Eugen Ionescu, condamnat la închisoare de comunişti

Eugen Ionescu nu mai era în ţară când aici s-a instalat, pas cu pas, regimul comunist. Scriitorul se afla atunci în Franţa, unde plecase încă din vara anului 1942, în calitate de trimis al guvernului român în Legaţia Română de la Vichy, unde a îndeplinit funcţia măruntă de secretar de presă.

A fost un post pe care şi l-a dorit mult, deoarece a reprezentat unica lui posibilitate de a pleca din ţară, unde trăia înfricoşat de extrema dreaptă românească. Aşa că luna iunie 1942, când Eugen Ionescu a plecat la post, este şi ultima dată când scriitorul s-a aflat în România – pe care, conform multelor mărturii directe şi indirecte, o detesta. Ionescu nu se afla, deci, în ţară în momentul când aici s-a instalat, încet şi sigur, regimul comunist. Cu toate acestea, el a fost unul dintre primii intelectuali care a devenit o victimă a noului regim, care l-a condamnat la ani mulţi de închisoare.

Situaţia aceasta este simultan paradoxală şi ironică. Se ştie că Ionescu, membru al generaţiei ’27, deci coleg cu Eliade, Cioran, Noica, fraţii Acterian, Vulcănescu, Comarnescu, Belu Zilber, Sebastian, Şuluţiu etc., s-a aflat, de-a lungul anilor ’30, pe poziţii de centru democrat. În anii 1930, spre deosebire de colegii săi extremişti de generaţie (care au căzut fie în capcana colectivismului de extremă dreaptă, fie, alţii, în aceea a colectivismului de extremă stângă, iar unii chiar au pendulat între cele două extreme), Ionescu a respins, cu o admirabilă luciditate, şi extrema dreaptă, şi extrema stângă. Şi tocmai lui i s-a întâmplat, în primii ani după război, să fie condamnat, printr-un proces politic, la închisoare.

Ionescu a făcut aluzie la acest episod traumatic din biografia sa şi din relaţia sa cu România în volumul „Prezent trecut, trecut prezent”:

O „Scrisoare din Paris”

Episodul s-a petrecut în anul 1946. Ionescu era în acel moment la Paris, şomer, căci de la 1 octombrie 1945 tocmai fusese eliberat din funcţia de secretar principal II pe probleme culturale pe care o deţinuse în Legaţia română de la Vichy. În calitate de scriitor român, el trimisese revistei „Viaţa românească” – aşa cum făcuse şi anterior, în anii bursei sale pariziene, un articol pentru rubrica sa, intitulată „Scrisori din Paris”. Textul său, datat „Paris, 19 martie 1945”, a apărut în „Viaţa românească” numărul 3, din martie 1946.

Un text pamfletar şi utopic 

Textul lui Ionescu este dens, plin de reminiscenţe din propria sa biografie românească şi saturat de aluzii la trecutul politic recent al ţării. Articolul lui Ionescu aparţine, simultan, genului utopic şi celui pamfletar.

Textul este pamfletar pentru că Ionescu dă drumul resentimentelor sale faţă de România interbelică, naţionalistă şi xenofob-antisemită. După părerea sa, toate instituţiile din România  – învăţământul, „armata, poliţia, magistratura, popimea hapsână şi atee”, apoi „casta diplomatică” – au fost „infectate” de „boala necruţătoare a naţionalismului românesc” şi de o „morală burgheză stupidă”.

O atenţie aparte este acordată „ofiţerimii burgheze”, considerată de scriitor drept  „produsul cel mai josnic al spiritului mitocan şi burghez românesc”. Iar apoi, după ce face portretul naţionalistului român în patru variante – ca „Eleonora” cu burta plină de sarmale (trimiterea este autobiografică, la a doua soţie a tatălui), ca „plutonier şi comisar regal”, ca „cimpanzeu cuzist” şi, în final, ca legionar de fier – Ionescu îşi declară satisfacţia că „România naţionalistă se spulberă. România redevine o patrie: o ţară luminoasă”.

Textul este utopic deoarece Ionescu, la sfârşitul Războiului Mondial, dezgustat şi înfricoşat de dezastrul general pe care îl provocase politica în destinul umanităţii, prezice o viitoare „societate ideală”, în care statul şi tot ce ţine de domeniul politicului vor dispărea. Ca şi cum şi-ar fi scris articolul cu broşura „Statul şi Revoluţia” a lui Lenin în mână, Ionescu prezice nu numai dispariţia statului, ci şi înlocuirea politicii printr-o „modestă bucătărie administrativă”. Iar trecerea la acest viitor perfect se va face – scrie, cu o accentuată nuanţă stângistă, Ionescu – prin „acţiunea politică revoluţionară”.

