Dieta lui Dumnezeu

Vând popă gonflabil care ejaculează mir. Are multiple îmbunătăţiri printre care pot aminti:
- cădelniţa cu sistem de climatizare bizonic;
- sutană tip Batman;
- icoană plangacioasă făcătoare de minciuni;
- pantofi negri cu toc înalt marca „Oblio Fashion”;
- cristelniţă din oţel inoxidabil inscripţionată cu versetul biblic \"Lăsaţi biştarii să vină la mine\";
- pistol de plastic cu rezervor pentru mir;
- include rezerve de lumânări imprimate cu textul „Eu pup poala popii, popa pupa poala mea” şi 10 jointuri cu busuioc;
- are memorie cu cele mai importante slujbe ale anului preinstalate;
- râgâie a mici cu aghiasmă;
- pârţâie cu sfinte miresme de tămaie si smirnă;
- le bulăneşte pe enoriaşele arătoase.
Are certificat de conformitate eliberat de cuviosul Găozarie Alcoolişteanul de la mănăstirea Trotilaţi.
Pentru alte eventuale detalii, puteţi apela numărul de telefon 0722.BOR.del sau puteţi trimite un mail la adresa mantuire@patrafir.com

• Votează
• Răspunde
• Raportează

Mesaj pentru mama ortodilimacului postac care abereza de fiecare data cand sfantul Pazvante boraste cate o profetie:
\"Iti vand scula electrica cu buton de ejaculare foc cu foc, cu lichid seminal cu colorant artificial, cu miros de busuioc si aghiasma sfintita la Athos in altar. Hai spune-ne drept decand nu te-a mai facut staretul sa ai un orgasm ? Scula electrica poti s-o folosesti fara teama de-a ramane grea, poti singura sa-i reglezi temperatura, zvacneste la comanda si face miscari prin invaluire, absoarbe zbieretele de suprema fericire si la final nici nu trebuie sa schimbi chilotii si nici sa deschizi geamul ca sa primenesti chilia si Doamne fereste sa te calce hotii. Pretul este accesibil, ca-i facuta sub licenta de Patriarhie, 15 lei.\"

• Votează
• Răspunde
• Raportează

Uitati-o aici pe mama ghebosului ortodiliu care posteaza comentarii kilometrice: >oi*39.tiny*pic.c*om/35m46lu.j*pg< (stergeti asteriscurile din link)
Sarmana femeie vine zilnic la biserica si-mi linge intr-un mod divin sfintele ICOAIE, pardon, icoane. Pacat ca are mecla atat de chiombalie.

• Votează
• Răspunde
• Raportează

Motto: „Când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală !”(Mt. 6, 17)
„Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug !” (Ps. 140, 4) „Ia aminte la rugăciunea mea, că m-am smerit foarte !” (Ps. 141, 6)




Ca în fiecare an (de multe veacuri încoace), prin rânduielile statornicite de Sfânta Biserică prin Sfintele Sinoade Ecumenice ale Sfinţilor Părinţi – mari dascăli ai lumii şi ierarhi, va începe la 15 noembrie, Postul închinat Marelui Praznic al Naşterii Domnului (numit, simplu, în popor – Postul Crăciunului).

Această perioadă de şase săptămâni din cursul anului bisericesc are multiple semnificaţii legate de rostul ei spiritual.


În primul rând ne smerim şi postim pentru că Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi S-a smerit şi a postit şi a flămânzit timp de patruzeci de zile în Pustiul Carantaniei, la Muntele Ispitirii: „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul.

Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit.” (Mt. 4, 1-2). Tot astfel a postit vreme de patruzeci de zile şi Proorocul Moise, văzătorul de Dumnezeu, în Pustiul Sinaiului, atunci când a primit prin descoperire întreaga învăţătură vechi testamentară destinată poporului ales:

„Deci, fiind pogorât Domnul pe Muntele Sinai, pe vârful muntelui, a chemat Domnul pe Moise în vârful muntelui şi s-a suit Moise acolo” (Ieşire 19, 20).

