„Eu trebuia să mor, demult, la Kursk“

Trei generaţii de soldaţi

A visat să îmbrace haina militară, la fel ca bunicul său, care a fost „dorobanÅ£“ în Războiul de Independenţă, la fel ca tatăl său, Iancu Cojocea, care „i-a bătut pe nemÅ£i“ la MărăşeÅŸti în 1917, în „Războiul de Reîntregire“.

După Liceul Militar absolvit la CernăuÅ£i, în 1942, Gheorghe Cojocea a fost recrutat pentru instruire în ÅŸcolile armatei germane. AÅŸa s-a scris istoria. Cojocea a ajuns la Berlin pentru că era printre cei mai buni elevi din Å£ară. Åži ca el, alÅ£i peste 200 de tineri români instruiÅ£i în război de aliaÅ£ii noÅŸtri de atunci: naziÅŸtii! A luptat în cea mai condamnată armată din toate timpurile. Dar putea oare Cojocea să refuze? „Eu am fost bursier la CernăuÅ£i, dacă nu mă duceam unde m-au trimis, ai mei trebuiau să plătească toÅ£i anii de ÅŸcolarizare. Nici dacă ne vindeam casa nu am fi putut acoperi costurile…“.

Avansat în faÅ£a lui Hitler

Gheorghe Cojocea (Georg Kojotzea pentru camarazii germani) a fost repartizat la arma tancuri, în regimentul din Neuruppin bei Berlin. După instrucÅ£ia intensivă, a urmat stagiul la trupă. Pe vreme de război, acesta era crunt: frontul! IniÅ£ial fusese repartizat pentru Africa, dar Cojocea a făcut „una românească“. S-a dat „lovit“ la stomac, incapabil să consume conserve! A dat un iad pe altul, căci a ajuns la Kursk, unde a luat parte la cea mai mare bătălie de tancuri din istorie. Aici a schimbat trei tancuri Mark T-IV, a fost rănit, a văzut cum îi cad camarazii în bălÅ£i de sânge sau arzând de vii. A scăpat miraculos, a revenit la Berlin. A fost avansat la gradul de Leutnant (locotenent) în martie 1944, într-un ceremonial de la care n-au lipsit Hitler, Göring sau Goebbels, după care l-au repartizat la Panzerregiment 3 în garnizoana Müdling (azi, un cartier al Vienei). Aici a instruit un pluton de recruÅ£i. L-a avut în subordine ÅŸi pe soldatul Alfred Kürner, nimeni altul decât celebrul jucător de fotbal de la Rapid Viena, o legendă vie în Austria!
 
„Cel mai bine ÅŸtiu să trag cu tunul!“

În vara lui 1944, a revenit în Å£ară. Pe 23 august, istoria se schimba, ÅŸi pe el l-a prins într-o unitate amplasată la DragomireÅŸti, într-o pădure din apropiere de TârgoviÅŸte, lângă niÅŸte blindate prăpădite ale armatei noastre, mărcile Renault ÅŸi Skoda. Au urmat alte ÅŸi alte garnizoane (14 în total), până când, într-o zi, Armata Populară i-a mulÅ£umit pentru serviciile aduse ÅŸi l-a lăsat să se descurce.

Avea 35 de ani. S-a angajat la Întreprinderea „Prototip“ de pe Calea 13 Septembrie, în BucureÅŸti, după ce directorul l-a întrebat de la prima întâlnire ce ÅŸtie să facă mai bine, iar el a dat o replică de Oscar: „Cel mai bine ÅŸtiu să trag cu tunul!…“. Ulterior, cu ajutorul unui fost elev, care nu a uitat câte a făcut pentru el, a revenit în armată.

Cu o biografie ca a lui e un miracol că n-a înfundat puÅŸcăria. Fost combatant român în armata nazistă, cu un frate dispărut de pe front ÅŸi reapărut în armata franceză, Gheorghe Cojocea a fost mereu suspectat că a colaborat cu Securitatea.
 
