EDITORIALUL EVZ: 95 de secunde

Suntem moi ca albuşul de ou şi depresivi. Urâm pe cei care au succes pentru că nu-l merită. Recesiunea ne-a făcut să ne pierdem şi mai mult încrederea de sine. Povestim cu voluptate cât de rău ne merge. Chiar şi acum, când scriu, fac acelaşi lucru. Următorul pas e să ne obişnuim să fim daţi la o parte. La început eşti om, apoi animal de casă. E o regresie evolutivă. Lăsăm locul politicienilor şi respirăm după ritmul pe care nil dictează. Unu-doi, unu-doi, inspiră, expiră... Toată ziua vorbim despre Udrea şi Vanghelie. În weekend le ieşim în cale, la vizitele oficiale, ca să ne mângâie pe spate. Nu înţelegem de ce îi urâm şi iubim în acelaşi timp. Poate pentru că sperăm în fiecare zi să ne salveze cumva şi vedem că nu se întâmplă. Şi pentru că nu ştim altfel, sperăm iar a doua zi. Uneori ne vine o idee, un plan, dar îl lăsăm doar în cămările minţii. Cel mult îl prezentăm celui mai bun prieten, pe o terasă, şi-l considerăm rezolvat. L-am povestit, s-a consumat!

Suntem în viitorul apropiat, se poate întâmpla şi mâine. Păşim în mijlocul bulevardului Magheru, la oră de vârf, şi reuşim ceva minunat, ceva care culege aplauze. Recâştigăm respectul de sine, inspiraţia ne inundă şi noi proiecte ni se întind în faţă. Ne amintim că noi suntem vedetele spaţiului public şi scoatem din universul personal toate chipurile politicienilor. Urmărim un plan propriu, avem iniţiativă şi precedentul creat ne uşurează misiunea. Lucrurile importante depind de noi. Chiar dacă nu putem fi perfecţi, măcar să ştim de ce ne merge prost. Acţiunea de ocupare a centrului Bucureştiului de către 200 de dansatori amatori ne-a transmis acest lucru: priviţi ce aveţi de făcut, iar dacă nu aveţi curaj, nu vă mai plângeţi. Poftiţi în mijlocul bulevardului. Judith a făcut-o. Şi e atât de relaxată şi fericită, încât abia aşteaptă premiera spectacolului „Romeo şi Julieta” pentru care a muncit pe brânci.