DAN C. MIHĂILESCU: „Trăim Învierea prin orgii dionisiace“

EVZ: Cum vă amintiţi Paştele din copilărie?
Dan C. Mihăilescu: Cea mai acută senzaÅ£ie e de curăţenie, prospeÅ£ ime, înnoire. Totul se pregătea cu câteva săptămâni înainte, pe fondul primăverii, al vitalităţii explozive din natură, din casă, din suflete. Era o fervoare nebunească, de n-ar fi fost aromitoare.
Cum erau tradiÅ£iile de altădată? De la văruitul copacilor din dosul casei până la lucruÅŸoarele noi pe care-ÅŸi permitea să mi le dă- ruiască maică-mea (un spielhosen, o pereche de ciorapi sau de teniÅŸi, o cămaşă, tradiÅ£ionala, pentru noi, cutie de bomboane „Vinga“, plus iepurele de ciocolată), trecând prin curăţenia generală din casă, bătutul covoarelor, frământarea aluatului pentru cozonaci, ouăle înroÅŸite, coada la sifoane, interminabila spălare de verdeÅ£uri (ÅŸtevie, urzici, ridichi, ceapa ÅŸi usturoiul pentru stufat), fuga după miel în piaÅ£a „Progresul“ (fostă Donescu) de pe ÅŸoseaua Giurgiului, îmbăierea obligatorie a întregii familii, invazia mirosului de liliac ÅŸ.a.m.d. - totul era teribil de reavăn, luminos, intens olfactiv. Ce mai, ca o Înviere, dacă mi se îngăduie comparaÅ£ia!

Care este cea mai veche amintire pe care o păstraţi zilelor de Paşte?
Doamne, o să râdeÅ£i, dar parcă simt durerea ÅŸi-acum. Cea mai veche amintire pascală este o durere orbitoare-n creÅŸtet, urmată numaidecât de un cucui cât nuca. ÅžtiÅ£i de unde? De la masa din bisericuÅ£a de pe strada Ostrovului, la doi paÅŸi de Ferentari. Treceam pe sub masă la Denii, cred că aveam 5-6 ani, ÅŸi la ieÅŸire am dat cu capul de un colÅ£ar de lemn aÅŸa de tare încât mi s-a făcut literalmente negru înaintea ochilor. Pesemne îngerul păzitor va fi plănuit anume să mă atingă, să mă smerească oleacă, deÅŸi eram un buflei cât se poate de cuminte, neavând de spus la spovedanie altceva decât că am furat două gogoÅŸi, am ascuns o ciocolată, ori am minÅ£it-o pe bunică-mea că-i inventar la Alimentara, ca să nu mă trimită după zahăr.

„Biserica este în sufletul omului“

Ce simbolizau ouăle roşii, pe atunci, pentru dumneavoastră?
Sper să nu vă dezamăgesc, dar - spre imensul meu regret - nu am fost educat anume întru disciplina religioasă. Regret enorm, vă spun, ÅŸi am o duioasă invidie pentru oamenii care merg duminica la slujbă, postesc, se Å£in aproape de ritual, respectă cutumele. Eu Å£in, sincer ÅŸi cu tot respectul, la instituÅ£ ia bisericească, dar continui să mă Å£in departe de rigorile ei, convins că biserica este în sufletul omului, credinÅ£a este însuÅŸi ethosul, mersul lui prin lume, iar Dumnezeu este pretutindeni.


MergeaÅ£i la biserică în noaptea de Înviere?
Am mers an de an la Înviere până spre adolescenţă, după care a trebuit să treacă un sfert de veac de neparticipare ÅŸi să vină PaÅŸtele lui 1990 pentru ca să regăsim fervoarea dumnezeiască din copilărie. Din păcate, nu am avut o educaÅ£ie religioasă sistematică, am trăit într-un mediu îmbibat de vicii, sărăcie, violenţă ÅŸi păgânătate. Poate chiar din pricina asta am sărit aÅŸa de înfocat, la 18 ani, în lumea ortodoxiei lui Ioan Alexandru ÅŸi-a prietenului său, părintele Ioanichie Bă- lan, ca ÅŸi a părintelui Sofian Boghiu de la Antim, iar acum trăiesc aproape exclusiv spiritual sărbătoarea, ÅŸi aproape deloc în exterior, în desfăş urările ei (pseudo)ceremoniale.