„Eu n-am făcut niciodată pactul cu diavolul bolÅŸevic!“. Ne-o spune mândru, în apartamentul său de lângă Gara de Nord, în care miroase a istorii de demult. Ne arată biroul plin cu hârtii recuperate de la CNSAS. Hârtii care îi dau dreptate. Cojocea a fost un „subiect special“, permanent urmărit până în 1989.

ÎN APROPIEREA MORÅ¢II

Pe vreme de război, nopţile de dragoste sunt mai dese

Gheorghe Cojocea a avut o tinereÅ£e agitată ÅŸi în plan sentimental: „Mai există un rătăcit din cei care au avut o biografie aparte. N-am avut o viaţă liniÅŸtită ca apele Donului. Sunt singurul supravieÅ£uitor român al Kurskului. Nu sunt un erou. Ce merit am eu că am trăit? Eroi sunt cei care ÅŸi-au lăsat oasele pe acolo…“.
 
Iubirile de demult, din vreme de război, poartă numele lumii în care s-a instruit: Anelisse, Inge, Ingrid, Zdenka, Gertrude Baum, Erna Hütter, fiica unui fost ofiÅ£er SS. Cum se explică atâtea cuceriri în timpul scurt petrecut în afara cazărmilor?
 
„Nu exista fată mai mare de 15 ani care să nu fie implicată într-o activitate legată de armată. De aici ÅŸi nevoia de descătuÅŸare. Moartea pândea la tot pasul, nu era timp…“. La Viena, Cojocea a fost implicat într-un episod sentimental sfârÅŸit dramatic. Åži el, ÅŸi prinÅ£ul Siamului (Thailanda de azi), Tong-Prischa, s-au îndrăgostit de aceeaÅŸi femeie: Hermina Nittmann, campioana Austriei la patinaj.

Auzind de intenÅ£iile serioase, de căsătorie, ale prinÅ£ului, Cojocea a făcut pasul înapoi. Numai că lui Prischa i s-a interzis să-ÅŸi unească destinul cu Hermina. Comandantul regimentului l-a avertizat că legile statului nazist interzic uniunile „interrasiale“, sfătuindu-l să aibă răbdare: „Uneori, înÅ£elepciunea vine odată cu gradele...“. Sfidând legile care îi interziceau iubirea, demn, Tong-Prischa a ales sinuciderea.

„ASANAREA“

Printre resturi de cadavre

Gheorghe Cojocea ÅŸi-a povestit aventurile de pe front excelentului ziarist militar Dan Gîju, care în 2003 le-a publicat în cartea „Pumnul de fier“, apărută la Editura Phobos. În rest, a refuzat toate ofertele de a apărea în „presa comercială“. Până la noi.
 
Ce s-a întâmplat cu adevărat la Kursk depăşeÅŸte romanele lui Sven Hassel, în poveÅŸtile lui Cojocea oamenii chiar mor. Amintirile lui sunt, în cele din urmă, pledoaria cea mai convingă toare pentru pace.

„Asanarea“, adică adunarea resturilor de cadavre de pe front, a fost cea mai groaznică experienţă. Fostul Leutnant ne citează din memorii: „Pune-l pe targă (…), transportă-l la groapa comună, stropeÅŸtel cu var, apoi altul, ÅŸi altul. (…) Nu conta că e neamÅ£ sau rus, toÅ£i mergeau la aceeaÅŸi grămadă. Molima nu alege“. Lui Cojocea îi e ruÅŸine de cum arată România astăzi, o Å£ară încă posedată de comuniÅŸti, condusă de o haită de „homo-politrukus“, dar spune că „e bine, fiindcă e pace“.
 
Câteva întrebări rămân: „Noi n-am luptat pentru că am crezut în nazism, astea sunt bazaconii! Noi am luptat pentru că am fost soldaÅ£i ÅŸi eram gata să ne jertfim pentru patria noastră, România, pentru mamele noastre rămase acasă, pentru pământul nostru. Ce mai sunt azi onoarea, dragostea de Å£ară?“.

