EDITORIALUL EVZ: Unde aţi fost în ultimii 20 de ani?

În aceşti ultimi douăzeci de ani ne-am mai schimbat un pic, am mai făcut puţină istorie şi am mers, de fiecare dată, înainte, cu un dram de frică şi zero conştiinţă. Ei, întotdeauna ceilalţi, oamenii fără de care România ar fi de fapt doar o minoritate, au strâns bărbăteşte mâinile şi au privit senin în ochi. Au apărut la televizor. Au scris în ziare. Au ridicat glasul, asasinând cuvintele. Aşa a fost să fie?

Istoria contrafactuală e cea mai simplă dintre toate. Îţi dă voie, fără recurs, să dai vina pe alţii. Secretarii de partid s-au transformat în primari cu aspiraţii democratice? – Noi am vrut să schimbăm lucrurile, dar nu s-a putut. Foştii securişti au privatizat România? – Da, dar noi n-am ştiut că în spatele scenei ei trag toate sforile.

La fel se întâmplase cu nişte ani în urmă: când Doina Cornea era bătută pe stradă de agenţii aparatului de represiune ceauşist, nimeni nu ştia nimic. Pentru a asculta Europa Liberă, nu aveai nevoie nici de curaj, nici de atitudine. Pentru că, nu-i aşa, speranţa moare ultima. Cam aşa se scrie istoria României în ultimele patru decenii: s-a sperat şi s-a murit.

Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara vorbea limpede, acum douăzeci de ani, despre interzicerea dreptului la candidatura într-o funcţie publică al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Ştiţi ce a urmat: douăsprezece milioane de români au votat pentru Ion Iliescu, uşile s-au trântit în faţa Regelui Mihai, partidele istorice s-au umplut de „binevoitori”, iar lustraţia a devenit o temă numai bună de fluturat pe post de stindard electoral. Atât.

În rest, toţi şi fiecare în parte suntem responsabili pentru îngroparea României din imaginaţia noastră. Nu e o pledoarie pentru moralitate şi bun-simţ. Politica nu se face cu citate din scolastici. Nimic din istoria modernităţii nu s-a clădit pe „inima largă” a celor aflaţi la putere. Cuvântul-cheie a fost mereu acesta: presiune. Câtă presiune e capabilă să exercite o societate asupra celor care o conduc? Întrebarea a produs un răspuns infinitezimal în România.

Înainte şi după 1989, povestea a fost aceeaşi. Schimbarea s-a produs doar pentru că trebuia să se producă. Amplitudinea ei însă n-a fost reglată niciodată. Eşalonul unu s-a ridicat de pe scaun, iar în locul lui s-a aşezat eşalonul doi. Democraţia socialistă s-a dat de trei ori peste cap şi a revenit în hainele democraţiei originale. Iar statul s-a privatizat cu mâna grijulie a foştilor gardieni ai idealurilor comuniste. S-ar zice că am scăpat de dracu’ şi-am dat de taică-su. De fapt, singurul lucru de care am reuşit, programatic, să scăpăm a fost propria conştiinţă.

 Acum, la douăzeci de ani de la idealurile Proclamaţiei de la Timişoara, vom destupa o şampanie, vom cuvânta cu patos despre cât de bine ar fi fost dacă se aplicau (impersonalul etern!) prevederile documentului, după care vom reveni în România noastră cea de toate zilele, democraţia celor patru milioane de carnete de partid arse şi a sutelor de mii de informatori ai Securităţii, rămaşi fără nume şi fără victime. Astăzi, după Punctul 8 nu se mai pot scrie decât puncte de suspensie.

CITIŢI ŞI: Proclamaţia de la Timişoara, după 20 de ani