Decembrie 1989. Ultima scrisoare către Ceauşescu

Era România care nu a bănuit vreo secundă ce avea să se petreacă şi care nu a vibrat decât târziu la momentul schimbării din decembrie.

Butelii şi „turnătorii”

Unii cetăţeni cereau de la „conducătorul iubit” lucruri elementare, ca butelii sau lemne de foc, făcând un tablou al greutăţilor care defineau finalul deceniului opt în România rafturilor goale.

Alţii îi aduceau omagii sau îşi „turnau” apropiaţii, creionând cealaltă faţă a unei ţări sărăcite: cea profund îndoctrinată. Toate se săvârşeau cu doar câteva zile înainte de Revoluţie, fără vreo brumă de ştiinţă că, în curând, lumea aceasta va claca.
 
Nimic nu a ştiut nici Liliana Timofte, muncitoare pe atunci la Filatura de In şi Cânepă, din Fălticeni, judeţul Suceava. I-a scris lui Ceauşescu, cu doar o săptămână înainte de căderea regimului, cu o rugminte: să-i dea o garsonieră. Răspunsul a venit prea târziu pentru ea, exact odată cu Revoluţia, în dimineaţa de 22 decembrie. De ajuns cât Liliana să privească dezamăgită, la televizor, cum o întreagă ţară striga de fericire.

„Evenimentul zilei” vă prezintă, la 20 de ani de la Revoluţie, o imagine ce lipseşte din manualele şcolare când se vorbeşte despre evenimentele din decembrie 1989: cea a românilor simpli, care nu au avut nicicând viziunea prăbuşirii lui Ceauşescu, şi a poveştilor lor, de multe ori surprinzătoare.

DESTINATAR: NICOLAE CEAUŞESCU

O casă mică şi o „epocă măreaţă”

Dincolo de România de la Timişoara, unde pe 17 decembrie se înfiripau primele acte de curaj împotriva regimului comunist, exista România de la Fălticeni, judeţul Suceava. Aici, de la Filatura de In şi Cânepă, Secţia tors umed, se întrezărea, timid, spre finalul anului, împlinirea visului unei muncitoare. Un vis ce nu conţinea cuvinte ca „libertate” sau „democraţie”, ci cuvinte ca „apartament”, „copil” şi o „viaţă fericită”.

Un gest simplu

Visul Lilianei Timofte, muncitoare la Filatură, nu era unul complicat: vroia o garsonieră de la stat. Şi s-a materializat printr-o scrisoare simplă, adresată în 13 decembrie 1989 lui Nicolae Ceauşescu.

Peste câteva zile, dictatorul îşi lua zborul în elicopter de pe clădirea Comitetului Central, în strigătele mulţimii. În acelaşi timp îşi lua zborul şi speranţa Lilianei Timofte (pe atunci Jaminschi, după soţul de care a divorţat între timp) de a se muta într-o casă nouă. Liliana privea la televizor Revoluţia şi cum visul ei se destrăma.
 
Răspunsul „conducătorului iubit” la sesizarea ei a sosit, ca într-o piesă absurdă, chiar în dimineaţa zilei de 22 decembrie, înainte ca Piaţa Revoluţiei să explodeze.

Acum, la 20 de ani de la scrisoare, viaţa Lilianei pare a fi destinul- tip de după 1989 al unui număr prea mare de români: căsnicia i s-a destrămat, locul de muncă s-a evaporat şi el, casa nu a schimbat- o nici până în ziua de azi, iar ea s-a văzut nevoită să emigreze în Italia, ca să-şi poată întreţine copiii.

La Fălticeni, decembrie 1989 era unul rece. Iar 13 ale lunii s-a dovedit a fi o zi specială pentru tânăra muncitoare de atunci, Liliana Jaminschi.
 
În linii mari, s-a petrecut cam aşa: şi-a luat inima în dinţi, a pus mâna pe pix, a luat o foaie de hârtie şi a început, într-un stil ce pare rupt din scenariul unui film comunist cu subiectul „Viaţa la fabrică”, să scrie. Începutul scrisorii, unul tipizat: „Tovarăşe Preşe dinte al RSR, secretar general al PCR: Subsemnata Jaminschi Liliana, muncitoare la Filatura de In şi Cânepă Fălticeni, str. Ţărăncuţei, Secţia tors umed, în vârstă de 23 de ani, membră de partid, domiciliată în Fălticeni, vă aduc la cunoştin ţă...”.
 