Putem spune că postul, ca valoare spirituală, vine de la Dumnezeu, iar ca vechime – este de o vârstă cu Adam. Şi aceasta pentru că cel dintâi om a primit porunca înfrânării de la Dumnezeu: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci !” (Fc. 2, 16-17)


Postul în sine nu este o virtute, ci doar o armă de convingere a trupului material să conlucreze, să se supună şi să asculte de omul spiritual, de „omul cel tainic al inimii” (I Pt. 3, 4), adică de sufletul înduhovnicit. Postul duce la limpezirea cugetării, precum scrie în volumul al patrulea al „Filocaliei”: „prea multa mâncare şi băutură înceţoşează mintea şi aprinde poftele trupului”. Numai că simpla înfrânare de la anumite bucate , fără a fi dublată de înfrânarea duhovnicească prin trezvie , prin luarea aminte de sine şi prin necontenită rugăciune, nu mai este post, ci devine „dietă” sau „regim alimentar” – cu totul insuficientă şi ineficientă pentru a ne sfinţi !

Căci spune Sfânta Evanghelie: „Curăţiţi aluatul cel vechi, ca să fiţi frământătură nouă !” (I Cor. 5, 7). Postul se ţine de fiecare în parte după puterea fiecăruia. Rolul său principal este acela de instrument al trezirii duhovniceşti din somnul nepăsării prin care ne lipsim de nenumărate bunuri şi bogăţii spirituale (datorită neînfrânării, lăcomiei pântecelui şi îmbuibării); înţelepciunea patericală a cuprins magistral acest adevăr în zicala: „nu trăim ca să mâncăm , ci mâncăm ca să trăim !”

Uşor este să-ţi adormi conştiinţa interpretând după bunul-plac cuvântul evanghelic: „Nu ceea ce intră pe gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om !” (Mt. 15, 11), dar la fel de lesne ţi-o poate trezi cuvântul proorocesc rostit de Duhul Sfânt prin gura Psalmistului David, Regele lui Israel: „mâncarea le era încă în gura lor când mânia lui Dumnezeu s-a ridicat peste ei şi a ucis pe cei sătui ai lor şi pe cei aleşi ai lui Israel i-a doborât” (Ps. 77, 34-35). Sau, şi mai simplu, amintindu-ţi de cele petrecute pe vremea lui Noe: „Mâncau, beau, se însurau, se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi.” (Lc. 17, 27)


Unele ca acestea nu sunt neapărat semne ale mâniei divine îndreptate împotriva, care L-ar deranja pe Cel de Sus, pentru că ar mânca sau ar bea prea mult sau prea bine. Ceea ce într-adevăr Îl supără pe Dumnezeu este impertinenţa de care dă dovadă tocmai omul – cel menit a fi „împărat făpturii”, zidirea cea mai de preţ – faţă de Legea Dreptăţii şi faţă de poruncile rânduite cu înţelepciune de Stăpânul Cel a-tot-Ocrotitor şi Împăratul Cel a-tot-Puternic. Sfidarea sfinţeniei dumnezeieşti constituie probabil cea mai crâncenă faptă de răutate săvârşită de om faţă de Creatorul său, răspunsul cel mai rău-voitor la bunăvoinţa pe care El ne-o arată pururea din destul – Tu care „de bunăvoinţă saturi pe toţi cei vii !” (Ps. 144, 16)


Treptele sau măsurile de postire diferă de la o persoană la alta, în funcţie de râvna sufletească şi de rezistenţa trupească a fiecăruia. Unii flămânzesc cu totul, nimic bând, nimic mâncând; alţii gustă foarte puţin doar din hrană uscată – pesmeţi, cereale, fructe sau seminţe. Pentru cei mai tineri şi mai puţin experimentaţi, li se potriveşte rânduiala mâncării „de post” (cu sau fără untdelemn) , precum celor mai vârstnici şi mai afectaţi de neputinţele bătrâneţilor ori de suferinţele bolilor – li se potriveşte rânduiala lacto-vegetariană.

