Evadarea dintre morţi: ”Ăsta mişcă un picior. Dă-l înapoi”

Biografia rotundă a lui Andrei Călăraşu, unul dintre regizorii importanţi ai României postbelice, a fost pe punctul să rămână un simplu arc de cerc în vara lui 1941. Anul acela cât un salt în apele fierbinţi şi tulburi ale infernului, cu o lume închisă ermetic între pereţii demenţei şi ai abjecţiei.

Bernard Gropper a sfârşit acolo, pe traseul demonic Iaşi-Călăraşi, într-un tren ca un carusel al morţii pentru mii de evrei. La capăt, după şase zile biblice, a ieşit afară, târându-se în patru labe, altcineva, un supravieţuitor, o imensă durere şi un pariu-antidot: să înlăture drama şi să trăiască o viaţă râzând. Sub un nume nou şi o zodie mai fericită. Andrei Călăraşu are astăzi sinceritatea celui pe care doar un noroc fantastic l-a strâns ferm de mână şi l-a adus în tabăra viilor.

Pentru că, nici măcar după 70 de ani, nu înţelege de ce destinul său a fost întins până în punctul în care a fost gata să cedeze. O întrebare cât un exerciţiu retoric: poţi să accepţi faptul că tatăl şi fratele tău sunt ucişi din ambiţia unor sceleraţi cu halucinaţii mesianice şi imaginaţii diabolice? Andrei Călăraşu ne oferă singurul răspuns posibil, “Mă iertaţi un sfert de oră”, apoi îşi coboară faţa în palme şi izbucneşte în plâns.

ULTIMA AMĂGIRE

”Mergem undeva, o să vă fie mai bine”

Când l-a văzut pe tânărul de 15 ani, îmbrăcat în cămaşă verde şi cu o eşarfă prinsă în diagonală, rostind cu patos “aici Garda şi Căpitanul”, domnul Leibovici, proprietarul locuinţei unde familia Gropper stătea cu chirie, s-a speriat atât de tare încât a leşinat. În ziua aceea, Bernard a luat o bătaie soră cu moartea de la tatăl său. Era 1937 şi tânărul abia începea să înţeleagă că, atunci când vine vorba de legionari, evreii nu pot glumi. Din spatele uniformelor verzi rânjea o ură teribilă.

Bernard evada din această lume greşită agăţându-se de sufletul său de artist, virusat pentru totdeauna de inocenţa “Vagabondului” lui Chaplin. Cel de-Al Doilea Război Mondial bătea la uşă, iar tânărul Gropper le monta puştilor de pe strada Sfântul Theodor din Iaşi spectacole de teatru. “Iaşiul era un oraş cultural şi cosmopolit, stăteam împreună cu românii creştini, învăţam împreună. Erau şi oameni răi care mânjeau casele evreilor cu cruci şi ziceau: ”Aici stau jidani”, ca să ştie să îi atace, după aia, cine trebuia. Erau însă şi oameni cumsecade, care ne apărau: ”Mergeţi afară, aici nu mai sunt jidani, Lăsaţi-ne în pace!”.

La despărţire, într-un beci

Când războiul s-a prăvălit ca o boală incurabilă peste destinul României, Bernard Gropper nu simţise încă aversiunea celorlalţi. Tatăl său administra un depozit de benzină în oraş, situaţia financiară a familiei era mai mult decât bună, nimic nu anunţa represiunea teribilă pregătită cu minuţiozitate, departe, în laboratoarele fasciste. Când au început bombardamentele în iunie 1941, aripile antisemitismului erau gata să se deschidă larg.

Atunci, tatăl lui Bernard a făcut ceva ce se face de obicei la marile despărţiri: “Suna alarma des în Iaşi. Stăteam în beci, eram îmbrăcaţi foarte gros. Am fost anunţaţi să mergem la chestura de poliţie. Mama mea a murit pe când eu aveam opt ani. Tata ne-a zis: ”Copii, eu am lucrat toată viaţa, am tot strâns, am trei milioane de lei”. Şi a început să ne împartă, tu primeşti asta, tu primeşti asta. Avea un ceas Longines de aur şi mi l-a dat mie. Eram foarte mândru şi un pic inconştient, mi l-am agăţat, pe loc, în piept”.

Familia Gropper ştia că nu se află în cea mai bună dintre lumile posibile, dar se simţea în siguranţă. “Noi primisem ”bilete de voie” şi credeam că nu ni se va întâmpla nimic. Când le-am ridicat am fost trataţi frumos. Ni s-a spus să ne ducem acasă, că nu mai avem nicio grijă”. În ziua aceea, 29 iunie 1941, o lume se prăbuşea. Averea strânsă într-o viaţă de tatăl lui Bernard era lăsată în urmă, într-un beci ferit de bombardamente. Destinele familiei Gropper mergeau mai departe, încolonate, spre chestură, spre gloanţe, spre moarte.

