Dr. Mengele şi cei 7 pitici români| VIDEO

Stăteau în centrul satului, se bucurau de simpatia ţăranilor chiar şi atunci când, din banii strânşi dintr-un soi de lăutărie cinstită, au adus prima maşină la Rozavlea. Bătrânii care-şi aduc aminte de ei spun că abia atunci a fost marele circ – să vezi pitici într-o maşină mare.

Din cei aproape o mie de evrei din Rozavlea, Iţik era cel mai avut. Îşi făcuse nume în Maramureş. Strunea două femei şi încă zece copii de la un metru şi zece. Construiseră împreună cea mai mare casă în sat. După ce a murit, în 1930, copiii s-au apucat de muzică.  Aşa i-au prins nemţii şi războiul – sănătoşi şi bogaţi.

Ciudaţii lui Mengele

Până la al doilea război mondial, parcă au fost nomazi. Când se întorceau din turnee la Rozavlea, aduceau saci de bani. Îşi dăduseră nume formaţiei - „Trupa Liliput”, iar mama lor, Batia, era o Albă ca zăpada printre şapte pitici. Coordona „afacerea” din spatele scenei, alături de ceilalţi trei copii normali. A fost un impresar iute la bani şi i-a ţinut pe toţi în aceeaşi casă, cu neveste şi copii.

Când a început teroarea, germanii i-au săltat din curte. Un singur frate „normal” a scăpat fugind mâncând cu ochii. Pentru câteva ore, s-a bucurat de o libertate amăgitoare. L-au prins şi l-au executat.

La Auschwitz au ajuns toţi ceilalţi, într-un vagon care înghesuia o mie de suflete. La selecţia pentru gazare, Joseph Mengele, medicul care făcea experimente pe deportaţi, i-a luat deoparte. Într-o mentalitate în care perfecţiunea fizică era o icoană, piticii Ovitz păreau candidaţi prescrişi pentru moarte. Lui Mengele, însă, i se păreau deosebiţi şi numai buni de-o schingiuire pentru o genetică schizoidă.

Ultima nevastă a lui Iţik, Batia, şi cei doi copii cu înălţime normală erau gata să fie duşi la gazare, împreună cu nurorile sale şi câţiva nepoţi. Chiar dacă lui Mengele i s-a explicat că toţi sunt o familie, nu i-a crezut din prima. Punea plânsul unei mame pe seama unui moment de profit, în care putea scăpa cu viaţă.

Boala

Pentru Mengele, să fii pitic şi evreu în acelaşi timp a fost norocul experimentelor lui. Ultima supravieţuitoare a familiei, Perla, dusă de moarte bună la 81 de ani, în 2001, a apucat să povestească tratamentele unui doctor pe care, până l-a urmă, a ajuns să-l iubească.

Ca o ironie, niciodată n-a avut curajul să-l vorbească de rău. „Ne-a spus atunci că, atât timp cât el e acolo, noi o să fim în viaţă. Era curios să afle cum dintr-o mamă sănătoasă şi un tată liliputan pot ieşi pitici, dar şi copii normali”, povestea Perla înainte să moară.

REGIM

Doctorul morţii îi trata cu lapte

În lagăr,  piticii Ovitz aveau cele mai bune condiţii. Ca să nu-i ştie nici slabi cu duhul, nici cu trupul, Mengele îi trata regeşte: aveau camera lor, lângă clinică, pentru a-i ţine sub observaţie. Mâncau bine.

Duşul zilnic nu era moment de tortură şi de bătaie, iar un prim ordin a fost să nu îmbrace „uniformă”. „Am trăit cu hainele cu care am venit pe noi, iar când ne duceau la experimente, ne însoţeau ceilalţi de talie normală”.

Pentru această bună trataţie, urmau să plătească. S-au bănuit de moarte după primul experiment, când s-au văzut unii pe alţii: Perlei i-au fost scoşi toţi dinţii şi a fost chelită pentru a i se afla genetica bolii.

La fel au păţit-o surorile ei. Celor măritate li se făceau teste ginecologice dure. Toate otrăvurile se spălau apoi cu un pahar cu lapte.

REVENIRE

Şapte luni la pas spre România

Bărbaţilor li se turna, alternativ, când apă clocotită, când rece, în amândouă urechile. După spălăturile bolnave  ale lui Mengele, alte trei picături ciudate le curgeau în ureche. Uneori, ochii le erau injectaţi cu o substanţă, ca să le facă ochii albaştri.

Chiar şi aşa, Mengele n-a reuşit să-i facă frumoşi ca nemţii.  Au supravieţuit cu toţii şi-au plecat tot pe picioarele lor, un pic mai ciuntiţi de cum veniseră. Perla chiar îşi mai amintea cum, într-o zi, o pereche nouă de pitici veniţi în lagăr au fost fierţi de vii, iar Mengele le-a expus tibiile într-un muzeu, ca pe trofee. Piticii români Ovitz l-au îndrăgit, doar pentru că i-au lăsat să trăiască.

Filmul

De multe ori, însă, erau lăsaţi în pace. Cu toate astea, supravegherea nu înceta niciodată. Traiul lor de zi cu zi, în baraca în care Mengele le-a adus mobilă pe măsura lor, era pentru el o fascinaţie.