Şi unii şi alţii păstrează în minte reperele de adevărată asceză pustnicească a luminătorilor pustiei – precum Sisoe, Antonie, Macarie, Pafnutie sau Pavel Tebeul. Ceea ce contează este gândul cel bun şi hotărârea de a posti (fie şi numai o perioadă mai scurtă –de trei, patru, cinci sau zece zile), pe care Dumnezeu le primeşte ca pe o ofrandă de bună-voire, ca pe o faptă a iubirii faţă de El, ca pe un gest de recunoştinţă pentru binefacerile primite de la Dânsul.

Un gest pe care îl pot face până şi copiii – desigur, fiecare după putere şi după străduinţă. Înfrânându-ne de la bucate, însă, Hristos ne îndeamnă să nu fim trişti şi necăjiţi din pricina aceasta: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Mt. 6, 16-18). Pentru că, postind astfel , nu e deloc exclus să alunecăm în patimi subţiri (precum mândria sau părerea de sine sau îngâmfarea gândului - „cine sunt eu că pot posti !”). Suntem fiecare ceea ce suntem; iar dacă Îl iubim pe Dumnezeu, atunci merită să ne străduim să-I mulţumim după putere pentru toate darurile primite de la El – pentru sănătate, pentru putere, pentru înţelepciune şi mai ales pentru capacitatea de a deosebi binele de rău şi pentru puterea de a alege cu dreptate !


Pe de altă parte, postul trebuie raportat şi la cele cinci simţuri ale trupului: ochii să nu privească deşertăciunea – precum zice Psalmistul: „Luat-am seama de-a dreapta şi am privit şi nu era cine să mă cunoască !” (Ps. 141, 4); este esenţial să ne ferim de orice fel de împrejurări vătămătoare de suflet, pentru a putea păstra mereu cugetarea la cuvântul dumnezeiesc de-viaţă-dătător şi să ne păzim gura de toate deşertăciunile şi răutăţile: „Pune Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele !” (Ps. 140,3).

La fel, picioarele să ne umble doar în cărările Evangheliei şi pentru împlinirea sfintelor porunci ale Domnului Dumnezeu, căci „În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie !” (Ps. 141, 3). Grăit-a slujitorul Domnului: „că iată moartea intră pe ferestrele noastre şi dă năvală în casele noastre” (Ieremia 9, 21) – adică prin simţuri !


Postul trebuie să aibă ca roade bunătatea, dragostea şi răbdarea ce vin de la Dumnezeu, după cuvântul Apostolului: „Fraţilor roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. 5, 22-23). Aşadar, just ar fi să postim nu pentru că e Post şi atât; ci pentru că aşa ne învaţă Duhul Sfânt în Biserica Lui Hristos, pentru a fi deplin sănătoşi – deopotrivă la suflet şi la trup; pentru a fi curaţi cu inima ca şi cu trupul: „nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri ?

Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu !” Deci cine nu îşi iubeşte şi nu-şi cinsteşte trupul ca pe un templu al Duhului Sfânt, greşeşte împotriva Lui Dumnezeu ! Iar anii noştrii – „la număr şaptezeci, iar de vor fi în putere optzeci- şi cea mai mare parte a lor osteneală şi durere !” (Ps. 89, 10-11) – repede curg; iar la sfârşitul lor, sufletul se va înfăţişa la judecata particulară a vieţuirii sale pe pământ, la care se vor aşeza în balanţa dreptăţii dumnezeieşti – de-o parte toate cele ce am reuşit a împlini în cursul zilelor cu Dumnezeu, de cealaltă parte – toate cele ce am săvârşit în afara poruncilor divine, în cursul zilelor trăite fără Dumnezeu; de unde va şi veni – fie mila, îndurarea şi iertarea, fie pedeapsa şi osânda după faptele ce am făcut!

Nu degeaba Mântuitorul Hristos ne-a spus: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte !” (In. 14, 21) . Chiar şi fără prea multă sau prea înaltă ştiinţă de carte teologică putem să pricepem, prin urmare, că cei care ignoră postul (dispreţuind pilda şi exemplul Lui Dumnezeu Însuşi) nu au nimic de-a face cu Ortodoxia ; căci Ortodoxie fără fapte nu există ! „Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu !” (In. 12, 26); „oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu !” (Lc. 12, 8). „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri !” (Lc. 9, 26).


