Destinul unui roman „arestat” o jumătate de secol

La acest capăt de acuzare se adăugă cele individuale. În cazul lui Dinu Pillat, cel mai mare delict poartă numele „Aşteptând ceasul de apoi”. Un roman despre mişcarea legionară, pe care l-au citit mai mulţi scriitori şi critici literari şi din care autorul a lecturat câteva fragmente la celebrul cenaclu din casa lui Barbu Slătineanu. Romanul, bătut la maşină în două exemplare, este „arestat” şi el odată cu autorul. Destinele lor se despart pentru totdeauna în sala de judecată.

„Tata îl considera cel mai bun roman al său”

1 martie 2010, ora 14.00, sala de lectură a CNSAS. Pereţi tapetaţi cu reproduceri după documentele din procesul devenit celebru Noica-Pillat. Un Noica, un Paleologu şi un Steinhardt aşa cum nu au mai fost văzuţi decât de anchetatorii comunişti. Dedesubt, amprentele luate în proces.

Monica Pillat, fiica scriitorului Dinu Pillat, este invitată să participe la vernisajul expoziţiei de documente ale procesului de acum fix 50 de ani.

„În arhiva de la Popeşti-Leordeni am avut revelaţia să descoperim, în Fondul Bibliotecă, manuscrisul romanului «Aşteptând ceasul de apoi»”, dă lovitura de graţie Raluca Spiridon, cercetătoare la CNSAS. Monica Pillat abia îşi poate stăpâni lacrimile în faţa publicului adunat pentru vernisaj. „Sunt copleşită de bucurie. Tata îl considera cel mai bun roman al său. Nu credeam că mai există”.

„Plângeam obligatoriu o jumătate de oră”

O şi mai mare surpriză o reprezintă manuscrisul pentru Carmen Bragaru. Ea este cercetătoare la Institutul de Filologie „George Călinescu” al Academiei Române şi mare parte din carieră şi-a dedicat-o studiului operei şi vieţii lui Dinu Pillat. În anii ’90, şi-a petrecut luni întregi în arhivele SRI pentru a citi dosarul procesului Noica-Pillat, cu speranţa că va găsi acest roman.

„Ştiam că trebuie să existe pe undeva, întrucât era principalul capăt de acuzare. Nu l-am găsit însă”, explică exegeta lui Pillat. „Aveam trei luni la dispoziţie să citesc 19 volume, cu o gardă alături. Nu puteam să xeroxez nimic, doar să scriu la mână. Scriam până la epuizare, în jur de trei ore, că atât rezistam. Când ajungeam acasă era obligatoriu să plâng jumătate de oră. Baia directă în suferinţa pe care o citeam printre rânduri m-a marcat definitiv”, mărturiseşte exegeta lui Pillat.

MANUSCRIS DESPRE LEGIONARI

„Primul roman mistico-apocaliptic”

Romanul „Aşteptând ceasul de apoi”, aşa cum reiese din dosarul procesului Noica-Pillat, ilustrează activitatea mişcării legionare, cu accent pe clandestinitate, şi la începutul anilor ’50 era finalizat. Tot documentele din arhiva CNSAS, în speţă procesele-verbale ale interogatoriilor lui Pillat, relevă potenţialul polemic al romanului.

Dacă unii dintre cei care lau citit, în speţă George Călinescu, au considerat că reprezintă o viziune partizană asupra legionarismului, alţii apreciau, dimpotrivă, că publicarea lui îl va pune în pericol pe autor în raport cu membrii mişcării.

„Printre primele elemente care mi-a citit romanul (n.r. agramatismele aparţin anchetatorilor care au scris procesulverbal) a fost George Călinescu căruia i-am dus acasă acest roman (…) i-am spus că, până la un punct, este similar cu romanul său «Bietul Ioanide» (…). După o lună de zile m-am dus la Călinescu acasă să iau lucrările pe care i le dădusem spre citire. (…) romanul l-a citit până la jumătatea capitolului doi şi mi-a spus că nu-i place începutul romanului, deoarece eu încerc să-i scuz pe legionari”, ar fi declarat Pillat în interogatoriul de pe 23 iulie 1959, referitor la reacţia faţă de roman a lui Călinescu.

