Este România bolnavă de ”mitingism?”

Nu se putea pune problema exprimării nemulţumirii în mod public şi, cu atât mai puţin, a mitingurilor şi manifestaţiilor de orice fel.

Mineriadele comunismului

Cu toate acestea, deşi deloc mediatizate, cu stricteţe ascunse de către cei aflaşi la putere, veştile despre revolte ale unor grupuri de români circulau cu repeziciune. Astfel, în octombrie 1981, cei mai privilegiaţi muncitori ai ţării, minerii din Motru, s-au revoltat. Era ce-a de-a doua mişcare de protest de amploare a ortacilor, după marea grevă de pe Valea Jiului, din 1977.

Iubiţi de Ceauşescu pentru că munca lor aducea ţării un profit imens, minerii de la Motru s-au revoltat. Pentru că munca în mină este grea, iar condiţiile erau aproape rudimentare, conducerea de la Bucureşti avea grijă ca  minerilor să nu le lipsească cel puţin hrana zilnică. Astfel, oraşul Motru devenise un adevărat ”corn al abundenţei” pentru români dimprejur şi nu numai, care veneau în număr tot mai mare să se aprovizioneze din magazinele din oraş.

Însă această stare ”de bine” nu a durat prea mult. Autorităţile s-au sesizat şi au dat imediat un decret prin care era limitat consumul de pâine la 400 de grame de persoană pe zi. Eliberat în 17 octombrie şi intrat în vigoare pe 19 octombrie 1981, faimosul Decret 313 a reprezentat scânteia revoltei minerilor.

Aceştia au refuzat să intre, pe rând, în minele Roşiuţa, unde minerii din schimbul doi au refuzat să intre în mină fără pâine, Ploştina, Motru, Leurda şi celelalte mine de pe Valea Jiului. Gheorghe Sârbu, Dan Tătaru, Viorel Nişulescu, Nicolae Tarnovski, Alexandru Gaidaş, Ştefan Chirilă şi Valerică Ursan au fost identificaţi de conducere drept capii revoltei, arestaţi şi condamnaţi la ani grei de temniţă. Minerii au continuat să trăiască la fel, doar cu ceva mai multă pâine.

Braşovul a dat tonul
 
Un mai mare ecou a avut revolta muncitorilor de la Uzina de Autocamioane Braşov, din noiembrie 1987. Despre ea se spune că, deşi s-a petrecut cu doi ani înainte Revoluţiei din decembrie 1989, a fost deschizătoarea atât de minţi cât şi de drumuri către libertate pentru români.

Pe 14 noiembrie 1987, muncitorii de la Intreprinderea de Autocamioane Braşov, nemulţumiţi că avansul chenzinei le-a fost înjumtătţit, au refuzat să intre la lucru. Mai mult de-atât au devastat sediul de birouri al fabricii, iar a doua zi s-au dus să protesteze în faţa Consiliuluji Judeţean. Pentru că liderii comunişti au refuzat orice formă de dialog, manifestanţii au devastat desiul PCR. Pe lângă faptul că au avut curajul de a cânta ”Deşteaptă-te, române!”, muncitorii braşoveni au strigat, pentru prima dată în România, ”Jos, Ceauşescu!”.

Mişcarea braşoveană a fost brutal reprimată de forţele de ordine. Au urmat anchete şi mai multe sentinţe de condamnare la moarte pentru câţiva dintre muncitori. Ulterior, aceste sentinţe au fost schimbate, la presiunea organismelor internaţionale, în pedepse cu închisoarea pe viaţă. Ecoul însă a rămas şi s-a potenţat până în decembrie 1989, când românii şi-au câştigat oficial libertatea.

România liberă, cu proteste de la grădiniţă

Odată cu ea însă, a apărut şi o meteahnă scăpată adesea de sub control: aceea a mitingurilor şi manifestaţiilor. Nici nu ne-am revenit bine din euforia ideii de libertate, că ne-am trezit pe cap, la propriu, cu altă demonstraţie, pe care unii au numit-o ”manipulare”, alţii, mai simplu, ”mineriadă”. După trei zile în care au jucat  Capitala pe degete, minerii s-au întors de unde au venit, însoţiţi de mulţumirile preşedintelui Ion Iliescu.

În acelaşi an, sub titlul ”Hai la şcoala cu furnici!”, în presa românească apărea un anunţ cu totul inedit:

Pentru ce mai manifestau românii în perioada imediată de după 89?

Ecoul mineriadei era pe departe de a se fi stins. Ca şi acum, erau destui cei care sesizaseră că acţiunea ortacilor era o comandă directă ”de sus”. Decişi să nu lase după gratii oameni nevinovaţi, bucurştenii organizau, deja cu regularitate, mitinguri în care cereau pedepsirea adevăraţilor vinovaţi.

De multe ori, termenul de ”minting” era prea mult pentru numi zvâcnirile de proteste simţite mai mult datorită pancardelor decât a scandărilor.

Ce se cerea cel mai des?

”Eliberarea arestaţilor de la 13-15 iunie”, ”Jos Securitatea!”, ”Jos Comunismul!”, ”Jos nomenclatura!” – termen moştenit de la cuplul Ceauşescu.

În primii ani de după Revoluţie, anii dezmeticirii noastre, am încercat să arătăm sau să amintim că avem forţă să protestăm, iar conducerea postrevoluţionară a fost o sursă directă de mitinguri. Scandările erau, adesea, de o savoare deosebită, deşi multe dintre ele trădau lipsa de cultură a solicitanţilor de derepturi pentru cetăţeni.

”Emanaţia FSN, ce mai aberaţie” sau ”Iliescu ţara doarme, că le-au dat un pic de carne” sunt numai două mostre de sloganuri.



Întrerupte de câte un şofer de autobuz pe motiv că încurcau circulaţia – ”La porumb cu voi, bă!”, mitingurile postdecembriste s-au stins, în majoritate, aşa cum au început, fără mari speranţe.

Astăzi, în vreme de criză, când românii au libertatea de a-i cere direct lui Dumnezeu să le păstreze serviciile, să-şi poată lua medicamente sau un viitor mai confortabil pentru copiii lor, există mişcări sindicale de amploare, prin care protestatarii cer, invariabil, mai mulţi bani şi un trai decent.