Liliana se căsătorise în urmă cu un an, în 1988, şi tocmai născuse primul copil, pe Ciprian, pe atunci în vârstă de cinci luni.

Ceruse în repetate rânduri o garsonieră de la întreprindere, dar situaţia creionată în epistola către dictator nu anunţa nimic bun: Liliana, soţul şi copilul locuiau claie peste grămadă cu tot cu părinţii ei, în aceeaşi casă bătrânească, veche de o sută de ani, cu două camere şi nici o comisie nu venise să vadă toate astea.

Apartamente cu „adresă”

Tânăra muncitoare de la tors umed nu era oarbă: văzuse bine că apartamente existau. Văzuse însă şi ce se întâmpla cu ele şi asta a împins-o, în culmea supărării, şi spre o mică delaţiune, la modă în acele vremuri tulburi: „De aceste apartamente au beneficiat şi unele familii care nu au niciun copil şi cu o situaţie mai bună ca a mea. Un caz concret pe care vreau să vi-l aduc la cunoştinţă este acela în care fratele secretarei de partid din întreprindere nici bine nu s-a căsătorit şi, neavând niciun copil, a şi primit apartament cu două camere. Cum se poate ca eu, soţul meu şi băiatul nostru de cinci luni să stăm într-o singură cameră comună, iar alţii care nu au niciun copil să stea într-un apartament cu două camere?”, îl întreba Liliana pe dictator.

Viitorul nu suna bine

Citită printre rânduri, scrisoarea Lilianei ia, spre final, o tentă dramatică şi prezentarea unui viitor şi mai gri în casa strâmtă a părinţilor pare menit să înmoaie inima conducătorului atotputernic: „Fratele meu, Costică, este pe cale de a să căsători. Astfel, vom ajunge să locuim trei familii în două camere a unei case bătrâneşti”, scria hotărâtă Liliana.

Apoi, conştientă de greutatea destinatarului, Liliana explică „îndrăzneala”: „Deoarece problema mea nu s-a putut rezolva la întreprinderea la care lucrez, am îndrăznit să mă adresez dumneavoastră pentru a mi se putea rezolva problema şi să ajutaţi doi tineri căsătoriţi care nu-şi doresc altceva decât o locuinţă unde să poată să-şi crească copiii şi să se bucure de o viaţă fericită”.

Semnat: Jaminschi Liliana. Data: 13decembrie 1989.

Peste exact nouă zile, destinatarul scrisorii era huiduit şi lumea pe care Filatura de In şi Cânepă o reprezenta se prăbuşea sub privirile Lilianei, care în acea dimineaţă primise o veste bună de la CC.

UN ALTFEL DE 22 DECEMBRIE 1989

„Atunci chiar mi-a părut rău”
 
Când o auzi pe Liliana Timofte vorbind, poţi să spui că e un om timid, la locul lui. Unii ar zice că nu a îndrăznit adesea în viaţă să ceară ceea ce i se cuvine. Şi, culmea: când a făcut-o, a picat guvernul cu dictator cu tot.

Astăzi, Liliana spune că şi-ar fi dorit ca revoluţionarii să mai aş tepte. Nu mult. Cât cei de la Comitetul Central să vadă în ce condiţii trăia. Mărturie sinceră, de om care a fost pătruns cândva de fior la o vizită muncitorească de-a lui Ceauşescu, pe stadionul unde astăzi joacă fotbal Foresta Făl ticeni.

Nu din convingere a pus cererea ei la poştă. Ci de nevoie. Că bine nu-i era nici ei cu Ceauşescu. „Se lucra bine la Filatură, era de muncă, salariile erau bune, dar nu se găsea de mâncare!”, spune Liliana.

O zi cu bune şi cu rele

În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, când a venit poştaşul şi i-a adus răspunsul de la CC, prin care era anunţată, scurt şi la obiect, că problema ei urma să fie rezolvată, Liliana Timofte a zâmbit.