Aşadar, rostul ultim şi scopul cel mai înalt al postului este de a ne uni în chip cât mai desăvârşit cu Dumnezeu Cel Viu pentru a fi cât mai mult cu El – aşa precum şi-au dorit Fecioara Maria şi Bătrânul Iosif, precum şi-au dorit şi magii care I s-au închinat, precum şi-au dorit şi păstorii şi îngerii la Naşterea Lui Iisus, Cel Ce ne-a vestit cu dragoste: „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară;” (In. 6, 37) căci „n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea !” (In. 12, 47). „Slavă întru cei de sus şi pe pământ pace întru oameni bunăvoire !”(cântare cântată de îngeri pentru oameni pe pământ).




Motto: „Bogăţia de ar curge nu vă lipiţi inima de ea” (Ps. 61, 10)
„Unii se laudă cu căruţele, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru” (Ps. 19,8)





De la facerea lumii şi până astăzi, problema bogăţiei materiale a fost privită de către exegeţii vremurilor din toate punctele de vedere. Bogăţia poate fi atât un mijloc de poticnire, cât şi o cale de a străbate cerul prin milostenie până la Tronul Lui Dumnezeu. Problema bogăţiei trebuie abordată atât prin intermediul Sfintei Scripturi cât şi prin viaţa de zi cu zi. Toate sunt ale Lui Dumnezeu şi de la Dumnezeu.

Nu putem spune că gestionăm în lumea materială ceva ce ne-ar aparţine, căci toate sunt opera Creatorului: „Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi” (Ps. 103, 29). Prin aceste cuvinte Psalmistul David evidenţiază mila şi puterea Lui Dumnezeu în ceea ce priveşte dragostea faţă de om: „Cel ce răsare în munţi iarbă şi verdeaţă spre slujba oamenilor” (Ps. 146, 8), şi „dă hrană la tot trupul”(Ps. 135, 25).


Privind în lumea Vechiului Testament întâlnim oameni pe care bogăţia nu i-a împiedicat în a fi bineplăcuţi Domnului; Avraam , Iacob, Lot, Iov, precum şi Iosif în Egipt au fost oameni înstăriţi care s-au bucurat de dragostea şi bunăvoinţa Lui Dumnezeu. Noi ne credem bogaţi şi stăpânitori de averi însă nu avem nimic în comparaţie cu Avraam şi Iov care aveau slugi cu brâie de aur şi turme nenumărate. Toate au fost însă lepădate de aceşti oameni cu o uşurinţă nemaiîntâlnită, nelăsând ca bunăstarea şi comoditatea traiului să intervină între ei şi Dumnezeu. Patriarhul Avraam părăseşte toate; îşi ia familia şi merge la locul în care a fost chemat de Dumnezeu, în ţinuturile Ţării Sfinte la „Stejarul Mamvri” : „Ieşi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-L voi arăta Eu” (Fac. 12, 1) Aici va avea cinstea de a se „întâlni” cu Sfânta Treime în chipul a trei tineri. Şi exemplul lui Iov este mai mult decât grăitor. Acesta a rămas fără copii şi fără toată averea sa, prin pizma şi prin lucrarea diavolului, însă îl binecuvintează pe Dumnezeu şi se hotărăşte să rabde totul, neavând nici un gând de împotrivire: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat !” (Iov 1, 21). Lepădarea de cele materiale este în acest caz totală. Nu acelaşi lucru putem spune şi despre personajul descris de Mântuitorul în parabola Fiului risipitor care cu îndrăzneală a cerut ceea ce i se ”cuvenea”, dar mai apoi: „şi-a risipit averea, trăind în desfrânări” (Lc. 15, 13).


