De ce este mai greu să fii piţipoancă decât doamnă

Cum aşa? "Uite aşa! Nu se zâmbeşte deloc, nu se zâmbeşte nici de plăcere , nu se zâmbeşte nici ca scuză dacă te loveşti de cineva! Există reticenţă, teama de a comunica şi o mare lipsă de educaţie... Nu cred că nu e loc de un zâmbet timid măcar, în Bucureştiul zilelor noastre. Lumea parcă e supărată pe viaţă, e supărată pe ceilalţi oameni... Nu-i nimic, eu voi zâmbi în continuare şi nu vreau să mă conformez străzii pentru că înseamnă că mă dezic de titlul pe care mi l-aţi dat!". Adică cel de doamnă.

“O doamnă, un domn se remarcă printr-un comportament elegant în orice moment şi în egală măsură acasă, pe stradă, în societate, în societatea înaltă, la cumpărături. În clipa în care sunt discrepanţe prea mari de comportament nu-şi mai merită titlul. Plus că înseamnă o prefăcătorie sau o mimare a domniei care se vede imediat. Dacă te prefaci că eşti o doamnă, fisurile se văd cu prima ocazie. O doamnă reacţionează într-un fel, o reprezentantă a... celeilate categorii altfel. Deşi s-ar putea ca piţipoanca să fie cu mult mai scump îmbrăcată decât doamna respectivă, care prin definiţie nu pune preţ pe etichetă, ci pe distincţie".

Teama de Vuitton

“Doamnă… Aveţi poşetă Louis Vuitton?", "Am", “Şi…o folosiţi?", “Nu o mai folosesc de teamă! Şi vă spun sincer este o poşetă pe care am primit-o cadou, nu mi-am cumpărat-o. Nu pentru că nu aş fi...." ajuns la struguri", dar pentru că vă rog să mă credeţi mie nu mi-a plăcut din primul moment "fişa" acestei firme. Iniţialele trântite pe poşetă, nici maroul lor nu-mi place, nici albul cu prea multe culori.Nu spun asta cu răutate. Dacă n-aş fi avut-o poate mă suspecta cineva că "îşi doreşte, nu poate avea şi atunci zice că nu-i place". O am, o pot arăta, e originală, încă odată am primit-o, eu bani pe aşa ceva nu aş fi dat. O piţipoancă ar da. Că e de firmă. E adevărat, am în garderoba mea şi obiecte de îmbrăcăminte, încălţăminte etc. de firmă. Dar eu cu eticheta pe frunte nu am de ce să merg. Eleganţa nu în asta constă din punctul meu de vedere. Eleganţa constă în a te studia pentru a-ţi cunoaşte defectele şi calităţile fizice, pentru a scoate în evidenţă ce ai frumos şi a acoperi ce e defectuos. Absolut toate femeile, şi doamnele şi piţipoancele, "poftesc" la eleganţă. Ştiinţa de a te îmbrăca nu este ştiinţa de a alege etichete la modă! Eu nu sunt adepta rufăriei… Dacă găsesc într-un magazin o rochiţă dintr-un material bun, frumoasă şi care-mi stă şi bine chiar nu mă interesează de unde vine!".

