Dida Drăgan: „Am refuzat sume fabuloase în străinătate”

Aţi ieşit foarte des din ţară, chiar şi în timpul comunismului. Nu v-a tentat niciodată ideea de a rămâne în străinătate?
Vreau să spun un lucru foarte important. Înainte de a primi paşa portul să plec în străinătate, mi-am dat mie însămi cuvântul de onoare că nu am să rămân şi nu am rămas. Toţi colegii mei din străinătate s-au întrebat de ce nu am ales să rămân, eu puteam în câteva minute să fiu, nu milionară, multimilionară, însă am adus toţi banii pe care i-am câştigat agenţiei, statului român. Asta pentru că inima mea nu era legată de alt pământ. Acum, dacă aş vrea, aş putea să tră iesc oriunde, nu regret nimic din ce am ales… a fost o acţiune a sufletului meu, un jurământ pe care nu am să-l încalc niciodată. Primele dăţi când am plecat în străinătate mi s-a oferit o suma fabuloasă ca să cânt într-un bar, alături de artişti foarte mari. Pe vremea aia, acum cam 25 de ani, a-i oferi unui interpret 8.000 de dolari era o sumă fabuloasă, dar am refuzat-o zâmbind.

De ce?
Dacă aş spune că aveam banii ăia atunci aş minţi, nu am acceptat pentru că mi-ar fi fost frică, ci pentru că nu era lumea mea. Deşi am câstigat foarte mult, nu au contat niciodată banii. Eu am fost printre interpreţii cu cele mai mari onorarii dintr-o ţară socialistă şi am fost unul dintre puţinii artişti care şi-au adus cota imensă la agenţie, pe lângă cei câţiva saci de bomboane pe care îi aduceam pentru copiii de la orfelinate.

Cum vă amintiţi de vremurile de început ale carierei?
Am învăţat foarte mult, niciodată nu am stat pe loc, de fapt nu am timp nici acum să stau pe loc prea mult. Am multe amintiri frumoase din atâtea şi atâtea spectacole şi turnee pe care le-am făcut. Îmi amintesc de un spectacol în Slovacia, când, la sfârşitul concertului, am primit un coş mare cu flori şi m-am îndreptat spre el să-l iau şi nu am văzut fosa, care este un spa ţiu destinat orchestrei, şi am căzut în ea. Amintiri frumoase am cu tot ce mi s-a întâmplat acasă cu for ma ţia mea Roata, unde am cântat cu Sorin Chifiriuc, un artist pe care şi l-ar dori foarte multe ţări, cu Liviu Tudan, cu Dan Vladimir Aldea, care acum scri e orches traţii pentru Madonna, cu Roşu şi Negru... Mai păstrez şi a cum legătura cu toţi.

ATITUDINE

„Sunt singura din această ţară care nu cântă la sindrofii”

De doi ani, sunteţi preşedintele juriului Cerbului de Aur. Cum vedeţi ediţia din acest an?
Din punct de vedere artistic şi organizatoric, eu zic că s-a situat la un nivel foarte bun, nu neg că interpreţii de anul trecut au fost foarte buni, tineri artişti ca Răzvan Crivaci, Dragoş Chircu, foarte competitivi, care nu au intrat în categoria strădanie fără talent, pe care o promovam de dimineaţă până noaptea. Şi mulţi dintre noi, în avengura noastră, i-am aplaudat. Cei din acest an probabil că nu au muncit suficient… Iar pe deasupra, când te implici într-un astfel de concurs, trebuie să fii şi hărăzit de Dumnezeu. Un tânăr care participă la un astfel de concurs ar trebui să aibă talent, să aibă glas şi să fie artist, îmi place şi show-ul, dar, referitor la dom ni şoarele care îl prezintă, ele ar trebui să aibă şi glas, nu numai să prezinte moda.

În ultimii ani, nici Cerbul de Aur, nici Festivalul de la Mamaia nu mai sunt considerate pârghii de lansare, iar artiştii care câştigă trofeele rămân în anonimat…
Avem interpreţi buni şi foarte buni, dar, din păcate, cât de puţin îi promovăm! De ce nu îi întrebăm pe realizatorii de emisiuni de ce nu ne promovăm adevăratele talente? Preferă să cheme în emisiuni o dom nişoară care, în afară de o piesă şi trei note, nu mai ştie altceva. Se ştie, însă, că am o gură rea şi că sunt în stare să mă războiesc întotdeauna, de asta nici nu prea sunt chemată să fac parte din jurii. Dar atunci când sunt invitată, niciodată nu mă abat de la regulile mele care definesc un artist adevărat. Mă feresc de aceste Madone care îşi etalază o octavă şi consideră că au talent de la Dumnezeu. Spun tot adevărul, iar asta în seamnă o lipsă de tact pentru foarte mulţi. Şi întotdeauna pierd pentru că sunt sinceră.

Diferenţa dintre generaţii…
Întâi s-a lansat Aura, după aceea Angela Similea, care a luat un Cerb de Argint, apoi eu, Mirabela, Olimpia Panciu şi Mihai Constantinescu, suntem toţi elevii doamnei Florica Orăscu. Nici unul dintre noi nu a dispărut. Oare de ce? Eu am rămas aceeaşi e levă, am o profesoară eminentă, nu o părăsesc, şi dacă cumva se întâmplă ca într-o săptămână să lipsesc odată de la lecţii, mă sună şi nu ţi-aş dori să fii în preajma mea. Treaba asta cu cântatul este una extrem de serioasă, nu se termină niciodată, dacă vrei să o faci cu dăruire, dacă fiinţa ta are ceva de spus… Altfel pentru ce? Să mergi şi să cânţi la botezuri şi sindrofii? Asta niciodată, de fapt, trebuie să mă laud, sunt singura din această ţară care nu a făcut chestia asta, nu ştiu să cânt la nunţi, nu că nu ştiu şi n-aş putea, dar eu nu vreau să trăiesc pentru asta, eu sunt mai introvertită, trăiesc pentru o altă latură a sufletului.