Tânărul bogat care nu se putea leapăda de cele materiale pentru pentru a le dobândi pe cele veşnice, Îl întreabă pe Mântuitorul: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci ?” (Lc. 18, 18) Răspunsul Mântuitorului este însă categoric: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie.” (Lc. 18, 22). Tânărul nu răspunde cu promtitudine ci pleacă întristat. Întristarea o putem observa şi în vorbele Mântuitorului L-a care ne arată că: mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia Lui Dumnezeu” (Mt. 19, 24). Aceste cuvinte sunt întărite şi de imaturitatea spirituală şi de răutatea sufletească a celor doi bogaţi ce ne sunt daţi ca exemplu negativ în Evanghelie. Aceştia, orbiţi de cele materiale, transformă viaţa de pe pământ într-una de huzur şi răutate uitând de moarte şi de judecata Lui Dumnezeu. Pe primul, care în locul milei sufleteşti şi a binelui uman a mărit hambarele şi şi-a zidit depozite de protejare a agoniselii:

„Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele”, Dumnezeu îl avertizează: „Nebune ! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi ?” (Lc. 12, 20). Celuilalt bogat, care era o culme a aroganţei, ce trece de etapa zgârceniei şi ajunge la măsura împietririi inimii faţă de suferinţa celor din jur, fie om sau dobitoc, lunecă în opulenţă (se îmbrăca în porfiră şi vison, purta bijuterii şi petrecea în lux şi desfătare trecătoare, în timp ce săracul îi murea la poartă de foame) i-a fost pregătit chinul cel veşnic:

„A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui.” (Lc. 16, 22-23). Aceasta este imaginea reală a omului lipsit de caracter, de milă şi compasiune faţă de semenii săi.


Unor astfel de oameni Mântuitorul le adresează următoarele cuvinte: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” (Mt. 10, 37); lăsând să se înţeleagă faptul că nimic nu este mai important decât Dumnezeu şi mântuirea sufletului.


Bogăţia trebuie agonisită în cer, nu pe pământ: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.” (Mt. 6, 19-20). Fiind mâhnit de slăbiciunea firii umane, Mântuitorul adresează şi următoarele întrebări umanităţii: „ ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde ? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?” (Mt. 16, 26). Iată cât de măruntă este arătată a fi viaţa trecătoare. De asemenea împăratul şi proorocul David afirmă: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului” (Ps. 102,15), iar fiul său, înţeleptul rege Solomon trage următoarea concluzie: „deşertăciunea deşertăciunilor, toate sânt deşertăciuni !” (Eccl. 1, 2).


Puterea şi influenţa lucrurilor materiale, deşi trecătoare poate sminti chiar şi pe cei aleşi. Nu trebuie să uităm cum să descoperim lucrarea lui Dumnezeu asupra lumii neaplecându-ne către grijile lumeşti. Celebra expresie patristică „grija vieţii m-a scos din rai” este semn al faptului că uităm de cuvintele spuse de Sfântul Apostol Pavel: „nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească.” (I Cor. 3, 7). Iar Duhul Sfânt arată în psami bunătatea Lui Dumnezeu: „Deschizi Tu mâna Ta şi de bunăvoinţă saturi pe toţi cei vii.” (Ps. 144, 16); „Cel ce dă hrană la tot trupul, că în veac este mila Lui.” (Ps. 135, 25). Aici se accentuează în chip vădit faptul că toată făptura se hrăneşte şi se adapă din mâna Lui Dumnezeu: „lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce.” (Ps. 103, 30).


Trebuie să înţelegem că nu poate exista viaţă, armonie şi echilibru în afara lucrării Duhului Sfânt.Toate există şi se hrănesc numai prin mila Lui Dumnezeu: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele ?” (Mt. 6, 26). Şi chiar dacă Solomon este cunoscut ca un vârf al înţelepciunii umane („Şi a dat Domnul lui Solomon înţelepciune şi pricepere foarte mare şi cunoştinţe multe, ca nisipul de pe ţărmul mării.” (III Reg. 2, 35), Mântuitorul ne transmite totuşi un adevăr de mulţi ignorat: „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor ?” (Mt. 6, 28-30).


