DEZBATERE EVZ: Mai citiţi Eminescu?

Redus la clişee

Cărţile de comentarii dedicate liceenilor despică opera eminesciană în simboluri ale iubirii, geniului creator, singurătăţii, lunii, teiului, atribuind acestora semnificaţii care le dau dureri de cap adolescenţilor. Pentru mulţi poezia este desuetă, iar poezia romantică este de-a dreptul expirată. Asta pentru că la şcoală se păstrează aparenţele despre Eminescu, se studiază marile teme şi opera sa serioasă şi nu se menţionează vreun cuvânt despre versurile licenţioase pe care le-a scris sau despre personalitatea sa, dincolo de anumite înclinaţii politice.

Mulţi profesori, care nu au făcut niciun exerciţiu de gândire cu privire la opera lui, transmit elevilor aceleaşi nonsensuri şi clişee care le-au fost şi lor transmise, nestimulând gândirea şi imaginaţia fiecăruia.

"În spirit romantic, Eminescu abordează tema iubirii dintr-o dublă ipostază. Prima este aceea a iubirii imposibile, a incompatibilităţii dintre fiinţa comună şi geniul creator. A doua ipostază o reprezintă iubirea pur spiritualizată, evocată sau invocată prin amintire ori vis. Absenţa femeii (căutată, moartă, pierdută, interzisă, aşteptată) este o condiţie de i-realizare a imaginii ei, de transformare a imaginii în icoană..." Cam aşa sună un fragment din cărţile de comentarii pentru literatura română.

Nici în familie nu există cultul lecturii, mai ales al poeziei. Aproape că a devenit o preocupare marginală să citeşti poezie, iar prea puţini părinţi îi încurajează pe copii să descopere frumuseţea versurilor.

Contestat şi adulat, urcat pe postament şi dat jos, citit şi răscitit, dat uitării şi uneori redescoperit, numit poet minor sau poet naţional şi geniu, Eminescu rămâne un nume important în cultura noastră.

„Socotesc că redacţia n-a greşit. Cred că iubirea adevărată e la antipodul idolatriei şi că e preferabil să te raportezi la o mare valoare mai curînd cu realism şi tandreţe, decît lăcrămînd bălos, în poziţie de drepţi. Eminescu e mai aproape de el însuşi în postura de prieten, decît în aceea de „voevod“, de monument intangibil, de legendă indescifrabilă”, explica, acum câţiva ani, unul dintre dilematici.