Dr. Monica Pop, dietă soră cu moartea

Când a apărut în public cu noul său „look”, dr. Pop a fost de nerecunoscut. Mulţi au crezut că o lovise vreo boală. Nici vorbă. Monica Pop s-a înfometat pur şi simplu. Acum, la 57 de ani, cu o talie de viespe, o fluieră puştanii pe stradă.

Primele nouă zile: cafea şi apă

În anticamera doctoriţei Pop, directoarea Spitalului Clinic de Urgenţe Oftalmologice din Piaţa Lahovari, se stă la coadă. Secretara dânsei, Georgeta Spătaru, ne lămureşte scurt: „N-a mâncat, dom’le, nimic. N-aveţi ce să scrieţi!”.

Cochetă, doctoriţa se lasă aşteptată. De cum intrăm în cabinet, începe să turuie, veselă ca un cintezoi: „35 de kile am dat jos”. Pe 1 ianuarie 2009, a luat hotărârea cea mare. O mai luase de câteva ori şi anii trecuţi, dar n-a avut tăria să meargă până la capăt.

Nouă zile a băut doar apă şi o cafea neîndulcită dimineaţa. Motivaţia principală era zdrobitoare şi la propriu, şi la figurat: aspectul inestetic. Doctoriţa, supusă unui stres continuu, obosea repede la efort.

Acum este o altă persoană: „Cel mai mult am avut 97 de kile, iar acum sunt între 60 şi 62, la un metru şi 66 de centimetri”.

„Eram ca o balenă”

„Nu e foarte medical ce am făcut, dar nu consider că e contraindicat pentru o persoană care nu are alte afecţiuni. Eu am premeditat o stratagemă. Mi-am luat o bluză care-mi plăcea la nebunie. Era cu trei numere mai mici. A fost «cântarul» meu. O tot încercam şi-mi venea din ce în ce mai bine. Când vezi că ai scăzut cu 200 de grame nu simţi nimic. Bluziţa aceea m-a susţinut moral. Când m-am văzut la televizor cum arătam înainte mi s-a făcut ruşine. Eram ca o balenă”.

Lumea credea că este bolnavă

Doctoriţa povesteşte că, în ultima vreme, toată lumea o întreabă dacă e bolnavă şi dacă e pe moarte: „Ba da, le zic, face-ţi-mi de 40 de zile!”.

Miracolul e cu atât mai de neînţeles cu cât procesul de slăbire n-a fost asistat de un nutriţionist şi nici ajutat de medicamen te: „Nici măcar fitness n-am făcut. Cea mai bună prietenă a mea, actriţa Carmen Tănase, «Flacăra» din «State de România», m-a invitat la Teatrul Odeon, la «Veronica se hotărăşte să moară» a lui Coelho. Acolo am cunoscut multe actriţe suple şi frumoase. A fost un imbold în plus. Carmen m-a susţinut foarte mult. Soţul meu, Mircea, nu prea a fost de acord că nu mâncam nimic. Se temea să nu mă îmbolnăvesc”.

ZIUA A ZECEA

Greva foamei a fost înlocuită cu regim

După nouă zile de „grevă a foamei”, Monica Pop a ameţit: „Cred că am avut, probabil, o hipoglicemie. M-am necăjit tare, dar bluza chiar îmi era puţin lărguţă. În a zecea zi, descumpănită fiind, m-am aşezat la masă. Abia ce luasem două linguri, că m-a sunat o prietenă mai vorbăreaţă din fire. Am vorbit juma’ de oră. Când m-am întors la masă am văzut că nu-mi mai era foame! A doua zi, am dat eu un telefon în timp ce mâncam. Efectul a fost identic. Am continuat în ritmul ăsta şi mi-am dat seama că mâncăm mult mai mult decât ne este necesar”.

Şi-a refăcut garderoba

Din lista de alimente a doamnei doctor au dispărut cu desăvârşire carbohidraţii: pastele, pâinea şi dulciurile. De asemenea, a eliminat definitiv şi masa de seară.

Dimineaţa mănâncă un pahar de brânză cu smântână amestecat cu o lingură de tărâţe. La prânz la fel, şi nu-i mai este foame toată ziua

Problema cea mai costisitoare a fost refacerea totală a garderobei: „Nu mai pot să port absolut nimic din ce aveam înainte. Fiică-mea a umplut nişte saci cu hainele mele şi le-a făcut cadou. Nici pantofii nu-mi mai erau buni. Oricum nu mai puteam să le văd în faţa ochilor”.

Cu refacerea pielii n-a avut necazuri. După duşul zilnic foloseşte creme hidratante: „Probabil şi constituţia m-a ajutat. Şi munca. În toată perioada am muncit normal, am făcut gărzi şi am operat.

Portăreasa a ţinut-o la uşă

Încet-încet, a reînceput să mănânce normal. Salate, pui, peşte, vită şi chiar carne slabă de porc, dar mai rar. Plus mere şi prune. Mai puţin grăsimi şi glucide.

De băut bea numai apă plată. Nici măcar sucuri naturale. Procesul de slăbire a încetat în septembrie şi nu a fost greu de tot: „Moralul m-a ajutat. La început nu mă mai recunoştea lumea pe stradă, în magazine sau la spectacole. La Universitate, unde sunt prorector, nu m-au recunoscut colegii. Profesorul Dorin Chisăliţă, şeful oftalmologilor din Iaşi, nu m-a recunoscut astă-vară, în avion, când mergeam la Congresul de Oftalmologie din Barcelona. Portăreasa de la intrarea principală din spital m-a oprit şi m-a întrebat pe cine caut. După ce a realizat cine sunt, s-a înroşit, şi-a pus mâna l-a gură şi şi-a cerut scuze. Pentru mine au fost o bucurie şi un compliment. Au fost şi situaţii când m-au fluierat golanii pe stradă, în gară... Umblam în pantaloni şi din spate nu se vede vârsta”.