Editor de revistă, cu viaţa strânsă în pumn

O minte care nu acceptă

Sub o pătură de spital, unui copil de nici 15 ani îi bătea inima ca unui iepure. De 220 de ori pe minut. Pesemne, în acele momente, inima-i judeca mai repede decât mintea. Ultima era ca o sită, prin care treceau doar firimiturile de bucurie.

Aşa ajungea în ochii lui Aurel Burcea un diapozitiv vesel, care rula şirul amintirilor, cu imaginea unul copil frumos clădit, care ridica mâna deasupra capului şi arunca mingea de oină la 73 de metri. Apoi, imaginea unui elev entuziast, talentat la matematică şi, totodată, "căpetenia" băieţilor de pe uliţa din Peretu pe care locuia. Apoi apărea un ştrand şi 12 prieteni la joacă. Aici,pelicula se rupea brusc.

Cu filmul acesta întipărit în memorie şi rulat în neştire, nu se putea gândi la ceva urât, nicidecum la imaginea unui om în floarea vârstei, pe care bătrâna mamă îl întoarce de pe o parte pe alta la fiecare două ore.

Ce nu încăpea în mintea lui Aurel era continuarea filmului. Era 5 septembrie 1986, bâlci în comuna şi apa rămăsese caldă la ştrand. Era el pe marginea bazinului pe care îl credea adânc, alături de el stătea un băiat din Roşiori pe care nu îl văzuse şi avea să nu îl mai vadă niciodată. Puştiul i-a spus "Ce faci, nu sari?". Apoi, în acelaşi cadru scurt, el sărind în apă cu capul în jos şi un fior instalat la baza gâtului.

Apa era mică, era bazinul pentru copii, cu apă până la genunchi. Apa l-a adus la suprafaţă. Din corpul său, doar capul mişca, restul exista doar pe dinăuntru. Doi oameni de pe ambulanţă l-au apucat neglijent, de mâini şi de picioare şi, după câteva mutări dintr-un spital în altul, a ajuns la Bucureşti.

BOALA CU PROIECT STRĂIN DE MINTE
Un trup redus la un cap şi două mâini stângace

Acum, mâna îngheţată de ani într-o strângere slabă de pumn se ridică deasupra capului şi cade greu peste acesta. Tricepsul nu mai are putere. Amintirea aruncării cu oina este încă vie. Aurel stă într-un fotoliu rulant electric, într-o cameră cu trei uşi mari, pe dimensiunile căruciorului.

Într-un colţ, e intrarea spre camera părinţilor. Fără uşă. La ce ar fi bună o uşă, când "mica", aşa cum îi spune Aurel mamei sale, trebuie să vină să îl întoarcă, să îl hrănească şi să îi verifice punga de urină ce îi stă lipită de  picior.

Şi-a dat seama că, atunci, în '86, boala avea propriul ei proiect, de care se ţinea cu un sârg inuman. În acelaşi timp, mintea sa avea gânduri zburătoare, toate întoarse spre trecutul pe picioare. "Nici prin cap nu îmi trecea că nu o să mă fac bine", spune Aurel. După operaţie, a fost abandonat în salonul său. De fapt nu abandonat, ci lăsat să moară în tihnă. Şi nu a murit, cu toate că trupul îi ardea la 42 de grade. Scăpase de moarte, deşi avea şanse mai mici decât cele ale unui soldat aruncat de armată în linia întâi fără arme. Dar încă nu accepta că, funcţional, trupul său s-a redus la un cap.

Voinţa făcea paşii necesari spre centrele de recuperare. Aşa a ajuns la Dezna, în Arad, un centru de recuperare destinat tinerilor. Un spaţiu dezolant "unde vedeai copii de cinci ani mergând târâş, unde suferinţa era la tot pasul". Dar pentru toţi însemna şansa. Familia săracă făcea eforturi imense pentru el. Din Arad, mergeau la Bucureşti, la Alexandria, la mare - oriunde exista speranţa progresului.

"Au fost cinci luni de progres, apoi nimic, am stagnat", îşi aminteşte Aurel. În acest timp, începuse să îşi mişte mâinile, dar nu complet. Tot prin centre, văzuse un băiat în situaţia lui, care după aproape cinci ani de tratament stătea în picioare, dar se mişca cu stângăcie. I se părea că tânărul acela progresase prea puţin, iar el se vedea vindecat după o perioadă mai mică. 

UN PRIM SFÂRŞIT
Farmecul celor două tuburi de diazepam

În '88, pelicula sa optimistă lua sfârşit. Un doctor de la Spitalul Militar îi anunţa, pe el şi pe părinţi, că progresul a stagnat, că nu se mai face bine. "Pe drumul de întoarcere spre casă, ţineam ochii deschişi, dar vedeam negru în faţă. Erau speranţe rupte în bucăţele, simţeam o frustrare imensă", spune el.

Şi mintea a început să priceapă proiectul bolii, dar fără să îl accepte. Se uita la el şi simţea nevoia să redevină stăpân pe viaţa lui. După ani de nervi revărsaţi pe persoanele cele mai dragi, a gândit o finalitate pentru acest proiect. S-a gândit să înghită două tuburi de diazepam, s-a gândit cum ar putea să cadă mortal de pe scaunul său. Dar îşi spunea că, dacă nu a murit după operaţie, e foarte posibil să scape de moarte şi acum, dar starea sa să fie mai gravă, să se aleagă şi cu un handicap psihic.