Apoi şi-a văzut de ale ei, treburi de tânără mamă a unui fiu de cinci luni. Mai târziu a aprins televizorul. Pe ecran era celebra scenă cu dictatorul urlând către mulţime „Aloo, aloo, tovarăşi!”. Liliana privea buimacă, ţinându-l pe Ciprian în braţe şi un gând pe care astăzi îl recunoaşte a străfulgerat-o: „Nu putea să vină şi Revoluţia asta mai târziu?”.

„Atunci chiar mi-a părut rău că a venit Revoluţia şi am ştiut că nu mi se mai rezolvă problema. Dar 50% îmi părea bine, mă gândeam atunci că o să se schimbe situaţia în bine. Măcar dacă nu murea atâta lume nevinovată... Şi măcar dacă era mai bine acum, că oamenii care au murit au dat ceva pentru noi, să fie o schimbare”, spune astăzi Liliana.

Revoluţia Lilianei

Privind, ca restul României, la televizor fuga şi procesul dictatorilor, pe muncitoarea de la Filatură a încercat-o un sentiment de uimire. „Nu mă gândeam că se va ajunge la vărsare de sânge. Am văzut şi procesul lor, şi execuţia. Mă gândeam că ea merită, nu el, că aşa umbla vorba, că ea era vinovată de multe”, spune Liliana.
 
Pe el nu putea să-l urască. Venise o dată pe stadionul din orăşel şi pe tânăra Liliana o cuprinsese un sentiment de admiraţie. „Am avut impresia - m-am gândit eu aşa, că poate greşesc - că nu era el vinovat de toate câte erau. Că erau ăştia de jos, care mâncau mai mult ca el”, spune Liliana.

Cam asta a fost „Revoluţia” Lilianei. Pe străzile Fălticeniului era linişte. Singurele „zbateri” s-au propagat mai mult ca zvon. A auzit că „ţiganii” au intrat prin poliţie, să spargă. S-a gândit, ca orice om liniştit, că „nu-i bine”.

După ă90, speranţa că va veni prosperitate s-a dezumflat destul de repede. Cam pe atunci când s-a mutat la soacră, într-o cameră la fel de mică. „A fost mai rău ca înainte”. Astfel, după câţiva ani în care capitalismul a convins-o că viaţa la Filatură devenise istorie, Liliana, de acum divorţată, mamă a doi copii şi locuitoare a unui oraş pe care îl numeşte „pierdut”, şi-a luat inima în dinţi şi a făcut ce au făcut milioane de alţi români: a plecat la muncă în Italia.

 
PREZENTUL DELOC SIMPLU

„Suntem dintr-un oraş pierdut”
 
A fost nevoie de 20 de ani de la scrisoare pentru ca Liliana să poată spune că va avea, în curând, o casă a ei. „Am plecat în Italia acum opt ani, ca să-mi fac un viitor.Am început să construiesc o casă pe pământul lăsat de la mama mea. Nu mai puteam sta. Copiii mei nu aveau nici papuci în picioare. Era mai rău ca înainte. Înainte erau bani, dar nu era de mâncare. Acum nu sunt bani, dar găseşti de toate”.

Nu a renunţat uşor la România. A mai „tras” de slujba de la Filatură, însă realitatea era aceeaşi. După Revoluţie, nu mai venea CC-ul să rezolve problemele cetăţeneşti. S-a organizat un sindicat. Au venit să vadă cum stă, apoi au plecat şi duşi au fost. „Nu s-a schimbat nimic nici atunci”, spune Liliana.

Ruşinea de a vorbi

Prima ei slujbă în Italia e deja „clasică”: a avut grijă de un bătrân. Sunt opt ani de atunci, şi autoarea scrisorii din 1989 a observat cum şi viaţa de acolo a devenit grea.

„Se auzea de români că fură. De asta prefer să nu vorbesc ro mâneşte pe stradă. Că mi se mai face şi mie frică, pentru că, să vă spun sincer, românii ne-au făcut de râs pe aici, sunt probleme mari”, spune Liliana.

Acasă n-o să ajungă prea curând. Ea are liniştea că fiul şi fiica sunt în ţară şi că n-or să uite limba, cum a văzut că uită mulţi dintre copiii aduşi în Italia.