Pentru finalul „Pumnului de fier“ a ales una dintre maximele după care îÅŸi duce viaÅ£a: „Nu-mi este frică de moarte! Eu trebuia să mor, demult, la Kursk. Acum trăiesc suplimentar“.

ÎNTÅMPLARE ROMÅNEASCÄ‚

A reparat un tanc la RevoluÅ£ia din ’89

Gheorghe Cojocea nu putea să stea acasă în zilele nebune ale lui decembrie 1989, când mirosea a revoluÅ£ie, a arme ÅŸi eroi. A luat-o la pas, spre PiaÅ£a Universităţii. Pe traseu, a dat peste un tanc rămas în „pană“. Cojocea s-a îndreptat sigur pe el spre militari, să-i ajute. RomâneÅŸte, aceÅŸtia l-au zorit: „Ce te bagi, domnule? Pleacă de aici!“. Cojocea nu s-a lăsat: „Măi, oameni buni, nu umblaÅ£i unde trebuie, uite aÅŸa ÅŸi aÅŸa“.

Întâmplarea a avut final fericit: un cunoscut de-al fostului tanchist a trecut prin zonă ÅŸi le-a cerut militarilor să-l lase pe Cojocea să se bage, pentru că oricum ÅŸtie mai mult despre tancuri decât ei toÅ£i la un loc. După cinci minute de „meÅŸterit“, tancul a pornit din nou în drumul glorios spre răsturnarea ceauÅŸismului românesc.

DEZACORD

Istoria unei tragedii pe Frontul de Est

Kurskul nu este doar ultima ofensivă reală a germanilor în Est. Micul oraÅŸ pierdut în imensitatea Rusiei Centrale revendică ÅŸi cea mai mare bătălie de blindate din istorie, dar ÅŸi cea mai costisitoare zi de confruntări aeriene pe care povestea celor două războaie mondiale ale secolului al XX-lea o reÅ£ine.

Cifrele sunt cât se poate de seci: în iulie 1943, două superputeri militare se ciocnesc aproape cataclismic. Germanii aruncă „în joc“ 2.700 de tancuri, 2.100 de avioane ÅŸi 900.000 de oameni gata să moară pentru cel de-al Treilea Reich.

MaÅŸinăria de război sovietică răspunde în contrapartidă cu 3.600 de tancuri, 2.700 de avioane ÅŸi 1,3 milioane de soldaÅ£i. Pierderile vor fi, de ambele părÅ£i, colosale.
 
Peste 500.000 de nemÅ£i cad pe front ÅŸi aproape jumătate din forÅ£a blindată este scoasă din ecuaÅ£ie. Armata sovietică suferă enorm, la rândul său: un milion de victime (statistică ce include, pe lângă morÅ£i, răniÅ£ii ÅŸi prizonierii de război) ÅŸi toată flota aeriană distrusă.

Solidaritatea în moarte este, de altfel, singurul punct comun al perspectivei beligeranÅ£ilor asupra bătăliei de la Kursk. Istoricii au avut „grijă“ să fie suficient de partizani încât să separe cu precizie un Kursk nemÅ£esc ÅŸi unul rusesc, fără un învingător, dar cu un învins sigur: umanitatea.

AMINTIRI

„Noi, pe front, nu ÅŸtiam despre camerele de gazare, despre ororile naziste. Se auzeau doar aÅŸa, niÅŸte zvonuri, dar nu ne venea să credem!“
 
„Pe Hitler l-am văzut o singură dată în viaţă. În martie 1944, la ceremonia când am fost făcut ofiÅ£er. A stat la patru metri de mine. A vorbit mult ÅŸi cu o viteză ieÅŸită din comun, ca o mitralieră.“

Gheorghe Cojocea, fost Leutnant în Wehrmacht