Era prin '92 când gândea astfel. Pe stradă, fratele său umbla după fete şi el, din spatele geamului, se uita după “nenea” cum pleacă şi vine. Nu a trecut mult până a aflat că frate-su ajunsese să sufere de pe urma lui. "Ziceau mamele fetelor: cum să îl iei pe ăla cu fratele handicapat. După ce mor bătrânii lui (n.r. părinţii lui Aurel) trebuie să ai tu grijă de el". Şi toate astea îl împingeau spre dorinţa de a muri.

PRIMELE PAGINI ALBE DINTR-O CARTE NEAGRĂ
"Mulţumim pentru această viaţă frumoasă!"

El spune că, atunci, l-a salvat credinţa. Spune că a ajuns să creadă atât de tare în Dumnezeu şi în puterea divină încât, dacă ar putea da filele din calendar înapoi, la 5 septembrie 1986, şi-ar frânge singur gâtul. Atunci era ateu. De fapt, l-a salvat amănuntul că a găsit pe cineva care să îl înţeleagă.

"Nu suportam să se uite cineva la mine cu milă, mă enerva groaznic". Aurel era sfâşiat de ceva ce noi, "cei pe picioare", credem că este o atitudine potrivită, o mângâiere pentru ei, "cei din cărucior". Simţea cum privirea aceea a oamenilor începe să vorbească, ochii rostind "săracu de el" sau "uite handicapatu!". În toată frustrarea asta, a simţit că Dumnezeu este singurul care îl priveşte pe Aurel omul. Şi a crezut în asta, pentru că avea nevoie să creadă în ceva.

De atunci, se închină la masă. Mama, o femeie cu faţă înăsprită şi cuvânt iute, face drumuri în bucătărie, de unde se întoarce cu ce are ea mai bun. Aurel are o măsuţă legată de scaun. Uneşte mâinile cum poate el şi se roagă. Nu e o rugăciune, ci un discurs de mulţumire, iar vorbele care îi curg din gură te fac să strângi din ochi, pentru a nu da semne de slăbiciune. Sunt genul de cuvinte pe care le uiţi imediat, fără a le uita însă învăţătura. "Mulţumim pentru această viaţă frumoasă!" este tot ce rămâne în minte, ca o propoziţie-sentiment.

Maică-sa se aşază pe pat şi îi dă să mănânce, iar el, cu palmele sale încleştate, îi sprijină mâna mamei.

REVISTA
"Am vrut să îi ajut şi pe alţii"

"Prin '96, a venit cineva la mine şi m-a rugat să îi scriu unui maestru militar din Constanţa, să îi spun cum am trecut eu peste toate. Şi i-am scris", spune Aurel. Pe atunci, nu se prea pricepea el la scris, dar a vrut să iasă ceva personal, care să exprime exact dorinţa lui de a-l ajuta pe cel în suferinţă.

Atunci şi-a dat seama cât de important poate fi scrisul. "Am realizat că oamenii ca mine trebuie să afle, trebuie să comunice, să-şi cunoască drepturile şi să simtă că nu sunt singuri", crede Aurel. S-a rugat 12 ani pentru visul său. Şi, deşi la început îşi dorea un simplu pliant care să ajungă la persoanele cu handicap, a ajuns să găsească sprijin pentru o revistă.

Mai întâi, a ajuns la 600 de oameni cu handicap. Acum, 2.800 o primesc prin poştă şi mulţi îi scriu lui Aurel că revista îi ajută mult, le alungă singurătatea şi le arată că nu sunt puţini cei care, deşi cu handicap, au reuşit în viaţă. Dar despre cel care scrie şi strânge texte se ştiu prea puţine.

Aurel nu îşi poate mişca degetele, le are strânse în palmă. Când compunea primele scrisori, le dicta prietenilor care se găseau prin preajmă şi voiau să îl ajute. Apoi, un prieten i-a făcut un obiect din placaj, care îl ajuta să scrie singur. "Scriam o pagină în câteva zile", îşi aminteşte Aurel, zâmbind. Dar, de când cu calculatorul, scrie cu nodul degetului mic, de multe ori apăsând mai multe taste deodată. Dar pasiunea şterge greşelile şi revista iese mereu la timp, cum s-a întâmplat în fiecare lună a ultimilor şapte ani.

DORINŢE
O problemă de atitudine

„Am fost prin Spania şi am observat cu plăcere că şoferii, atunci când văd pe marginea drumului un om în scaun cu rotile, opresc imediat”, spune Aurel, căruia îi pare rău că în România nu se întâmplă la fel.

Tot în Occident, a văzut că părinţii care cresc copii cu handicap sunt respectaţi de comunitate. „Desigur, nu se pot schimba lucrurile peste noapte la noi, dar cred că o campanie în acest sens ar fi mai mult decât utilă”. Aurel spune că şi-ar dori asta mai ales pentru mama lui, „care şi-a îngropat tinereţea” pentru a-i fi alături.

CITIŢI ŞI:

"Ce are mintea, dacă e sănătoasă, cu picioarele?"

IT manager în scaun cu rotile

Vasile s-a ridicat de la statutul de „târâtor” la cel de campion

Tavi dă gata autismul prin cântec şi prin muncă