Privind retrospectiv, Liliana a rămas cu un gust amar. „Cred că, dacă nu venea Revoluţia, obţineam apartamentul. Dar nu ştiu dacă era mai bine. Noi suntem din Fălticeni, un oraş pierdut. Nu putem spune că e mai bine, cum pot să zică cei din oraşe mari, care chiar au suferit în comunism”.

FINAL DE REGIM

La biroul dictatorului ajungeau cereri pentru butelii, pentru piese de schimb pentru Dacia 1310 sau „observaţii” din viaţa intimă a poliţistului din comună
 
Dincolo de povestea Lilianei, sutele de alte astfel de scrisori adresate spre sfârşitul lui de cembrie 1989 lui Nicolae Ceauşescu, păstrate azi în arhive, reflectă România sfârşitului de deceniu opt, sfâşiată între ne mul ţu miri, „turnătorii” şi lipsuri crunte.

Românii i se adresau lui Ceauşescu, în ultimele lui zile, cu sesizări din care reieşea disperarea - cereau lemne de foc sau să intervină pentru a li se da pensiile în familiile cu mame-eroine, cu peste cinci copii. Mulţi îşi „turnau” semenii şi la fel de mulţi îi ri dicau osanale.

Nela către „Leana”: „Mă simt epuizată”

Când lui Nicolae Ceauşescu i se pregătea prăbuşirea, Nela P. locuia la „Blocuri-Doaga”, una dintre acele „localităţi” născute din mania comunistă de a construi blocuri peste tot, formată din câteva imobile ce şi azi mai stau în picioare, lângă Focşani, Vrancea. Nela, om al muncii, pe atunci în vârstă de numai 23 de ani, electrician încadrat la IMC Doaga, trăia o adevarată tragedie comunistă stârnită de lipsa unui obiect elementar: butelia.

Tânăra Nela trăia într-o altă Românie decât cea pe care o prezenta Ceauşescu şi presa cenzurată.

Lipsa buteliei - simbol al timpului, ce a dus la celebre expresii ca „asta cu ochii pe ceva ca pe butelie”, subliniind raritatea şi importanţa recipientului cu gaz - a împins-o pe tânăra muncitoare să scrie următoarele rânduri către „Tovarăşa Academician Doctor Inginer Elena Ceauşescu”, cu câteva zile înainte ca aceasta să-şi ia zborul de pe clădirea CC: „Şi eu, şi soţul meu lucrăm numai de zi, sunt nevoită să gătesc la reşou şi nu pot face faţă cerinţelor de zi cu zi, mai ales pentru fiul meu care are doi ani şi jumătate, nu-i pot spune să mai aştepte două ore până când fierbe mâncarea.

Fiind nevoită să gătesc la reşou, mă culc la ore destul de înaintate şi mă trezesc destul de devreme pentru a pleca la serviciu, mă simt din ce în ce mai epuizată. Vă rog, în numele familiei, să-mi acordaţi ajutorul pentru obţinerea unei butelii”.
 
Nu se ştie ce s-a ales de răspunsul conducerii pentru Nela. O altă scrisoare însă creionează situaţia unei „mame-eroine”, şi ea simbol al societăţii pe care Ceauşescu o încurajase şi care scârţâia acum din toate încheieturile.
 
De la mamă-eroină la „mama naţiunii”

Pentru Ioana P., din Sihlea, Vrancea, mamă a 12 copii încurajaţi de Decretul lui Ceauşescu, decembrie 1989 a fost unul greu. De aproape un an nu mai lucra la CAP, avea grijă de ultimul copil, născut cu malformaţii. Nu mai primea nici ajutorul de la stat în bani şi cereale. Trebuie că trecea prin clipe teribile când a pus pe hârtie următoarele, pentru tovarăşa Elena Ceauşescu: „Când am cerut drepturile în bani şi cereale, mi s-a spus că n-am dreptul să primesc grâu pentru mine şi copii pentru că nu am muncit. La atâţia copii, nu mi s-au dat nici lemne, nici o butelie cu care să pot face faţă. (...) Mă adresez dumneavoastră ca la o mamă iubitoare de copii”.
 

TURNĂTORII

Fine „observaţii” de la cetăţeni implicaţi

Printre scrisorile adunate în luna decembrie 1989 pentru Nicolae Ceauşescu, câteva creionează şi starea de tensiune creată în ultimii ani ai regimului, cu fragmente ce demonstrează cum o parte dintre români erau bucuroşi să „sesizeze” către partid păcatele, inclusiv carnale, ale unor semeni.

