Sunt trei explicaţii aici: 1) sentinţele selectate de EVZ (din cele 528 de pagini ale cărţii) se referă la monumente ale culturii româneşti clasice şi contemporane; 2) povestea cărţii-testament e fabuloasă (autorul a cerut ca manuscrisul să fie publicat abia la cinci ani după moartea sa!); 3) Adrian Marino este, el însuşi, un reper cultural de marcă.
În cartea autobiografică, Adrian Marino vorbeşte despre el însuşi şi despre oamenii cu care a in teracţionat. O face în cunoştinţă de cauză. O face subiectiv şi sincer, fără să dea impresia că vrea să ofere vreun favor sau vreun defavor. O face pur şi simplu. Pentru publicul larg, prima nedumerire a fost de genul „Cine mai e şi Marino ăsta?”.
Pentru că Adrian Marino n-a fost niciodată vreun răsfăţat al show-urilor de televiziune, n-a fost niciodată răsplătit cu vreo funcţie publică şi nu a fost folosit ca vehicul electoral. Având o biografie comparabilă cu a altor disidenţi de marcă ai regimului comunist, Marino a făcut 15 ani de puşcărie politică şi domiciliu forţat în Bărăgan (nu acasă!), a scris câteva cărţi importante şi, cum am spus, a închegat una dintre cele mai importante grupări culturale ale României, cea de la Cluj. Nu e puţin lucru.
Dar de ce a scris Adrian Marino, în cartea dedicată posterităţii, lucruri incomode despre Călinescu, Eliade, Cioran, Pleşu, Liiceanu, Patapievici, Dinescu şi alţii? A fost un om rău, care a vrut să se răzbune pentru ceva? Pentru ce? Sau, nu cumva, a surprins unghiuri din care, dacă priveşti, ţi se pare că regele e, pe ici, pe colo, gol? (În paranteză: cei care l-au cunoscut, cât de cât, pe Adrian Marino, n-au avut nicio revelaţie citind pasajele selectate de EVZ. Cărturarul clujean spunea aceste lucruri şi în vremea în care era în viaţă şi o făcea inclusiv atunci când se afla faţă în faţă cu cel criticat.)
Personal, mi-e greu să spun că are sau că nu are dreptate, punctual. Dar sunt absolut de acord că, pentru sănătatea unui popor, e important să se discute inclusiv despre statui. Ani în şir, s-a vorbit despre cât de mare este Mihai Eminescu, atât de mare, de imens, de colosal, încât acum puţini sunt aceia care îl mai citesc.
Generaţii întregi de elevi de liceu au învăţat pe de rost comentarii despre geniul poetului nepereche, fără să-şi mai piardă vremea să treacă măcar prin poeziile sale. Văd în năstruşnicia de a propune sanctificarea lui Eminescu o ironie, pornită tot de la Cluj. Acelaşi risc e prezent şi acum, şi fiecare dintre noi o recunoaşte, dacă e onest. Cu o statuie nu poţi interacţiona. Poţi să te fotografiezi alături de ea, dacă doreşti, dar atât.
Eu cred, cu toată plecăciunea cuvenită celor pomeniţi în cartea lui Adrian Marino, că a vorbi şi critic despre ei e bine, chiar dacă, uneori, e mai de rău. Provoacă. O discuţie despre om poate ajuta, uneori, la înţelegerea operei. În orice caz, o controversă decentă înseamnă participare şi face cât un raft întreg de omagii. În această idee, deplâng reacţii de genul: cine vorbeşte, întreţinutul ăla? Sau: a fost un informator! Este acelaşi păcat, e aceeaşi strategie utilizată adeseori de personaje din familia de caractere tip Corneliu Vadim Tudor, care, atunci când sunt prinse la înghesuială, ocolesc subiectul (că, poate, se află în culpă) şi sar la gâtul celui care deschide discuţia.
Discuţia pornită postum de Adrian Marino riscă astfel să eşueze într-o bălăcăreală tipic dâmboviţeană, în loc să fie pretext pentru o dezbatere adevărată şi necesară despre valorile culturale ale României - ce sunt ele, ce ar trebui să fie şi cum ar trebui promovate.
Dacă se va ajunge la asta, înseamnă că încă n-am învăţat nimic. De undeva, de sus, Adrian Marino a lansat o provocare, a lansat Provocarea. Cine ia bulgărele de noroi şi dă mai departe?
CITIŢI ŞI:
Cartea care aruncă în aer lumea culturală din România | VIDEO
Mircea Dinescu contraatacă: „Marino era informator”
Spune-ţi părerea!
Nici un mesaj postat până acum