Domnişoarele dorobanţiste

Pe fondul lipsei de educaţie a şcolii şi educaţiei de acasă au apărut "fetele din Dorobanţi". "Eu le mai spun "dorobanţiste", şi vă spun cum am ajuns la... ideea aceasta. Soţul meu m-a certat odată când m-a auzit că îmi programez întâlnirile pentru evenimente pe Dorobanţi, zicându-mi că am devenit "o mare dorobanţistă". O fi, nu zic nu, dar eu aleg Dorobanţiul pentru că îmi găsesc mai uşor loc de parcare datorită ţiganilor care îţi fac semn de departe şi îţi indică locul. Dai 1-2 lei şi măcar nu pierzi timpul cu asta... Într-un fel sau altul şi doamnele trebuie să supravieţuiască. În altă ordine de idei, să nu vă imaginaţi că aceste "domnişoare dorobanţiste" în adâncul adâncului lor nu îşi dau seama cât sunt de efemere şi că trebuie să-şi trăiască momentul la maximum cât au cu ce să-şi obţină favorurile... Este păcat. Ele nu-şi dau seama că, de fapt, trăiesc numai senzaţia fericirii şi aia numai materială şi efemeră, sunt foarte frumoase, au trupuri, încă foarte frumoase, dar consumabile. Sunt fete care la 25 de ani dacă nu adaugă al treilea strat de fard arată de 50. Nopţile nedormite, stresul, jumping-ul ăsta de un bărbat la altul, alegerea în funcţie de card...Vorbind cu dumneavoastră despre ele, îmi dau seama că nu e aşa de uşor să fii piţipoancă, de fapt cred că e mai uşor să fii o doamnă!".

Rubrica meteo, o posibilă piţi-preferinţă

Aflăm că "doamnele adevărate sunt femeile cele mai zgârcite în gesturi". "Pentru că gestul este o completare a cuvântului. Dacă foloseşti mai multe gesturi e clar că n-ai argumentul verbal. Lipsa cuvântului vine tot din lipsa educaţiei. Am observat chiar multe crainice, la televizor ca gesticulează foarte mult... dar nu mă puneţi să vorbesc despre moderatori... Moderatorul nu mai este persoana care să lanseze subiectul sau întrebarea şi atât. Este vorbitorul principal, oratorul emisiunii, el invită ca să aibă oglindă şi să nu vorbească singur, le taie vorba oamenilor pe motivul acesta american al dezinhibiţiei şi al "prieteniei"".

Să revenim, sau mai bine zis să ne revenim. “Care este traseul piţipoancelor în televiziune? Nu l-am incercat, dar din ce observ şi din traseele emisiunilor la care apar, ar cam fi (nu e valabil pentu toate televiziunile, fie ele şi comerciale): un timp prezintă vremea, apoi devin asistente de emisiuni şi încheie cu o fulminantă carieră de "cântăreaţă de calculator"…". "Haideţi doamnă, chiar aşa?" "Nu ştiu exact, e numai un comentariu a ceea ce aud, văd şi citesc (unul din motivele de maximă plăcere când merg la coafor este citirea tabloidelor care prezintă cu plăcere ce mai etalează vedetele sau divele de Dorobanţi)".

Sfaturile bunicii

Bunica şi părinţii au învăţat-o pe Luminiţa Fătu, încă din copilărie, ce înseamnă bunele maniere, eleganţa. “Părinţii mei nu au făcut parte din clasa aristocrată, în sensul… diplomatic al cuvântului, ci din clasa medie, normală şi spilcuită a intelectualilor vremii lor. Bunica mea este cea care a făcut parte dintr-o familie foarte foarte bună, şi de la ea am învăţat foarte multe lucruri care te pot defini drept doamnă. Prima lecţie a fost calmul! O doamnă, dacă asta vrea să ajungă, îşi păstrează calmul. Chiar şi când ţi-l pierzi în cele din urmă trebuie să vorbeşti încet, să nu gesticulezi, şi chiar să încerci sa zâmbeşti (de altfel, un zâmbet semeţ în timpul unei discuţii aprinse enervează mai mult, deci şi din acest punct de vedere e eficient, îţi blochezi adversarul prin superioritatea puterii de a zâmbi…) Oricât ţi-ar fi de greu. Tot bunica m-a învăţat cum să merg fără să am ceva în mână! Este extraordinar de greu. Încercaţi să mergeţi pe stradă sau să intraţi într-o încăpere, într-un restaurant, într-o cafenea şi să nu aveţi absolut nimic, nici măcar o hârtie în mână, darămite poşeta. Şi să vedeţi ce greu e. Evident că pentru o doamnă mâinile nu trebuie să stea lipite de corp ca la bărbaţi, o mână trebuie flexată şi cu palma uşor închisă. La bărbaţi e un pic mai simplu, mâinile pe lângă corp, nu le fluturi prea mult, ţinută dreaptă şi gata. Mâna în buzunar toată ziua e pentru.... ciumpalaci!".