“Mergeam pe stradă, era ora 14, şi tot timpul ne împungeau cu baioneta. Eu am fost împuşcat într-un picior, lovit cu patul armei în cap. În chestură am intrat, plin de sânge, în patru labe, dacă erai în picioare puteau să te împuşte. Am stat pe jos,  până seara”. Apoi, decizia a căzut ca o ghilotină: se pleacă la gară. Evreii încă nu bănuiau nimic. “Mergem undeva, o să vă fie mai bine”, erau singurele cuvinte pe care evreii le auzeau, cuvintele care s-au auzit de atâtea ori în istoria lor. Cuvinte pe care Andrei Călăraşu le repetă obsesiv, aproape înecat de propriile lacrimi. “O să vă fie mai bine...”.

ULTIMUL SUPRAVIEŢUITOR

Miracolul: din nou printre cei vii

Istoria trenurilor care au plecat din Iaşi la acel sfârşit de iunie 1941, ticsite de evrei şi mirosind a bălegar, văr nestins şi moarte, a rămas o ecuaţie cu multe necunoscute. Microscopul istoric s-a oprit de prea puţine ori asupra Holocaustului românesc, iar atunci când a făcut-o pogromul de la Iaşi a fost subiectul sensibil şi evitat. În săptămânile trecute, EVZ v-a prezentat doi supravieţuitori ai trenului Iaşi-Podu Iloaiei, Iancu Ţucărman şi Leonard Zăicescu.

Andrei Călăraşu e exemplul rar al celuilalt traseu al morţii: Iaşi-Călăraşi. E ultimul supravieţuitor care a trăit până acum. Trenul care a mers pe ruta aceasta are povestea cea mai dură, cea mai lungă, cea mai puţin cunoscută. Câteva mii de evrei au fost urcaţi atunci în vagoane, destinaţi unui drum ca o moarte sigură şi lentă. Mai puţin de o mie s-au mai întors acasă, după şase luni petrecute într-o colonie la Călăraşi.

Căutătorii de aur: smulgerea dinţilor şi tăierea degetelor

Printre ei, Andrei Călăraşu, al cărui nume nou poartă amprenta veşnică a timpului când s-a născut a doua oară. Călăraşu îşi aminteşte, încă îngrozit, sadismul semenilor săi: “De la chestură am mers la gară, unde ni s-a spus să ne culcăm cu faţa în sus, aşezaţi pe spate pe nişte lespezi de piatră”. Scena care urmează ar avea loc greu şi  în producţiile horror care satisfac astăzi pofta de macabru: “Au venit nişte oameni, nu ştiu ce erau, se uitau cine are dinţi de aur în gură şi îi scoteau cu un cleşte”.

O simfonie de gemete, ţipete disperate şi glasuri înecate în sânge răzbat în memoria lui Andrei Călăraşu. Firul demenţei nu mai avea capăt. Doar un ghem imens de nebunie se desfăcea la infinit: “Celor care aveau inele, le-au tăiat degetele, pentru a nu se mai chinui cu smulsul bijuteriilor”. După operaţiile performate pe viu de chirurgii urii antisemite, a urmat îmbarcarea în vagoane, aproape de miezul nopţii.

O precizare: cei sortiţi pentru Podu Iloaiei au avut o soartă mai puţin dură. Acolo, imediat după urcarea evreilor în tren, s-a pornit. “Expresul” de Călăraşi a forţat însă toate limitele imposibilului. După îmbarcare, s-a aşteptat, ore în şir, ca într-o gară de la capătul omeniei. S-a aşteptat, fără speranţă, doar pentru a primi izbăvirea, prin moarte.

”Eu am băut urina cuiva, cineva a băut urina mea”

“Nimeni nu mai ştia ce e cu el, toată lumea era nebună, era îngrozită. Eu am băut urina cuiva, cineva a băut urina mea, a fost ceva groaznic. Din cauza căldurii şi îngrămădelii, oamenii urlau. Dacă scoteai mâna pe geam, cerşind apă sau aer, ori te loveau, ori îţi tăiau mâna. După o oră sau două, am leşinat. N-am mai ştiut ce a fost cu mine. Era un miros acolo, de cadavre, de urină şi de materii fecale, ceva îngrozitor. Spre dimineaţă, mai simţeam doar trenul cum se opreşte din loc în loc”. Garnitura spre Călăraşi a plecat în zori. Vagoanele erau deja ticsite de cadavre.

Andrei Călăraşu îşi mai aminteşte, ca prin vis, doar de atmosfera de spital psihiatric din vagon, cu nebuni sărind peste corpuri inerte şi cu zeci de cadavre alunecând afară, la deschiderea uşilor. ”Trenul morţii” Iaşi-Călăraşi oprea, din loc în loc, pentru a “descărca” evreii morţi. Lângă Roman, Andrei Călăraşu a fost pe punctul de a ceda definitiv. Împuşcat în picior, semi-conştient, incapabil să mai articuleze cuvinte, s-a prăbuşit în afara vagonului, alături de cadavre, atunci când uşile s-au deschis. “Erau pregătiţi să ne îngroape chiar acolo, lângă tren. Atât am auzit: ”Ăsta mişcă un picior, dă-l inapoi”. Asta a fost salvarea mea”.

