Fost deţinut politic cere daune morale de la Stat

„Cea mai grea puşcărie a fost Aiudul”

Petru Tudosie povesteşte cât de mult s-a luptat pentru a-şi reface viaţa şi pentru o carieră profesională. „În 1963, când am ieşit din puşcărie, i-am spus ofiţerului de urmărire „Aţi terminat cu mine şi eu cu dumneavoastră, mi-am ispăşit pedeapsa în întregime, nu mai avem nicio treabă”. Nu mi-a fost uşor, unde mă duceam toţi erau timoraţi din cauza condamnării pe care o avusem. Eu nu eram timorat, pentru mine timorarea era un sentiment consumat în închisoare. Aveam o ţintă, de a da cât mai repede un sens vieţii, cât îmi mai rămăsese din ea nu ştiam”, spune fostul deţinut politic. 

„Dacă am scăpat de puşcărie e pentru că Dumnezeu m-a ajutat, m-am fortificat cu voinţă. Cea mai grea puşcărie, cea care pus pe om în faţa infinitului, a fost Aiudul. Acolo am cunoscut nu pedeapsa lui Dumnezeu, ci clemenţa lui, care mi-a dat energia şi răbdarea de a-i suporta pe cei care mă lovesc şi pe cei care îmi voiau viaţa. Ai putut vreodată să spui „Tatăl nostru” fără să îţi vină în minte alt gând? Câştigul meu din puşcărie a fost că puteam să mă concentrez pe un singur fir, să găsesc gândul bun când totul era negru şi să înlătur alte gânduri”, spune cu aplomb fostul deţinut politic.

„Se scriau 50 de cuvinte pe minut”

Ieşeanul mărturiseşte că se numără printre puţinii oameni care au văzut sfinţi şi eroi în închisoare. „Am fost coleg de celulă la un moment dat cu Ioan Ialoide, el îi cunoscuse în închisoarea din Târgu-Ocna pe Valeriu Gafencu, supranumit „Sfântul Închisorilor”, şi pe pastorul evreu Richard Wurmbrandt, un legionar care a ajutat un evreu dându-i streptomicină. Gafencu primise medicamentele de la un deţinut care urma să se elibereze însă pentru că el ştia că o să moară în puşcărie, i-a dat streptomicina lui Wurmbrandt care s-a vindecat de tuberculoză”, rememorează Tudosie.

În mintea lui a rămas imprimată pentru totdeauna alarma din închisoare, intonată prin Codul Morse. „Prin ţeava caloriferului luam sau trimiteam poezii, făceam meditaţie pe ele, se ţineau discursuri filosofice, era o disciplină intelectuală strictă. În închisoare se scriau 50 de cuvinte pe minut”, afirmă fostul deţinut politic.

„Nu au fost interesaţi să afle viaţa mea din închisoare”

Ieşirea din închisoare şi drumul de întoarcere în Iaşi a fost poate cel mai tulburător moment pentru Petru Tudosie. Viaţa lui era compusă atunci din patru capitole dureroase trăite în închisoare şi urma să lupte pentru a le contrabalansa măcar cu un capitol fericit. Fostul deţinut politic, stabilit în carterul Tătăraşi, s-a eliberat la 39 de ani, la 50 de ani s-a recăsătorit, pentru că prima soţie l-a lăsat în perioada în care era încarcerat, la 52 de ani a făcut primul copil şi apoi, la un an distanţă, l-a făcut pe al doilea. În 1975, la 54 de ani, Petru Tudosie a terminat cu media 10 Facultatea de Biologie şi Geografie.

„Viaţa mea în închisoare se compune din patru mari capitole: închisoarea Suceava - cu ancheta şi condamnarea; doi ani în închisoarea Piteşti - un capitol inedit şi un subiect inepuizabil, cu demascările care aveau ca obiect transformarea individului într-un executant docil, fără personalitate, şi reeducarea; şase luni în închisoarea Gherla – când am ajuns aveam 44 de kilograme, trebuia să iau în greutate şi am fost hrănit numai cu macaroane, am lucrat într-un atelier de tâmplărie; doi ani la Baia Sprie – colonelul Alexandrescu ne-a întâmpinat astfel: „Şi cel mai bun dintre voi, în doi ani, nu va mai fi!”, rememorează bărbatul.  

Tudosie mai spune că nici măcar copiii sau nepoţii săi nu au putut să-l întrebe despre calvarul prin care a trecut.

„Lucram ca perforator la o adâncime de 300 de metri, iar pe 15 mai 1953 am avut un accident, o placă de minereu s-a desprins  din tavanul galeriei unde lucram şi mi-a căzut pe spate şi pe picior. Nu mi-au dat calmante sau medicamente, oasele fracturate s-au sudat greşit, eu nemaiputând niciodată să alerg; zece ani la Aiud – un adevărat mormânt fără cruce, eram doar un număr, fără personalitate, care trebuia să răspunsă la apelativul „Banditule!”. Eram hrănit cu un polonic de lături, primeam fiertură de arpacaş în fiecare seară şi eram nevoiţi să mâncăm fără lingură. Am făcut tulerculoză pulmonară şi timp de un an an fost ţinut în staţionarul puşcăriei, fără medicamente, mi s-a dat doar 250 de grame de pâine supliment şi dreptul de a sta întins în pat. Fiecare capitol are specificul şi beletristica lui şi împreună compun o imagine de care, în mod revoltător, cei de azi nu vor să afle. Copiii şi nepoţii mei nu au fost interesaţi nici ei să afle, se oripilau. Nu m-au întrebat niciodată şi eu nu le-am povestit pentru că nu m-au întrebat”, a conchis fostul deţinut politic Petru Tudosie.