SÄ‚RBÄ‚TOARE ÎN COMUNISM

„Parcă eram primii creÅŸtini în plină ostracizare“

Cum era PaÅŸtele în comunism?
Ca mai toate sărbătorile, era întotdeauna ceva conspirativ în pregătirile, gesturile ÅŸi cuvintele noastre. Era o solidarizare aproape catacombară, parcă eram primii creÅŸtini în plină ostracizare. AÅŸa cum sentimentul primejdiei, conÅŸtiinÅ£a riscului ÅŸi existenÅ£a copleÅŸitoare a DuÅŸmanului exterminator potenÅ£ează într-un fel paroxistic trăirea sărbătorii, indiferent de natura acesteia, la fel ÅŸi pentru noi, orice comuniune se consuma cu înzecită febrilitate. O slujbă nocturnă, în luna mai 1976, în comuna Dumitrana, alături de Ioan Alexandru ÅŸi micuÅ£ul său Ioachim, împreună cu părintele DumitraÅŸ cu, când l-am auzit pe Alexandru vorbind de unul singur (nu ÅŸtia că-l auzim) cu boabele de struguri, căpăta o aură cu neputinţă de povestit acuma. Sau un drum de PaÅŸte, tot pe atunci, la Mănăstirea Dragomirna, unde am o fotografie în care privesc adânc în ochi un miel... Era o sfârÅŸire deplină, o senzaÅ£ie fără seamăn, de-o duioÅŸie ÅŸi-o plinătate a sim- Å£irii cum nu aveam să mai simt decât în ziua-n care mi-a fost pusă-n palme fiică-mea.




PAÅžTELE DE AZI

„O lume guvernată de pântece“

Ce-a mai rămas din Înviere, între tradiÅ£ii necreÅŸtine, populare ÅŸi cele ritualice ortodoxe?
Pentru mine, ca senzaÅ£ie de liniÅŸte sufletească ÅŸi purificare a fiinÅ£ei, anul era ca o boltă între limpezirea de PaÅŸte ÅŸi împlinirea de Crăciun. Primăvara mă curăţa, mă lumina, intram parcă într-o stare de levitaÅ£ie, mă goleam de mine. Ce mă întristează înfiorător acum este isteria cumplită cu care mai cu seamă bucureÅŸtenii au ajuns să trăiască sărbătorile. Furia sălbatică, nesaÅ£iul animalic, transformarea prilejului de împăcare ÅŸi bucurie duhovnicească într-un ÅŸir de mondenităţi automate ÅŸi chiolhanuri degradante, bolnave de egoism, mercantilism, sfidare a bunei cuviinÅ£e, într-o sinucigaşă absenţă a Rânduielii. Noi sărbătorim PaÅŸtele ÅŸi Crăciunul precum demonia carnavalescă a dionisiilor ÅŸi bachanalelor din lumea antică, păgână, precreÅŸ- tină. Ca o lume pe dos, cu toate legile morale suspendate ÅŸi anulate, o lume guvernată de pântece, nu de inimă, de bani, mărfuri, mâncare ÅŸi cadouri, nu de împărtăşanie, limpezire ÅŸi odihnă mintală. Am pierdut de mult măsura între jubilaÅ£ia cărnii, fervorile epidermice ÅŸi bucuria (nevăzută, dar totală) a inimii.

Se mai simte fiorul mistic în înghesuiala, călcatul pe picioare, bârfitul, certurile sau chiar înjurăturile din timpul slujbei?
Mai adăugaÅ£i ÅŸi hârjonelile erotice dintre tineri, îmbulzeala cotropitoare, mirosurile infernale, agresiunea latentă a masei „zoologice“, slujba rostită adeseori ininteligibil - ÅŸi riscăm un tablou de coÅŸmar. Hai, totuÅŸi, să nu dramatizăm excesiv ÅŸi să spunem că, la mănăstiri, se trăieÅŸte miezul metafizic al sărbătorii.