Acest text – care nu mai este scris de pe poziţiile centrului democrat, ci de pe cele ale stângii revoluţionare – a fost trimis de Ionescu în ţară cu convingerea, naivă, că salută prin el dispariţia extremei drepte româneşti (de care se temuse) şi schimbarea de regim politic (de unde frecvenţa cu care condamnă tot ce este burghez şi naţionalist ân trecutul interbelic). Cu alte cuvinte, pe un ton pronunţat de stânga, Ionescu salută instalarea noului regim, de extremă stângă. În mod normal, acest text ar fi trebuit să îi asigure, măcar pentru primii ani ai regimului comunist, o bună relaţie cu noua putere politică.

Scena politică românească

Dar, în România, lucrurile erau cu totul altfel decât îşi închipuia, din Paris, Ionescu. Textul său a apărut în condiţiile în care noua putere politică, subordonată Partidul Comunist şi, deci, Uniunii Sovietice, făcea mari eforturi pentru a compromite partidele politice ale României interbelice, şi mai ales pe cel mai puternic, Partidul Naţional Ţărănesc, numit peiorativ „clica manistă”. Puterea comunistă făcea eforturi vizibile pentru a pune sub acuzaţie şi pentru a interzice organul de presă al Partidului Naţional Ţărănesc, ziarul „Dreptatea”, condus de N. Carandino.

Pretextul a apărut în 16 martie, când ziarul „Dreptatea” a publicat  o caricatură – nu foarte reuşită – la adresa Diviziei de armată „Tudor Vladimirescu“ (e vorba de una din acele divizii formate din voluntari români, foşti prizonieri de război din Uniune Sovietică, care s-au întors în ţară sub conducere sovietică, în uniformă militară sovietică, şi au devenit, în noile condiţii politice, cadre de educaţie comunistă pentru armata română; în caricatură, un ostaş al Diviziei Tudor Vladimirescu jecmăneşte un trecător). Ca urmare a acestei caricaturi, puterea politică comunistă a atacat violent ziarul „Dreptatea” şi aşa-numita „clică a lui Maniu” şi, în 19 martie 1946, Ministerul de Război a dat ân judecată ziarul „Dreptatea”.

Iată cum sună comunicatul Ministerului de Război:  
  

„Ziarul "Dreptatea" va trebui să răspundă pentru:

• Ponegrirea armatei
• Jignirea gestului regal prin care s-a consfinţit âncadrarea diviziilor de voluntari ân armata română
• Jignirea armatei roşii şi a poporului sovietic
• Subminarea marilor interese ale oştirei şi ale ţării şi a frăţiei de arme româno-sovietice.”

Ca să se apere de acuzaţia că jigneşte onoarea armatei române şi prietenia româno-sovietică, redactorul şef al ziarului „Dreptatea” a atras atenţia Ministerului de Război asupra lui Eugen Ionescu şi asupra „Vieţii româneşti”. Cu alte cuvinte, ziarul a atras atenţia că un domn „Eugen Ionescu, trimis al regimului Antonescu la Vichy, în calitate de consilier cultural, îşi justifică sinecura şi continuitatea în slujbă, printr-o serie de trivialităţi scrise şi subscrise la adresa armatei, a magistraturii, a clerului, şi în general a tuturor corpurilor constituite”.

Eugen Ionescu, dat în judecată

Succesiunea faptelor a fost foarte strânsă. Astfel, în 24 şi 25  martie 1946, „Dreptatea”, pentru a crea o diversiune, a denunţat „Viaţa românească”, cu întreaga ei conducere, şi pe Eugen Ionescu. Apoi, în fiecare zi, de-a lungul lunii martie şi aprilie 1946, ziarul „Dreptatea” a întreţinut scandalul, denunţându-l pe tânărul scriitor drept „colaboraţionist”, pe motivul că „Eugen Ionescu a fost agent cultural al lui Antonescu pe lângă guvernul Petain de la Vichy”. Aceste acuzaţii, în condiţiile în care chiar atunci era judecat Antonescu şi „primul lot al criminalilor de război“, erau foarte grave.

În 27 martie, „Viaţa Românească” a dezavuat public articolul lui Ionescu pe care ea însăşi îl publicase, explicând apariţia textului printr-o eroare a tipografilor. În 29 martie 1946, presa de orientare comunistă (adică ziarele „Scânteia”, „România liberă” şi „Libertatea”) ia act de „josnicele bâiguieli ale unui individ lipsit de conştiinţă”, adică de textul lui Ionescu despre armata română, şi cere pedepsirea vinovatului. În 30 martie 1946, „Glasul Armatei” şi Ministerul de Război iau act la rândul lor de apariţia unui „articol semnat de un oarecare Eugen Ionescu - un poet ratat şi dezechilibrat – în care s-au adus grave injurii corpului  ofiţeresc“.

