Apoi, infidelii regimului Ceauşescu au pătruns în studioul patru al televiziunii şi cuvintele acestea s-au rostogolit ca o premoniţie: „Vă rugăm, foarte urgent, vă rugăm să-l ascultaţi pe Ion Iliescu”. Era 22 decembrie 1989, puţin peste ora 14.00, iar momentul primului festin postcomunist sosise.
Eşalonul al doilea al Epocii de Aur se pregătea să deschidă calota craniană a Revoluţiei şi să secţioneze discret memoria. Acel „stimaţi tovarăşi, cetăţeni, prieteni, sunt stăpânit de emoţie”, rostit de un Ion Iliescu mai tânăr cu douăzeci de ani, bântuie şi astăzi povestea sângeroasă a unei revolte sacrificate canibalic.
În 2002, când părintele democraţiei originale semna Decretul 727, emoţia nu-şi mai găsea loc în universul politico-sentimental al lui Ion Iliescu. Locotenent-colonelul Ion Păun şi căpitanul Constantin Gheorghe erau graţiaţi de apostila scurtă a primului preşedinte postcomunist, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îi condamnase pentru măcelul din Calea Lipovei, din seara lui 17 decembrie 1989.
Clemenţa e justificată aşa, cu o formulă juridică care anulează normalitatea: „din motive umanitare”. Şapte oameni au fost împuşcaţi mortal atunci. Printre ei, Luminiţa Botoc, o fetiţă de doar 13 ani a cărei mamă mai spune astăzi, printr-o propoziţie care închide o lume, doar „aşa a fost să fie”.
Cei douăzeci de ani scurşi de la evenimentele din decembrie 1989 închid rotund o realitate fetidă. Festivismul de faţadă va înghiţi şi în 2009 memoria amputată a unei Revoluţii despre care vorbim doar la extreme: cu resemnare şi patimă.
Nimic fundamental nu s-a schimbat în cele două decenii care ar fi trebuit să exorcizeze demonii şi reflexele comunismului. Suntem aceeaşi societate bolnavă de uitare, trăim în acelaşi corp măcinat de cancerul dictaturii, gândim cu aceeaşi ignoranţă respingătoare. Cercul iluziilor repetă mereu aceeaşi mişcare: la fiecare 17 decembrie, ne amintim de victimele Revoluţiei, cu o distanţă tristă şi rece.
Eroii din 1989 nu au nevoie de coroane de flori şi lumânări. Familiile lor vor relua la nesfârşit acest ritual, pentru că durerea nu trece nici cu presă liberă, nici cu seriale americane de comedie, nici cu supermarketuri pline, nici cu libertate. Martirii din 1989 ar avea însă nevoie de adevăr. Şi, e sigur, ei nu mai pot ieşi în stradă să-l ceară.
CITIŢI ŞI: Copiii care s-au jucat de-a sfârşitul lumii
Joi, 17 Decembrie 2009. 0 vizualizări, 75 comentarii, 0 voturi
EDITORIALUL EVZ: De ce l-a creat Dumnezeu pe Ion Iliescu
Vlad Stoicescu: „Eroii din 1989 nu au nevoie de coroane de flori şi lumânări. Martirii ar avea însă nevoie de adevăr. Şi, e sigur, ei nu mai pot ieşi în stradă să-l ceară.”
Sursa: EVZLuminiţa Boţoc, copilul-martir a cărui poveste infernală aţi putut-o citi ieri în paginile «Evenimentului zilei», nu-i spune probabil nimic lui Ion Iliescu. E doar un nume pe lista eroilor tragici ai unei Revoluţii care şi-a pierdut dreptul la adevăr, pentru a-l câştiga pe cel la comemorare falsă.
Când fidelii regimului Ceauşescu au pătruns în parohia lui Laszlo Tokes, cuvintele acestea au răsunat sub apăsarea ritmică a unui baston de cauciuc lovindu-se intermitent într-o palmă: “Roagă-te, că o faci pentru ultima oară”. Era 17 decembrie 1989, iar noaptea sângera la Timişoara ca o rană deschisă.
Aparatul de represiune al dictaturii operase deja, pe viu, cu bisturiul septic al urii. Sute de manifestanţi, solidari cu protestul- scânteie din Piaţa Maria, îşi câştigaseră, fără să ştie, statutul de revoluţionari. Nici unul nu credea atunci însă că se mai întoarce, vreodată, acasă.
- Recomandă
- Dimensiune text
- Tipareste
- Comenteaza
- Conversie PDF
Trimite pe:
Spune-ţi părerea!
Nici un mesaj postat până acum