Uneori, doctorul îi pândea şi noaptea. Era obsedat de viaţa lor sexuală şi de genetica lor aparent absurdă. Chiar şi asta intrase în proiectul lui de studiu. De plictiseală, le ordona să defileze goi prin curte. Aşa se putea nazistul destinde şi râde în hohote.


Pe şoptite, noaptea, piticii se apucau de cântat. Ofiţerii s-au adunat ca la spectacol. A doua zi, aveau primul concert în lagăr, în faţa lui Mengele. I-au cântat nemţeşte şi l-au învăţat două ritmuri, cântate pe versurile „Peste şapte văi şi munţi, acolo stau piticii mei”. 

La vizitele gradaţilor germani, liliputanii trebuiau să defileze din nou debrăcaţi, într-o corgrafie gândită de Mengele: pasul mărunt şi mâinile sus. Descoperirile torţionarului din Auschwitz erau privite ca nişte minuni. Într-o zi, i-a filmat chiar, să-i arate lui Hitler că nu stă degeaba în lagăr. După câteva cadre, Mengele ar fi exclamat „Lui Adolf chiar o să-i placă asta”.

Când Mengele şi-a terminat experimentele, le era teamă să nu fie omorâţi. Până pe 27 ianuarie 1945, când au fost deschise porţile de la Auschwitz, n-au putut dormi o clipă. Soldaţii ruşi i-au încărcat iar în vagoane şi i-au dus în Uniunea Sovietică.

Timp de şapte luni, au mers pe jos până acasă, la Rozavlea. În caroseria maşinii, ascunseseră bani şi câteva kilograme de aur. Casa mare au lăsat-o unui adolscent care le-o păzise şi care avuse grijă de toate.

După mulţi ani, el a fost uns primar la Rozavlea. Din cauciucurile maşinii lor, un Ford, ţăranii şi-au făcut opinci. Cum imediat după război românii n-au mai gustat circul lor, piticii Ovitz s-au mutat la Sighet. N-au putut să muncească ca toţi ceilalţi şi s-au hotărât să emigreze.

Viaţă nouă în Haifa

Singura ţară din Europa care le-a oferit tutror viză a fost Belgia. Nici acolo nu şi-au găsit rostul şi, după câteva luni, s-au dus în Israel, la Haifa. Şi-au cumpărat o casă mare, unde au locuit cu toţii. Au reînfiinţat formaţia, şi-au refăcut repetoriul, iar cu trupa „Cei şapte pitici de la Auschwitz” dădeau din nou spectacole. Au strâns bani peste bani, iar în ă55 erau suficient de bogaţi cât să se pensioneze. Din toată averea, au cumpărat două cinematografe şi o cafenea.

Povestea piticilor Ovitz a fost subiect de documentar pentru regizori americani şi israelieni. În Maramureş, bătrânii care i-au cunoscut îi ştiau de bogătaşi. „Cumpărau oi, berbeci, aveau si multe fâneţe. Aveau bani şi aur pe degete. Când ajungeau acasă, făceau şi aicea circ şi oamenii nu-şi dădeau rând să-i vadă”, povestea un vecin. La momentul documentării, doar ultima fiică a lui Iţik Ovitz era în viaţă. La 80 de ani, Perla era o bătrânică de 75 de centimetri. După rugăciunea de dimineaţă, se machia şi pleca în oraş. Căra după ea o poşetă mare, plină cu farduri. Nu-i lipsea niciodată rujul roşu, iar din nostalgia trecutului artistic, îi plăcea să-şi netezească în fiecare zi rochiile colorate de-o palmă.

Nu s-au putut rupe de lagăr

Perla spunea că în casa lor Mengele n-a fost niciodată hulit. Nepotul său, născut din fratele pitic şi mamă sănătoasă, a scăpat cu viaţă după ce Mengele l-a torturat scoţându-i fără anestezie mostre de măduvă din coloana vertebrală. El spune că toţi şi-au trăit restul vieţii povestind coşmarul – dulce al Auschwitz-ului.

„Dimineaţa, la micul dejun, discuţiile începeau cu Mengele. Mătuşile mele nu conteneau cu amintirile nici la prânz, nici la cină. Până şi noaptea auzeam de Mengele, pentru că fiecare se trezea în ţipetele de coşmar ale celuilalt”, povestea Shimshon Ovitz. „Ne intrase de-a binele în vene. Era povestea mea de seară, cu chinuri şi pitici. Trăiam în continuare într-un lagăr al amintirilor”. 

NOROC

Handicapul te face liber

Fraţii Perlei se prăpădiseră pe rând, de moarte bună. Cele mai mari fete, Rozika şi Franzika, au murit în anii ă80, la 94, respectiv la 91 de ani. Fraţii, Avram şi Micki, s-au dus şi ei pe rând la vârste înaintate.

În ultima să mărturisire, Perla spunea că handicapul i-a salvat viaţa: „Dacă eram o evreică sănătoasă, de un metru 70, m-ar fi gazat la fel ca pe miile de evrei din ţara mea. Şi dacă mă întrebaţi vreodată de ce m-am născut aşa, răspunsul meu e că handicapul meu a fost singura şansă ca Dumnezeu să mă ţină în viaţă”. În ă79, când a auzit de moartea lui Mengele, a început, ca din senin, să plângă. Nu s-a întrebat vreodată de ce.