Iar la 1 aprilie 1946, ministrul de război anunţă că:

O înscenare de tip sovietic

În paralel cu procesul, judecat de Secţia I a Curţii Marţiale a Corpului II de Armată, Ministerul de Război a organizat o uriaşă manifestaţie de indignare. Conform unei regii specifice totalitarismului comunist, regie importată din Uniunea Sovietică, întreaga armată română a fost pusă să se indigneze şi să se desolidarizeze de articolul lui Ionescu. Protestele bine regizate ale armatei contra „Dreptăţii” şi contra lui Eugen Ionescu au continuat toată luna aprilie şi în prima decadă a lunii mai, iar „Glasul armatei” le-a publicat număr de număr, pe pagina întâi, sub titluri groase.
 
Conform unei regii pe care am trăit-o sub Ceauşescu, dar care, în 1946, era la începuturile ei, protestele încep de sus, din vârful piramidei, şi coboară, dirijat, până la baza ei. Există proteste pe arme (aviaţie, marină, armată terestră etc.), proteste ale militarilor activi şi ale celor în retragere, inclusiv ale invalizilor de război. Apoi, există proteste colective, dar există şi proteste individuale. De la ministrul Răşcanu la ultimul soldat, toată lumea a intrat în această uriaşă regie a jignirii. A fost un scenariu exemplar pentru felul de funcţionare a noului regim, comunist, pentru maniera lui de a se impune în viaţa politică şi de a-şi lichida adversarii. Practic, a fost un scenariu exemplar pentru noua „logică”, nu a luptei de rasă, ci a luptei de clasă.

Poate că unii se simţeau cu adevărat lezaţi de invectivele din „Scrisoarea” pariziană a lui Ionescu. Să nu uităm că Eugen Ionescu scrie ce scrie despre armata română imediat după un război în care aceasta pierduse, pe cele două fronturi, 460.596 de soldaţi, plus 333.966 răniţi, deci jertfise, pentru salvarea statului român, un efectiv de 794.562 oameni.

Însă regia contra lui Ionescu şi contra „Dreptăţii” a fost uriaşă, transformându-se într-o strivitoare manifestaţie de forţă a noului regim. Eugen Ionescu, cu scrisoarea sa din Paris, a căzut, de fapt, ca musca în lapte, pe reglarea de conturi între puterea comunistă şi partidele istorice, în special Partidul Naţional Ţărănesc. Dacă redactorii de la „Dreptatea” nu l-ar fi implicat cu gândul că, prin el, creează o diversiune pentru ei salvatoare, nimeni nu ar fi observat injuriile lui reale la adresa armatei. Odată implicat, a fost însă insultat temeinic - în limba de lemn acum născândă a comunismului -, atât în cazărmile din România, cât şi în presa subordonată noii puteri.

La protestele regizate ale armatei s-a adăugat şi o scrisoare plină de mustrări pe care Ionescu o primeşte de la tatăl său: 
 

Ne putem întreba dacă scrisoarea n-a fost, şi ea, scrisă din ordinul celor care au regizat întreaga „demascare“.
 
Sentinţa: închisoare

Procesul juridic s-a terminat la sfârşitul lunii mai 1946 şi s-a soldat cu condamnarea lui Ionescu la închisoare. Ziarele bucureştene anunţă, în 31 mai 1946, sentinţa.
 
Iată cum sună ştirea:

„Secţia I a Curţii Marţiale a C II A., prezidată de d. col. Filip, având ca procuror pe d. maior magistrat Trepcea, a judecat marţi dimineaţă pe Eugen Ionescu, fostul ataşat de presă al legaţiei din Paris, autorul articolului injurios apărut în revista „Viaţa românească” (pe luna martie) considerat ofensator pentru armată şi naţiune. Acuzatul a fost judecat în lipsă.

După expunerea procurorului şi examinarea piesei din dosar, Eugen Ionescu fost condamnat la: 
 

• 5 ani închisoare corecţională pentru ofensa armatei;
• 6 ani închisoare corecţională pentru ofensa naţiunii;
• 5 ani interdicţie corecţională.

Curtea a decis să se facă demersuri pentru a se cere extrădarea condamnatului din Franţa“.

Reacţia lui Ionescu

Se pare că Ionescu nu a ştiut nimic, multă vreme, despre  implicarea sa în „scandalul armatei“. Se pare că el a fost pus în faţa faptului împlinit, adică direct în faţa condamnării:

Plin de amărăciune şi uluit de toată întâmplarea – care e într-adevăr extraordinară: la un text stângist, Ionescu se alege, din partea stângii comuniste în curs de instalare, cu o condamnare la închisoare! -, tânărul scriitor se plânge că foştii prieteni l-au părăsit şi s-au alăturat „hienelor care mă condamnă şi maimuţelor judecătoare pe care le-am denunţat“.