CONVERTIREA PRIN LITERATURÄ‚

„Mi-am vindecat ispitele în bibliotecă“

CredeÅ£i în convertirea prin literatură? Care sunt cele mai spectaculoase cazuri de scriitori întorÅŸi la credinţă?
Nu avem vreme acum să săpăm în bibliotecă. Fie ÅŸi dacă luăm primul nume care-mi vine în mine, N. Steinhardt, devenit monahul Nicolae de la Rohia, deschidem o perspectivă de dialog practic infinită. Dar am avut un caz de convertire pe cale deopotrivă emoÅ£ională, spirituală ÅŸi livrescă, un caz cât se poate de apropiat. Chiar pe naÅŸul nostru de căsătorie, profesorul Savin Bratu. În 1975, când eram în anul trei de facultate, l-am rugat să ne fie naÅŸ, neÅŸtiind că este evreu. „Mai lăsaÅ£i-mă un an“, ne-a rugat el. Atunci nu am ÅŸtiut de ce. Era exact anul convertirii sale la ortodoxie. În casa lui (unde avea să moară, din nefericire, împreună cu soÅ£ia la cutremurul din martie 1977) aveam să-l întâlnim pe Leonida Plămădeală ÅŸi să înÅ£elegem ce forţă de captare ÅŸi odihnă duhovnicească poate avea ortodoxia atunci când întâlneÅŸte fiinÅ£e de-o atare complexitate, căci Savin Bratu a fost într-adevăr o persoană labirintică.

Citiţi literatură religioasă? Poţi să trăieşti literatura dincolo de cuvintele duhovnicului?
Totul depinde de la caz la caz. Ideal ar fi să ai parte de-o împletire, de-o complementaritate între for- Å£a, înÅ£elegerea ÅŸi căldura duhovnicului, de-o parte, ÅŸi afluxul livresc, revelaÅ£iile de lectură, de cealaltă. Altminteri, ori ai norocul să găseÅŸti un confesor bine pliat pe aÅŸteptările păcătosului care eÅŸti, ori ai seminorocul să-Å£i vindeci ispitele căpătând înÅ£elepciune de bibliotecă. Eu, din păcate, am avut parte doar de a doua situaÅ£ie. Zic „din pă- cate“ fiindcă, orice am spune, contactul cu viul grai ÅŸi persoana duhovnicului rămâne totuÅŸi decisiv, oricât de serioasă Å£i-ar fi bibliografia ÅŸi oricât de intense Å£i-ar fi trăirile. În adolescenţă, eram pasionat după tot ce Å£ine de demonie. Vedeam răul, consumarea pătimaşă a ispitirilor ca pe o trambulină, ca pe condiÅ£ia esenÅ£ială pentru saltul, direct proporÅ£ional, către bine ÅŸi către pacea lăuntrică. În studenÅ£ie, când zgomotul biologic mi s-a mai domolit, am prins gustul literaturii sapienÅ£iale, cu Filocalii, Paterice, sufism, isichasm, Pascal, Augustin, eram fascinat de rugăciunea inimii, sigur, totul la modul absolut amatoristic. În timp, credinÅ£a, religiozitatea, mi s-au vărsat „alchimic“ în minte exclusiv la modul poematic. Un rând din Shakespeare sau Dante, o pagină din Dostoievski sau Tolstoi, vreo Litanie argheziană („sufletul mi-e plin de o bogată tristeÅ£e“), cutare sentinţă din Hölderlin, analizată de Heidegger, ca să nu mai spun de San Juan de la Cruz, mă hrănesc uneori mai mult decât o lectură din Iov, din Psalmi sau Ecleziast.

Care rămâne cea mai frumoasă rugăciune pentru dumneavoastră?
În afara Crezului ÅŸi-a multor rugăciuni din Pateric, ce-mi răsună întotdeauna în minte când mă simt „singur ÅŸi pieziÅŸ“ (vorba lui Arghezi), este „Rugăciunea“ lui Eminescu.

Ce le transmiteţi cititorilor EVZ?
Chiar câteva dintre versurile „Rugăciunii“ eminesciene : „...Îngenunchem rugându-te/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie./ Fii scut de întărire/ ÅŸi zid de mântuire (...) Noi, ce din mila Sfântului/ Umbră facem pământului,/ Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafă rului mărilor./ Din neguri te arată,/ Lumină dulce, clară,/ O, maică preacurată/ ÅŸi pururea fecioară,/ Marie!“