabilitate în aplicarea politicilor publice de susţinere a agriculturii. Trebuie să fim convinşi că avem nevoie de o polităcă agricolă pentru a asigura stabilitate în aprovizionarea pieţelor cu alimente, pentru că nici acest lucru nu este încă pe deplin acceptat de către toate statele membre ale UE. Politica publică de susţinere constantă şi coerentă a agriculturii ar trebui să fie combinată cu o politică pozitivă de abordare a sistemului bancar pentru agricultură. Cred că abordarea pe care sistemul bancar o are pentru agricultură este cel puţin la fel de importantă ca şi cea pe care o are statul. Practic toate statele membre ale UE care au o agricultură importantă au avut fie o bancă a agricultorilor, fie un sistem bancar deschis pentru susţinerea pe termen lung a investiţiilor în agricultură care să pornească de la înţelegerea specificităţii acestui sector economic.

Când ne putem aştepta ca agricultorii să beneficieze de un sistem de irigaţii competitiv, atât ca arie de acoperire, cât şi ca tarife?
Sistemul de irigaţii, pe de o parte, şi sistemul de asigurări a producţiei agricole şi a veniturilor agricultorilor, de cealaltă parte, sunt alte instrumente care să asigure un anumit grad de protecţie a agricultorilor în faţa intemperiilor. Dacă sistemul de asigurări eficient pentru agricultură ţine mai ales de legislaţie, de organizare, un sistem de irigaţii performant ţine de evaluări tehnice şi economice şi mai ales de o alocare bugetară multianuală pentru finanţarea unui astfel de sistem, foarte costisitor.

Oricum, înainte de a investi pe termen lung într-un sistem de irigaţii performant, sau în mai multe sisteme de irigaţii adaptate specificului regional de sol, climă, specific unor anumite culturi agricole, trebuie să acceptăm ideea că nu vom putea iriga întreg teritoriul agricol al ţării. Poate nici nu este necesar. Trebuie să avem priorităţi, care să se bazeze pe evaluări tehnice, dar şi economice, să aplicăm soluţii adaptate local şi cultural.