EDITORIALUL EVZ: Eu de ce mai votez?...

 
Îşi aduc însă aminte că, acum douăzeci de ani, pe străzi au murit tineri care visau să voteze, dar n-au mai apucat. Că dreptul la vot este un drept fundamental, printre puţinele care le-au mai rămas într-o democraţie tot mai artificială. Că cel mai mare pericol pentru democraţie este indiferenţa.

Decid apoi să meargă la vot, deşi majoritatea prietenilor lor îi privesc ca pe nişte specimene ciudate. Se prezintă la urne deşi nu au un răspuns conturat la întrebarea „de ce?”.
 
Cu fiecare scrutin, răspunsul este tot mai greu de găsit. Fiecare campanie electorală este tot mai goală de conţinut, tot mai irelevantă, tot mai departe de agenda publică reală. Cei care nu reuşesc să găsească răspunsul la această întrebare refuză să se mai prezinte la vot. Cei care vor sta mâine acasă, scârbiţi de halul în care a ajuns clasa politică autohtonă, trebuie să ştie că le vor face un mare serviciu politicienilor pe care îi detestă. Nu se vor răzbuna pe ei, nu le vor da un vot de blam.

De douăzeci de ani, clasa politică s-a străduit să fie detestabilă. Marii sforari postdecembrişti s-au străduit din răsputeri să îndepărteze oamenii de la urne. Cu fiecare rundă de alegeri au fost tot mai aproape de scopul lor. Oripilarea electoratului, inocularea dezgustului faţă de politicieni le serveşte perfect planului de a confisca democraţia. Cu cât masa de alegători se restrânge, cu atât poate fi controlată mai uşor, mituită mai lesne. Cu atât democraţia este mai alterată. Cu cât numărul celor care vin la urne este mai mare, cu atât misiunea acestora este mai dificilă.
 
Cei care vor merge la vot trebuie să aleagă răul cel mai mic. Trecutul niciunuia dintre candidaţi, prestaţia lor de până acum, nu îi recomandă pentru un vot pozitiv. Indiferent pe cine vor pune ştampila, riscul de a fi dezamăgiţi este foarte mare. Ei se vor întreba probabil, fără urmă de ipocrizie, ce blestem o fi pe poporul ăsta să aleagă între un candidat cu atitudini autoritariste, unul de polistiren şi unul prea boem?

Între un candidat care nu respectă prea mult democraţia, probabil pentru că a văzut Revoluţia la televizor; unul în spatele căruia se înghesuie cele mai detestabile figuri ale României postdecembriste şi unul care nu inspiră suficientă forţă, necesară în războiul cu oligarhia care nu doreşte reformarea statului.

Mă voi prezenta mâine la urne pentru că nu vreau să renunţ la singurul instrument de presiune faţă de clasa politică. În lipsa unor candidaţi care să inspire încredere, în lipsa unor partide care să servească onest interesul public, consider că nu mi-a mai rămas decât un singur lucru de făcut: din patru în patru ani, sau din cinci în cinci, să-i schimb pe cei care m-au dezamăgit, conştient că cei care vor veni s-ar putea să mă dezamăgească.
 
În acest fel, politicienii care vor ajunge la putere vor şti că, dacă nu fac nimic pentru cetate, vor fi alungaţi după doar un mandat. În condiţiile unui dezinteres tot mai accentuat faţă de procesul electoral, care inhibă apariţia de alternative viabile, singura soluţie este să votezi schimbarea. Indiferent dacă crezi sau nu în ea.