Cu tata la restaurant

Nu va uita niciodată un moment special al adolescenţei. "Aveam 17 ani şi m-a invitat tata la restaurant", îşi aminteşte doamna Fătu.

"Nu mi-a zis nimic special, a vrut să vadă cum mă descurc. Am luat troleibuzul, am ajuns la restaurant, eram total disperată, mă uitam prin restaurant după tata încremenită în uşă. În sfârşit l-am ochit şi m-am dus la el foarte senină. Am mâncat, am stat de vorbă, şi pe parcursul discuţiei mi-a povestit despre cum se comportă o domnişoară când iese în societate, când e invitată la un restaurant. Mi-a strecurat toate elementele de comportament cu adevărat elegant. După vreo trei săptămâni m-a invitat iar la restaurant. Ca să vadă cât am fost eu de atentă... Evident că am încercat să mă îmbrac un picuţ mai elegant. Am intrat şi n-am mai umblat cu ochii disperată după tata, am aşteptat să vină un ospătar la mine şi să mă conducă la masă. Când am ajuns la masă, tata s-a ridicat în picioare. La prima întâlnire nu se ridicase. Acum fiica lui devenea o domnişoară!".

Vina ceauşeilor de ieri

"Îmi pare extraordinar de rău, practic acum îmi dau seama că am comentat mai mult despre partea neplăcută, urâtă a societăţii... Dar acest urât există pretutindeni şi vine din crasa lipsă de educaţie. Şi din păcate n-ai cui să-i ceri, copiii de azi sunt crescuţi de ceauşeii de ieri care prea puţini au scăpat cu educaţia nealterată. Ei au văzut la rândul lor, în vremurile grele ceauşiste, la părinţii lor ţipete, nervi,urlete, iar scoala începuse să-şi piardă din valoarea educaţională... Pentru majoritatea familiilor distracţia maximă sunt grătarul, berea şi bârfa între şi despre vecini. Ce să-i ceri copilului care trăieşte într-un mediu aşa limitat, el nu are nici o vină. Iar de şcoală ce să mai zic, a cam devenit locul unde şi de unde vin copiii acasă, despre educaţie sau formare intelectuală nu a mai auzit nimeni. Totul rămâne la nivelul personal al fiecărei familii, asta dacă la rândul lor au cunoscut aceste noţiuni şi ştiu să aprecieze adevăratele valori umane. Când se invocă acei şapte ani de acasă nu sunt vorbe goale. Sunt multe de discutat pe aceasta temă dureroasă pentru societatea modernă, dar nu pot acţiona pentru îndreptare, nici nu mă ambalez în discuţii sterile şi nu emit în eter filosofii de bucătărie. Modestia este importantă. Dar, cred că pentru "fetiţele" despre care vorbim acum, obsedate de persoana lor, este valabilă replica aceea din desenele animate cu Johnny Bravo: "Hai să nu mai vorbim despre mine, să vorbim despre tine, ce părere ai despre mine?!?". Ei,asta e... ar trebui să le mulţumim piţipoancelor: despre ce ar mai comenta şi scrie presa şi de ce ne-am mai fi întâlnit noi azi! Mi-ar fi plăcut însă să trăiesc în anii `20, pentru pălării, bastonul cu cap de argint, şi maniere", oftează în cele din urmă Luminiţa Fătu.

Ce să facem doamnă, piţipoancele rezistă, ca şi coafura din reclamă. Într-un fel sau altul, toată lumea trebuie să supravieţuiască, chiar şi când părul e pleoştit!

Citiţi şi:

• "Blonda lui Bote", de opt ori mai populară decât cel mai mediatizat intelectual al României
• Piţipoanca şi manelistul, modele sociale?
• IQ-urile vedetelor autohtone: Adelina Pestriţu are punctul G în ceafă