Pillat fusese, cu un deceniu înainte, asistent al lui Călinescu la Catedra de istorie a literaturii române, alături de Adrian Marino şi Alexandru Piru, însă comunismul i-a îndepărtat ideologic: Călinescu a pactizat cu regimul, bucurându- se de privilegii, iar Pillat a fost degradat în 1947, după susţinerea doctoratului.

Riscurile

Un alt cititor al romanului a fost Dan Cernavodeanu, „căruia i-a plăcut romanul şi conţinutul său, însă mi-a spus că mi-aş putea atrage neplăceri din partea legionarilor deoarece eu îi prezint în diferite culori şi nu ca pe nişte eroi şi oameni hotărâţi până la capăt”, ar mai fi spus anchetatorilor Pillat.

„A citit romanul şi călugărul Scrima Andrei, care l-a apreciat foarte pozitiv, arătând că ar fi primul roman mistico-apocaliptic din literatura română (…) în chilie la Biserica Antim (…) am revenit asupra subiectului în 1956, înaintea plecării sale din ţară, când i-am dat un exemplar pentru a-l duce în Occident, spre publicare”, mai relata Pillat.

MASCARADA

Sentinţa în cazul „Noica-Pillat” a fost decisă de comunişti, înainte de proces

Judecătorii din procesul Noica- Pillat au fost aleşi special, pe criteriul obedienţei maxime faţă de partid, cu toate că nu ei au decis pedepsele grele primite de cei 23 de intelectuali pe 1 martie 1960. Istoricul şi politologul Stelian Tănase a decoperit documentul care atestă că sentinţa a fost exclusiv politică.
 
„Înainte cu două zile de proces, a existat o întâlnire a lui Dej cu Leonte Răutu şi încă doi membri ai Biroului Politic în care aceştia au hotărât să dea pedepse grele intelectualilor. Din păcate, nu am publicat documentul pentru că l-am descoperit abia după ce mi-am publicat cartea (n.r. - «Anatomia mistificării. Procesul Noica-Pillat», Humanitas 1997, 2003)”, a dezvăluit Stelian Tănase la CNSAS.

În aşteptarea Congresului Partidului Muncitoresc

Intelectualii, arestaţi în două loturi, ar fi trebuit judecaţi în 1959, însă procesele lor s-au amânat nepermis de mult pentru comunişti. Motivul: în iunie 1960 urma să aibă loc al III-lea Congres al Partidului Muncitoresc Român, iar aceasta era o problemă ce nu putea fi reportată după.

La fel era şi judecarea doctorului Gheorghe (Ginel) Plăcinţeanu, iubitul Licăi Gheorghiu, fiica lui Gheorghiu-Dej, care a fost condamnat în mare grabă în decembrie 1959 şi avea să moară în penitenciarul Râmnicu-Sărat un an şi jumătate mai târziu.

„Cazul «Noica-Pillat» a fost cel mai mare proces intentat unor intelectuali şi foarte traumatizant pentru toţi cei condamnaţi, mai mult chiar decât ancheta şi detenţia, pentru că sub aparenţa unei civilităţi - era o şedinţă publică - a avut loc, de fapt, o execuţie. I-am cunoscut pe toţi şi ştiu că au rememorat şi reevaluat acest moment toată viaţa lor”, a punctat Stelian Tănase.

Turnătorii sub contrângere, între prieteni

Ajunşi în detenţie, unii dintre cei condamnaţi în proces au devenit, sub presiunea torturilor fizice sau psihice, informatori. Nimeni dintre cei care au studiat până acum dosarele lor sau pe cel al procesului nu a vorbit însă despre aceste turnătorii, pe care şi Legea CNSAS, de altfel, nu le ia în considerare.
 