UN ÎNGER ÎNFIAZĂ UN ORFAN

"Lasă, mamă, că o să te cresc eu...”

“Pe tatăl şi pe fratele meu nu i-am mai văzut niciodată. Au urcat în acelaşi tren cu mine, dar după ce am leşinat n-am mai ştiut nimic. Am trăit luni de zile cu speranţa că au fost duşi într-un lagăr, că au scăpat. Nici acum nu ştiu unde sunt îngropaţi. Din familia noastră a mai supravieţuit doar sora mea”. Sunt rânduri pentru cei care neagă Holocaustul, dar mai ales pentru cei care vor să ştie. “La Roman s-a vrut deschiderea vagoanelor, dar cei responsabili au refuzat, motivând că jidanii au tras în armată. În familia noastră, n-a avut nimeni pistol niciodată! Pentru ce am suferit atât? Pentru ce? Pentru ce?”, îşi strigă Călăraşu deznădejdea.

La mijlocul celor mai teribile suferinţe, există întotdeauna şi o rază de lumină. Pentru supravieţuitorul de astăzi ea are un nume şi un chip: Viorica Agarici, şefa organizaţiei de Cruce Roşie din Roman şi unul dintre cei 54 de români Drepţi între Popoare. În noaptea lui 2 iulie 1941, femeia a auzit gemetele evreilor aflaţi încă în viaţă în trenul morţii şi a insistat ca aceştia să primească mâncare şi apă. Viorica Agarici l-a salvat, fără să-i pese că e evreu. Istoria a fost însă, din nou, crudă: trenul a mers mai departe, Călăraşu a ajuns într-un lagăr, în oraşul al cărui nume a ales să-l poarte, întru neuitare, au urmat luni de mizerie şi suferinţă, apoi destinul l-a achitat inexplicabil.

Viorica Agarici a obţinut recunoştinţa veşnică a evreilor pe care i-a salvat de la moarte şi ura celor pe care îi considera “ai săi”: românii din Roman n-au iertat-o pentru “greşeala” comisă şi au forţat-o să plece din oraş. Călăraşu n-a mai văzut-o niciodată. Când s-a întors la Iaşi, în casa lor nu mai era nimic. Atunci, un al alt înger a coborât în viaţa lui şi l-a înfiat: ”M-a văzut o vecină, o creştină, o femeie extraordinară, m-a văzut amărât cum eram şi mi-a spus aşa: ”Lasă, mamă, că o să te cresc eu...””.

DINCOLO DE SECURITATE ŞI DE ISRAEL

Ultimele pagini dintr-un roman de dragoste trăită

Mai târziu, Andrei Călăraşu a ajuns regizor. Şi mai târziu, n-a vrut să semneze pactul cu Securitatea. În 1965, după ce apucase să spună că fiica lui Dej, care se imagina pe sine o mare actriţă, nu are pic de talent, după ce fusese dus în pădure, legat la ochi, pentru o ”discuţie” lămuritoare, după ce fusese umilit, marginalizat, urmărit, chinuit, comuniştii l-au lăsat, şi la presiunile ambasadorului israelian la Bucureşti, să plece la Tel-Aviv.

În Israel, Andrei Călăraşu a pus bazele televiziunii. Când a revenit în România, la începutul anilor 80, pentru un film despre comunitatea evreiască, mai mult de două sute de ”ochi albaştri” l-au monitorizat. Andrei Călăraşu îşi răsfoieşte dosarul scos recent de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi rosteşte, ca pe o rugăciune: ”Ferească Dumnezeu să mai vină vreodată comuniştii la putere!”.

Acum, la 87 de ani, mâna aceasta de om a venit din Israel pentru a-şi petrece vara acasă: ”Inima mea a fost mereu în România”. Mai frumos decât orice secvenţă de film, în urma lui rămân paginile trăite ale unei fantastice poveşti de dragoste. Andrei Călăraşu îşi atinge soţia cu priviri ca nişte mângâieri şi încheie aşa: ”Eu nu pot să dorm. Toată noaptea mă uit la ea şi mă gândesc: ”Oare se va mai trezi?”. Când adorm eu, întotdeauna, în zori, mă veghează ea. Suntem căsătoriţi de şaizeci şi trei de ani”.

Citiţi şi:

Episodul I - Evreul care a găsit strălucirea aurului la Auschwitz

Episodul II - "Eram animale în lupta pentru supravieţuire"

Episodul III - "Unde sunt toţi evreii care au murit atunci?"

Episodul IV - "Din oameni normali am devenit psihopaţi"

Episodul V - "Din vagonul meu, am supravieţuit doar opt"