Astfel nu bogăţia este cea care ne sminteşte, nu bunăstarea ne lipseşte de mântuire şi nici mulţimea averilor nu ne desparte de Dumnezeu. Ci ne desparte de Dumnezeu nemilostivirea, răutatea, lipsa de compasiune, puţina iubire şi zgârcenia faţă de cele materiale. Următoarele cuvinte sunt mai mult decât grăitoare în acest sens: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat.[...] Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.” (Mt. 41, 46).

„Mila Ta Doamne mă va urma în toate zilele vieţii mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile.” (Ps. 22, 7).


Motto: „Frate ajutat de frate este ca o cetate tare şi înaltă” (Pilde 18, 19); „Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” (Mt. 5, 28)



După învăţătura Sfinţilor Părinţi ai „Filocaliei”, rădăcina tuturor păcatelor este iubirea-de-sine. Şi aceasta pentru că toate relele care îl chinuie pe om sunt rezultatul direct al mândriei – cel mai mare şi cel mai greu dintre toate păcatele – care până şi pe Lucifer l-a aruncat din cer, transformându-l din înger luminat în diavol întunecat. Mândria este deosebit de primejdioasă prin aceea că ne desparte de Dumnezeu, depărtându-ne de poruncile Lui sfinte, fără ca măcar să ne dăm seama.

Psalmistul şi proorocul David, Regele lui Israel, exprimă cel mai bine aceasta, zicând: „Iar eu am zis în bunăstarea mea: nu mă voi clătina în veac !” (Ps. 29, 7) – iată, aşadar, bizuinţa de sine, îndrăznirea de sine, înălţarea de sine – tot atâtea patimi subţiri ale firii omeneşti care pătrund până în partea cea mai profundă a sufletului, în partea raţională, întunecând mintea şi afectându-i priceperea. De cele mai multe ori vicleanul diavol reuşeşte să îl amăgească pe om fără ca omul să-şi recunoască în vreun fel înşelarea. Tot Regele David semnalează aceasta: „Să nu mă ajungă piciorul trufiei şi mâna păcătoşilor să nu mă clatine !” (Ps. 35, 12)



De altfel, „Cartea Psalmilor” cuprinde de-a lungul ei nenumărate pilde de luare aminte la faptul că trezvia (adică supravegherea permanentă cu atenţie neslăbită a tuturor gândurilor, simţămintelor, vorbelor şi faptelor proprii) a fost temelia formării duhovniceşti a „unşilor şi profeţilor” Domnului (Ps. 104, 15): „L-am văzut mereu în faţa mea pe Domnul, căci stă la dreapta mea, să nu mă clatin.” (Ps. 15, 8). Sfinţii Părinţi tâlcuiesc acest verset ca fiind îndemnul tainic de la Dumnezeu ca omul să cugete pururea la moarte pentru a-şi afla odihna sufletului; desigur, nu atât la moartea cea dintâi (despărţirea sufletului de trup), cât la „moartea cea de-a doua” (Ap. 21, 8) – despărţirea sufletului de Dumnezeu prin păcat.

Nu degeaba strigă Psalmistul: „că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.” (Ps. 50, 5). Iar Sfântul şi Dreptul Iov mărturiseşte povara păcatului strămoşesc cu profundă amărăciune: „Cine va fi curat de întinăciune ? Nici măcar unul – chiar de ar fi numai de o zi viaţa lui pe pământ !” (Iov 14, 4-5). Urmând Sfinţilor Lui Dumnezeu, marele păstor de suflete care a fost Ioan Gură-de-Aur scrie: „O, creştine, de-ţi va fi ţie cu putinţă, în tot ceasul să-ţi spovedeşti păcatele tale !” („Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură-de-Aur”) – având, desigur, în minte plângerea Psalmistului: „Doamne, ascultă rugăciunea mea [...] căci nu se va îndreptăţi înaintea Ta nimeni din cei vii.” (Ps. 142, 1-2).