Explicaţia e relativ simplă: deciziile de colaborare au fost făcute sub constrângere, iar informatorii au fost victime. „Ştiu foarte bine cine a turnat pe cine, dar nu m-a interesat să arăt decât mizeria aparatului represiv”, explică Stelian Tănase, care crede că Securitatea i-a urmărit până la final pe toţi cei condamnaţi, chiar şi pe cei deveniţi informatori.

O reabilitare tardivă

Intelectualii nu au apucat să execute integral pedepsele, fiind eliberaţi în 1964, graţie decretului de amnistiere generală. Condamnarea a fost însă un stigmat permanent pentru ei. Abia în 1996, când jumătate nu mai erau în viaţă, procurorul general al României, Manea Drăgulin, a intentat recursul în anulare pentru sentinţa din 1960.

„Din examinarea acelor scrieri nu rezultă că ele ar conţine idei legionare, potrivnice ordinii sociale existente atunci în România, de natură a justifica aprecierea că discuţiile purtate de inculpaţi pe marginea lor, ar fi prezentat pericol pentru securitatea statului român. Dimpotrivă, tematica abordată demonstrează cu elocvenţă caracterul lor artistic de valoare”, a apreciat completul de nouă judecători al Curţii Supreme pe 10 martie 1997.

SCRISE DE SECURIŞTI

Declaraţii agramate semnate de intelectuali

Dosarul procesului „Noica-Pillat” arată că declaraţiile inculpaţilor în anchetele premergătoare au fost smulse cu forţa. Mai precis, sub semnăturile autentice ale intelectualilor se ascund exprimările, adesea rudimentare, ale ofiţerilor de Securitate.

Spre exemplu, în procesul- verbal al unui interogatoriu cu Nicolae Steinhart, din ianuarie 1960, se consemnează că acesta ar fi zis: „În cadrul întâlnirilor organizate de noi, aşa cum am mai declarat anterior, se făceau discuţii duşmănoase la adresa regimului din RPR şi la adresa literaturii realist- socialiste. Persoanele ce acţionau pentru consolidarea regimului democrat-popular erau numite de noi în mod duşmănos colaboraţionişti”.

Alexandru Paleologu, de asemenea, ar fi zis într-o anchetă din septembrie 1959: „În anul 1950, în timp ce eu eram fugar şi mă aflam la Câmpulung Muscel, având asupra mea un buletin de identitate fals, am reluat legătura cu Noica Constantin (…). Întâlnindu-ne la domiciliul său, comentam duşmănos regimului o serie de evenimente politice pe care le obţineam prin audierea posturilor de radio imperialiste”.

CREDINŢA LUI PILLAT

Subtilităţile torturii

Suferinţa din închisoare a celor condamnaţi nu reiese din niciun dosar. Doar despre cea fizică putem citi, printre rânduri, în fişele medicale, după cum arată Cristina Anisescu, şefa Serviciului de Programe Educaţionale de la CNSAS, care a organizat vernisajul expoziţiei „Prigoana” şi lansarea volumului omonim cu documente ale procesului din 1960.

Mărturia terorii psihice a rămas ca o pecete doar în sufletul celor din familiile condamnaţilor. „Tata i-a povestit surorii sale că noaptea auzea o femeie urlând. Temnicerii îi spuneau că e mama lui, care fusese închisă din cauza lui. De asemenea, i s-a spus la un moment că eu şi mama am murit. Deşi nu era aşa, s-a dus în mormânt cu un sentiment de vinovăţie. S-a întors din închisoare cu privirea cuiva care văzuse iadul, iar urmele de lanţuri de la picioare nu i-au dispărut niciodată”, relatează Monica Pillat.

La fel ca Steinhardt, Dinu Pillat, deşi bolnav de tuberculoză, a rezistat în detenţia de la Gherla şi Jilava datorită cre din ţei, considerând că trăieşte nu o nedreptate, ci o ispăşire - spune fiica scriitorului. Pillat a murit în 1975.