EXCLUSIV: Reporter EVZ în Fâşia Gaza

Luptătorii Hamas numără răniţii

În Gaza City, doar patru instituţii mai funcţionează: poliţia, pompierii, televiziunea şi spitalele. Şcolile au devenit tabere de refugiaţi. Casele rămase în picioare sunt vizate de militanţii Hamas, despre care televiziunile spun că îşi caută alte spaţii în care să-şi reia activităţile întrerupte de ofensiva israeliană.

Cel mai animat loc este acela în care moartea îşi găseşte şi cel mai uşor adăpost: Spitalul Shifa. Aici au ajuns cele mai multe victime. Nimeni nu mai ştie câţi oameni au murit şi nici câţi urmează să mai moară în clădirea în care miroase a sânge imediat cum îi treci pragul. Intrarea este păzită de câţiva miliţieni Hamas, care se feresc şi de fotografii, şi de vreo opinie mai apăsată. Spun doar că se simt victorioşi - nu pentru că ar avea pierderi mai puţine, ci pentru că au rezistat israelienilor.

În fiecare zi însă, la Shifa mai vin răniţi. În cursul dimineţii a fost rândul unui copil de 3 ani să ajungă la terapie intensivă: este în moarte clinică, iar pe ochiul drept are o lacrimă îngheţată. Fiecare salon prin care treci a dăposteşte câte o tragedie. Într-una din camere, în spatele unei perdele bleumarin, se află Nudjud Basal, o fetiţă de 13 ani din care nu a mai rămas decât un scâncet de durere. Rănită şi ea într-un bombardament, a crezut la început că a scăpat de chinuri cu un bandaj. Medicii s-au înşelat: în această dimineaţă Nudjud a trebuit să se întoarcă în spital pentru că rana i se infectase.

Acum suportă chinurile de după o nouă operaţie, îngrijită de sora sa, care nu are nici ea mai mult de 14 ani. Mama lor este în Egipt: racheta care o face acum pe Nudjud să urle de durere doar cu privirea a lovit-o şi pe ea în spate. „Pe casa de alături alerga un copil cu un steag. Au aruncat bomba peste el şi s-a făcut bucăţi-bucăţi. Avea doar 4 ani“, povesteşte sora lui Nudjud. 


AMINTIRI DE PE PATUL DE SPITAL
 
„Am ridicat un deget, au ştiut că trăiesc“

„N-am simţit că m-au lovit, doar mă înecam de la fum. Auzeam lumea în jur strigând: «Fata asta a murit!». Ca să ştie lumea că mai trăiesc, am ridicat un deget“, povesteşte, stins, Mona Al Ashkar. Gestul ei, în religia musulmană, are o semnificaţie concretă: cu un deget ridicat, credincioşii îşi semnalează atât intrarea în Islam, cât şi convingerea că urmează să moară cu credinţă în Allah.

Mona are 18 ani şi, în urmă cu o săptămână, viaţa i s-a răsucit în cinci minute: din eleva care dorea să mai dea încă o dată examenul de bacalaureat la engleză a ajuns unul dintre miile de palestinieni schilodiţi de bombele care nu întreabă dacă eşti Hamas, Fatah sau doar un copil. După ce o rachetă a căzut peste şcoala Betlahya, în care se refugiase împreună cu familia, Mona a rămas fără un picior şi cu o mână paralizată. Acum, nu mai visează la o familie sau la examene, ci doar la o proteză care să-i mai uşureze infirmitatea. Îşi derulează, în minte, fiecare secvenţă din filmul terminat pe patul de la spitalul Shifa.