Unele dintre aceste „turnătorii”, poveşti cu sex şi viaţă de noapte, conţin detalii ce ar putea astăzi să intre, cu succes, în paginile unui ziar de scandal.

Păcatele miliţianului Ignat
 
Cu câteva zile înainte de Revoluţie, un cetăţean nervos din Fedeşti, judeţul Vaslui, trimitea, sub semnătura „Un sat întreg cu oameni harnici”, o năucitoare scrisoare ce stă dovadă a sistemului de informatori care funcţiona ca uns, prin voluntariat.

Ce-l rodea pe acest om în acele zile ale schimbării era existenţa miliţianului Ignat din sat, care „toată ziua umblă beat, la bufet când bea nu plăteşte, la ora 10, când se deschide bufetul el acostează oameni pentru a-i da de băut, căci i-a lăsat să fure porumb de pe câmp”.

Mai mult, scrie „satul întreg”, miliţianul sfida moralitatea la extrem: „e căsătorit, are şi copii, dar la noi în sat are o gagică, pe C.A. (...), ştie tot satul că se ţine cu această fată, ştie şi câinii despre ei”.
 
Brusc, descrierea capătă tonuri extrem de precise: potrivit autorului epistolei, miliţianul şi ibovnica „se ia în biroul fermei şi fac dragoste” exact când oamenii treceau la muncă. „Nu le e ruşine de noi, că suntem oameni şi femei bătrâne”, continuă scrisoarea.

„Face balamuc cu tineretul”

Alte nefăcute de-ale miliţianului Ignat sunt prezentate de generosul colectiv din sat, cu lux de amănunte şi mânie proletară, Tovarăşului Secretar General.

Astfel, aflăm că agentul „merge la baluri”, „face balamuc cu tineretul”, „se face cleampă de beat, iar apoi începe să danseze ca la circ - 26 octombrie 1989, la balul de la Hoşga”, a mâncat împreună cu un anume A. Vasile „peste 200 de găini în 1989”.

Pentru toate se sugerează ca petrecăreţul să plătească. Apoi vine „dovada”: „Toate astea sunt văzute deoarece pe mine m-a dat afară din servici, că nu am vrut să fiu omul lui. (...) Vă mulţumim şi sperăm să scăpăm de acest vulpoi, iar găinile noastre să le dăm la achiziţie”, scrie, spre final „satul întreg”.

Şi o ultimă adăugire îşi face loc: „Să nu arătaţi scrisoarea, că îmi cunoaşte scrisul. Să ne trăiţi!”.

PICANTERII PENTRU PCR

Notele unui doctor îşi fac drum către CC

Un medic a trimis o serie de detalii din spitalul din Turnu-Măgurele, printre care picanteriile îşi găsesc natural locul.

Din câte scrie anonimul, câteva lucruri grave trebuiau aduse la cunoştinţa dictatorului: „În luna octombrie 1989, tovarăşa M. G. pleacă la nuntă în comuna Izlaz, că ea nu poate lipsi de la nunţi, botezuri, onomastice, unde bea şi mănâncă de pomană. O lasă pe sora ei în casa ei să-i calce rufele, iar aceasta, cu gândul la ibovnic, uită fierul în priză şi se declanşează un incendiu. (...) Pentru isprava sorei, statul a recompensat-o cu 200.000 de lei şi un apartament. Se zice că din toate bunurile nu a putut fi salvat decât video, televizorul în culori şi casete cu filme pornografice”.

Se recomandă astfel percheziţie, inclusiv la directorul spitalului unde, adaugă expeditorul, „veţi găsi inclusiv valută străină”. „Adevăratul meu nume îl dau când revin să informez cum a fost făcute cercetările”, încheie cetăţeanul scrisoarea. Adăugând apoi, în loc de salut, un călduros „Trăiască PCR!”.

PIESE DE SCHIMB
 
Datoria dictaturii: o pompă pentru Dacia

Pe 8 decembrie 1989, Nicolae M., din satul Poiana Micului, comuna Mănăstirea Humorului, Suceava, îi cerea Tovarăşului Secretar General o „intervenţie fermă” la Ministerul Comerţului Interior. Probabil că omul era la capătul puterilor dacă i-a sugerat o astfel de activitate deloc agreată public de regim, soră cu actualul „trafic de influenţă”.
 