El este însă preocupat mai ales de posibilitatea că va fi extrădat:

Ionescu nu a fost, din fericire, extrădat şi, prin urmare, nu a fost pus în situaţia să ispăşească temniţa grea la care a fost condamnat. Poate că prietenii lui au intervenit pentru muşamalizarea ameninţării. Poate că alte jocuri din culisele noii puteri au amânat sine die punerea ân aplicare a deciziei. În orice caz, la 28 ianuarie 1947 Ionescu ştie că „Situaţia mea s-a rezolvit“.

Şi, cu naivitatea sau candoarea celui de departe, care nu cunoaşte realitatea concretă a României intrate pe calea socialismului, Ionescu cere, în 1947 şi 1948, în mod repetat, ajutor, motivând că „starea mea materială“, după „3 ani de zile“ de şomaj, este „mai mult decât precară“. El visa un post în diplomaţie (eventual „într-un grad superior, aşa cum se cuvine vârstei!“) sau unul de profesor în străinătate, căci nu dorea să se mai întoarcă în ţară, ci să lucreze ân Franţa, dar ca angajat al statului român. Totodată, încerca să afle ce şanse ar avea să publice în ţară, în „Revista Fundaţiilor” de pildă, eventual sub pseudonim. 

N-a fost sau, mai degrabă, n-a mai putut fi ajutat; nici de Vianu, nici de Ralea sau de altcineva. Falia dintre cele două lumi se lărgea de la o zi la alta, făcându-l pe Ionescu incompatibil cu pretenţiile noului totalitarism din România. Nici pe linie scriitoricească n-a putut fi ajutat, aşa că Scrisoarea din Paris a fost ultimul text publicat de Ionescu ân România pentru multă vreme de aici înainte. 

Iar acest proces regizat de către comunişti a contribuit la ruptura scriitorului de „ţara tatălui”, adică de România.

Mărturia lui Radu Beligan

În mediile culturale româneşti s-a ştiut, sub formă de zvon, de o problemă juridică a lui Ionescu, de o condamnare care îl împiedică să vină în ţară. Domnul Radu Beligan îşi aminteşte că, în 1964, când pregătea premiera „Rinocerilor ” la Teatrul de Comedie, l-a invitat insistent pe Ionescu la Bucureşti. Dramaturgul a refuzat însă invitaţia, motivându-şi refuzul printr-o bine jucată „frică“ de autorităţile româneşti care l-au condamnat.

Radu Beligan îşi aminteşte, de asemenea, că l-a sunat pe Dumitru Popescu, care l-a asigurat că asupra lui Ionescu nu planează, din partea autorităţilor româneşti, nici un pericol, căci toate condamnările s-au şters. Ionescu, totuşi, n-a venit în România, căci, aşa cum observa Radu Beligan, „nici prin vis nu-i trecea să vină“. Invitaţia s-a repetat aidoma cu ocazia premierei spectacolului „Ucigaş fără simbrie” (1967), când Ionescu, în loc să vină el însuşi la Bucureşti, a trimis-o, ca delicat ambasador al său, pe Marie-France Ionesco.

Încheiere sau despre viceversa

Spre deosebire de Cioran, Eliade, Noica, Sebastian şi alţii din generaţia lui, Ionescu a fost un autor de structură eminamente democratică. I-a fost dat însă tocmai lui, ca o supremă neadecvare, să fie insultat drept „colaboraţionist“ şi  condamnat la închisoare.

Destinul lui românesc e plin de neascunsă ironie. Căci ce poate fi mai ironic decât să te temi de regimul antonescian, să-l  deteşti pentru ceea ce el âncarnează, dar să evadezi din el reprezentându-l în străinătate? Şi ce poate fi mai ironic decât să crezi, ca Ionescu ân 1945, că s-a terminat cu statul şi cu politica, că se va trece în mod revoluţionar la o lume fără stat, că s-a terminat cu îmbâcsita „Românie naţionalistă“, să speri că „România redevine o patrie; o ţară luminoasă“, să i te încredinţezi în mod simbolic printr-un text stângist, text care nu doar că va declanşa un scandal de proporţii, dar va atrage şi-o condamnare grea, pentru „ofensa naţiunii“ şi a armatei?
Pe scurt, regimul în care n-a avut încredere i-a dat şansa să se salveze; şi viceversa: regimul în care a avut o clipă încredere – cel comunist – l-a condamnat la închisoare.

CITIŢI ŞI:

Un bloc construit peste casa lui Eugen Ionescu din Slatina

Ionescu s-a simţit în exil în Români, nu în Franţa

DEZBATERE EVZ: Este Ionescu scriitor român sau francez?

GEORGE BANU: DE CE?