Aceasta este expresia cea mai profundă atât a cunoaşterii de sine, cât şi a mărturisirii bunătăţii şi milostivirii Domului Dumnezeu faţă de zidirea mâinilor Lui: „Pre cel ce vine către Mine, nu-l voi scoate afară !” (In. 6, 37). Pentru a atrage atenţia asupra însemnătăţii trezviei, Iisus fiul lui Sirah îndeamnă: „Fiule [...] adu-ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veac nu vei [mai] păcătui !” (Sir. 7, 36). Şi iarăşi: „Frica de Domnul alungă păcatele, rămânând lângă noi ea abate mânia [Domnului]” (Sir. 1, 21) – sau, cum ar spune înţelepciunea populară – „cu frica de Dumnzeu se abate tot omul de la rău !”. Rău despre care Sfântul Apostol Pavel scrie în Epistola sa către Romani: „ Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl fac.” (Rm. 7, 19) – şi a cărui repeziciune de cuprindere, răspândire şi pătrundere în minte o arată vorbind despre „păcatul care grabnic ne împresoară” (Evr. 12, 1) - ca şi Sfântul Apostol Petru: „potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind, umblă căutând pe cine să înghită” (1 Pt. 5, 8).


În războiul nevăzut şi necruţător dus de bravii ostaşi ai Lui Hristos nevoitori pentru virtute cu „duhurile răutăţii cele din văzduh” (Ef. 6, 12), cei mai mulţi dintre ei au început a păşi spre biruinţă prin lepădarea de patimile grosiere, de păcatele trupeşti (proprii firii animalice), urmând a lupta apoi în bătăliile mult mai aprige şi mai primejdioase duse împotriva gândurilor insuflate asupra minţii de către duhurile vrăjmaşe mântuirii.

În lucrarea „Psihoterapia ortodoxă”, Părintele Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, descrie cele mai importante forme de luptă cu diavolul, pe care Sfinţii pustnici, asceţi redutabili, le prezintă ca fiind singurele de ajutor pentru sufletele dornice de împărăţia cea cerească: deplina ascultare de poruncile Lui Dumnezeu, lepădarea desăvârşită de mulţimea grijilor trupeşti (materiale şi lumeşti) şi neîncetata cercetare a propriilor gânduri prin mărturisirea lor către un „stareţ” („gheronda” sau „bătrân”) – povăţuitor iscusit, înzestrat duhovniceşte cu puterea dreptei călăuziri a sufletelor pe calea mântuirii (prin harisma cunoaşterii inimilor, a prevederii celor viitoare şi a deosebirii duhurilor – discernământul).

O stare gravă de lucruri este semnalată de Sfântul Simeon Noul Teolog prin întrebarea pe care i-o adresează povăţuitorului său, Sfântul Simeon Evlaviosul: „ dar ce vom face dacă nu vom afla adevăraţi povăţuitori încercaţi sau dacă povăţuitorul însuşi se va afla în înşelare ?” (întrebare care arată cât de mare este deosebirea dintre creştinii şi sfinţii din vechime, din veacurile de aur ale creştinătăţii trăitoare în duhul Părinţilor care pururea convorbeau cu Dumnezeu, având ca singură grijă de căpătâi unirea minţii cu Cel Preaiubit, şi monahii zilelor noastre – dintre care puţini doar mai sunt suflete inalte, minţi luminate de Duhul Sfânt, - şi aceia nu recunoscuţi public după rangul administrativ sau popularitate, ci smeriţi anonimi, vieţuitori neştiuţi de lume prin obştile de ostenitori sau ostenitoare din mănăstiri mai puţin marcate de deschiderea către lumesc şi secularizare, dar dedicate cu sinceritate lucrării duhovniceşti de slujire a Lui Dumnezeu şi a Bisericii.

Ca urmare, adeseori ne este dat să auzim replici şi expresii de genul: „n-am simţit pace”, „n-am simţit duh” sau „n-am simţit trăire” – lucruri pe care (atunci când merg în vizită de închinare pe la sfintele locaşuri de nevoinţă monahală) creştinii obişnuiţi, oameni simpli lipsiţi de pretenţii ascetice înalte, le exprimă tocmai în legătură cu starea sufletească pe care o resimt în locul respectiv – poate pentru că simţirea lor este marcată de momentul ieşit din obişnuitul firesc cotidian al tumultului zilnic de probleme. Într-adevăr, scris este: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (In. 14, 2); starea de fapt dintr-o mănăstire poate să difere faţă de starea de lucruri dintr-o altă mănăstire.