„Fugiserăm cu toţii de acasă pentru că loveau lângă noi. Am mers la bunicul. Au început să dea şi acolo. Apoi la şcoală. Mai întâi a picat o bombă lângă sala în care eram noi. Am ieşit afară din cameră. În timp ce ieşeam, m-au lovit. Doi verişori de-ai mei au murit pe loc, iar mătuşa mea e rănită. Au dus-o în Egipt şi nu i-au spus nici până acum că i-au murit copiii“, ne spune Mona, în timp ce încearcă cu o singură mână să dea la o parte pătura pentru controlul medical. „Fata asta are acum şi o altă problemă: nimeni n-o s-o mai ia de soţie. Nu o să mai aibă niciodată o viaţă aşa cum trebuie“, spune asistenta medicală, în timp ce îi ia temperatura.

Monei nu pare să-i pese acum prea mult de asta: deocamdată, grija ei e să-şi ascundă piciorul amputat sub pătura de spital. Singura care are voie să-i vadă rănile este mama ei, faţă de care se simte vinovată: „Mama e bolnavă de inimă şi acum trebuie să se chinuias că cu mine“. Cu toate rănile şi cu viitorul care i s-a prăbuşit în faţa ochilor odată cu rache ta, Mona crede că ar trebui să fie recunoscătoare: „Măcar eu trăiesc. Aşa cum sunt, dar trăiesc“. 

 


MORMANE DE MOLOZ

Oraşul fantomelor de piatră

În afara spitalului, toate drumurile duc spre câte o ruină. „Aici a fost biroul meu. Uite, ăsta e seiful de la noi“, exclamă uimit Wael Baker. Se uită în jur. Când priveşte în sus, nu vede decât zeci de metri de balcoane prăbuşite şi ziduri care se mai ţin doar în stâlpii de rezistenţă. Dacă îşi coboară ochii către pământ, nu poate să-l vadă: este acoperit de pie tre care cândva adăposteau Ministerul de Externe. Aici a lucrat ani în şir şi Baker. După ce a terminat facultatea în România, s-a întors în Palestina căsătorit cu o româncă. A ajuns secretar primar în minister pe vremea guvernării Fatah, iar preluarea puterii de către Hamas a însemnat pentru el şi o pauză profesională. Acum se pregăteşte să obţină, doar formal, rangul diplomatic de consilier.

În septembrie, va primi doar o hârtie, nu şi o misiune: instituţia oricum nu mai există - din ea nu au mai rămas decât camere fără pereţi exteriori şi seiful pe care explozia l-a aruncat la câţiva zeci de metri. La fel ca şi celelalte clădiri guvernamentale din centrul Gaza City, şi Externele au devenit, cu fiecare rachetă căzută peste ele, doar nişte fan tome de piatră. În jur, câţiva muncitori se străduiesc să împartă haosul în moloz şi lucruri care mai pot fi folosite.
 
La fostul sediu de protocol pe care îl folosea în ultimul timp şi primul-ministru Ismail Hanya, clădirea luxoasă e un morman de bolovani fără formă. E ora prânzului. Oamenii Hamas stau în curte, mănâncă falafel şi beau Coca-Cola împreună cu muncitorii angajaţi să cureţe ce se mai poate. Privesc la maşinile care cândva au făcut parte din protocolul lui Yasser Arafat. Hamas a avut parte de ele doar doi ani: acum sunt făcute zob în curte. Peste nişte mese care abia mai stau în picioare sunt puse, în ordine, dosare. Alături, cineva a aşezat un telefon care nu va mai suna niciodată.
 
„În jurul meu, zece case au fost dărâmate, iar mie mi s-au spart doar geamurile. Mi-e şi ruşine să spun că am păţit asta, faţă de câte au păţit alţii“, spune unul dintre paznicii Hamas. Niciunul dintre ei nu va folosi vreodată cuvântul „moarte“; cei care au căzut sub rachete sau proiectile se numesc aici „eroi“, iar feţele lor sunt afişate pe panouri fixate pe stâlpii din oraş, aşa cum în alte capitale sunt re clamele stradale. Doar că, în Gaza, personajele de pe afişe nu ţin în mână băuturi răcoritoare sau şampoane, ci mitraliere kalaşnikov.

Corespondenţă din Gaza City