Ce l-a determinat pe cetăţeanul Nicolae să-şi închipuie că Nicolae Ceauşescu va pune mâna pe telefon şi va lua măsuri s-a pierdut undeva în cei 20 de ani scurşi de atunci. Însă motivul pentru care a scris este unul desprins tot dintre simbolurile Epocii de Aur: eterna Dacie 1310 ce putea fi admirată peste tot, în posesia căreia intrase şi Nicolae M., îi dădea, suprinzător, de furcă.

Astfel, Nicolae aştepta de la Conducătorul Suprem să-i expedieze „prin colet poştal rambursabil una bucată de capac la pompa de apă a autoturismului”. „Aceasta costă 185 lei şi nu se găseşte în zona în care locuiesc eu. Vă mai rog să interveniţi la acelaşi minister pentru a livra la ICSMI Suceava una bucată de acumulator de 12 volţi pentru autoturism produsă de fabrica Acumulatorul Bucureşti”, scria Nicolae.

Şi trei suluri de carton

Cât de valoroase erau aceste piese pentru Dacia în România anilor ă80 reiese din următoarele rânduri ale scrisorii lui Nicolae M.: omul se adresase la minister în repetate rânduri, fără succes. De ajuns cât să-l împingă la gesturi extreme, ce ţinteau cel mai important fotoliu din statul comunist.

Însă Nicolae nu pune punct doar la pompă şi acumulator. „Mai interveniţi la Ministerul Construcţiilor şi Gospodăririi Fondurilor Fixe pentru a-mi pune spre vânzare 3 suluri (60 m liniari) de carton bituminat necesar acoperirii anexelor gospodăriei mele. Acoperişurile fiind sparte plouă peste animalele ce le deţin (...)”, îşi înche ie cetăţeanul scrisoarea.

PROBLEME LA VASLUI
 
Exploatarea omului de către frizer
 
În timp ce revoluţionarii de la Timişoara pregăteau ziua libertăţii şi cât Nicolae M., din Poiana Micului, lupta cu sistemul corupt al pieselor de schimb, Costică C., din Fereşti, Vaslui, se ducea şi el la tuns.

O experienţă pe care avea să o mărturisească dictatorului într-o scrisoare, cu lux de amănunte. Era 8 decembrie, iar la Vaslui Revoluţia nu adia deloc şi nimeni nu bănuia că, din acest motiv, oraşul va deveni subiect pentru filmul „A fost sau n-a fost”, regizat de Corneliu Porumboiu.

Pe 8 decembrie a intrat Costică C. în Frizerie.„Pentru a mă tunde şi a mă bărbieri”, specifică omul în scrisoarea trimisă către dictator. A luat loc şi, inexplicabil, un întreg val de nemulţumiri s-a revărsat peste paşnicul cetăţean.

Pe scurt, problema lui Costică e cam aşa: frizerul i-a cerut 25 de lei, în loc de 13, cum era el obişnuit. Aparent, inacceptabil! „Şi mai spuneţi că s-a terminat cu exploatarea omului de către om. Dacă preţul e de 13-15 lei, asta nu e bacşiş?”, întreabă Costică.

Face un calcul scurt, din care demonstrează că frizerulimperialist poate ajunge şi la 150 de lei bacşiş pe zi. Ataşează bonul, în speranţa unei anchete şi adaugă o concluzie cu iz de comedie pentru a tranşa acest caz de exploatare a omului de către om: „I-am spus că merg la Miliţie să arăt bonul, mi-a spus că să mă duc la Papa Ioan Paul al Doilea de la Roma că nu-i e frică de nimic”.

Data: 11 decembrie 1989 (cu o săptămână înainte de evenimentele de la Timişoara).

Mâine în "Evenimentul zilei":

Cum a trăit Revoluţia un miner în miezul unei revolte în penitenciar. Şi cum violenţele transmise în direct de Televiziunea Română au devenit în acele zile subiect de „reality-show” pentru vecinii bulgari.

„Revoluţie afară, revoltă după gratii”
„Revoluţia română s-a prins bine la bulgari”