Uneori, în viaţa monahală, se pune accentul pe smerenie, alteori pe participarea la slujbele bisericii sau pe liturghisire; undeva se insistă pe împlinirea dragostei dintre fraţi, altundeva pe nevoinţele aspre pentru omorârea patimilor prin înmulţirea ostenelilor trupeşti sau prin multa înfrânare de la mâncare şi băutură – toate având în fond, ca scop ultim, curăţirea de patimi şi dobândirea virtuţilor.


Ceea ce le uneşte pe toate acestea este desigur practica neîncetată a rugăciunii Lui Iisus – dreptarul forte de ţinere a minţii în frâu. Spune un cuvânt de la bătrânii încercaţi în războiul nevăzut: „de nu va avea monahul lucrare lăuntrică duhovnicească, îi va da dracul de lucru !”. Deşi mulţi se leapădă de lume, căutând liniştea prin însingurare şi retragere în pustie, nu mulţi reuşesc să se şi cureţe de patimi.

Cei neinstruiţi, lipsiţi de povăţuitor, cad ca frunzele ! (Sfântul Isaac Sirul). Şi nu mică este primejdia îmbolnăvirii (a nebuniei, chiar !) care pândeşte mintea celor ce nu împlinesc nici măcar rânduielile elementare ale vieţuirii duhovniceşti.

În „Filocalie”, Sfinţii Părinţi ne avertizează că „zidirea casei începe de la temelie, nu de la acoperiş” pentru a atrage atenţia că, în lucrarea duhovnicească nu se începe de la eforturile (imposibile) de izbăvire de gânduri fără ca mai întâi să se fi curăţit şi măturat casa omului (trup şi suflet deopotrivă) de patimile grosiere ale păcatelor trupeşti; numai după aceea se poate purta cu sorţi de izbândă lupta cu duhurile cele mai aprige ale răutăţii.

Deseori s-a constatat că suficienţa-de-sine apare ca o frână care deviază traseul nevoitorului de la calea dreaptă a smereniei asumate prin învinovăţirea-de-sine , făcându-l să creadă că s-a ostenit de-ajuns pentru mântuire şi să uite că diavolul neîncetat pândeşte: „pe calea aceasta pe care mergeam, ei cursă mi-au ascuns” (Ps. 141, 4) strigă cu durere David, aţintindu-şi ochiul sufletului asupra nevăzuţilor vrăjmaşi.


Aşa s-a întâmplat că unii asceţi au căzut prin ceea ce literatura patristică a denumit (cu o fină nuanţă de ironie) „căderea în sus” – căderea în starea de mândrie prin înălţarea minţii prin părerea-de-sine (asemeni căderii unor îngeri din oştirile cele fără de trup şi transformării lor în demoni): „mulţi sunt cei ce se războiesc cu mine din înălţime” (Ps. 55, 3). Iar Sfântul Apostol Ioan Cuvântătorul-de-Dumnezeu ne îndeamnă: „Cercaţi duhurile - de sunt de la Dumnezeu” (I In. 4, 1).

Şi Sfântul Efrem Sirul (în rugăciunea de pocăinţă care îi poartă numele) ne învaţă că, pentru a nu trăi sub umbra înşelării demonice prin amăgirea de către vicleanul diavol, trebuie să cerem de la Dumnezeu tocmai ceea ce e de trebuinţă: „duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale !

Aşa Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu !”. A ne raporta la semenul nostru precum fariseul la vameş în templu nu numai că nu ne conduce la virtute – este chiar semnul celei mai jalnice căderi. Scris este: „să nu defăimaţi pe vreunul dintre aceşti mai mici; căci zic vouă: îngerii lor în ceruri pururea văd faţa Tatălui Meu” (Mt. 18, 10); ci „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29).

Ca leac la boala de care pomeneşte proverbul („Gânduri multe fără treabă dovedesc o minte slabă !”), Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Rugaţi-vă neîncetat !” (I Tes 5, 17)

• Votează
• Răspunde
• Raportează