Frânturi de viaţă într-un scaun cu rotile

 
„Am fost conştient, dar mi-am dat seama că am paralizat. Simţeam înţepături în corp, dar nu puteam să îmi mişc decât ochii. Am fost la spital în Câmpina cu traumatism cervical. M-au trimis la Spitalul Militar şi acolo mi-au spus că e nevoie de o operaţie, dar nu se bagă nimeni pentru că aveam doar 17 ani şi nu s-au simţit destul de competenţi”, îşi aduce aminte Răzvan.

A fost operat la Spitalul Bagdasar din Bucureşti. Deşi operaţia a fost un succes, iar simţurile îi reveniseră, Răzvan a rămas imobilizat. “După operaţie, dr. Panoza mi-a făcut o testare şi mi-a spus că nervul s-a sudat bine. Mi-a zis că o să urmeze o perioadă confuză, în care o să îmi tot pierd simţurile, dar or să revină. Şi că trebuie să fac recuperare. 11 ani am făcut zilnic exerciţii la Secţia de Recuperare Fizică Medicală a Spitalului Poiana Campina, sub îndrumarea dr. Mehedinţi. Am început uşor-uşor să îmi mişc mâinile. Dar nu era suficient. Evoluţia era lentă”.

Implantul cu celule stem

În 2006, a aflat de la o prietenă că în China există o clinică specializată în recuperarea neurologică şi implanturi cu celule stem. La vremea aceea, în 2006, a fost primul român pe care l-au tratat. A făcut 3 serii de implanturi cu celule stem prelevate din cordonul ombilical, perfuzii cu factori de creştere a nervilor, dar şi acupunctură, terapie ocupaţională şi gimnastică medicală.

Dacă în 2006, tratamentul în China l-a costat pe Răzvan aproximativ 15.000 de dolari, în 2009 a ajuns la 26.000 de dolari. Sumele includ implanturile, recuperarea, transportul şi cazarea pentru el şi pentru însoţitor. Iar banii au fost strânşi de la prieteni, dar şi de la necunoscuţi. A făcut în total 22 de implanturi. Un implant conţine zece milioane de celule stem.

După cele trei intervenţii, procesul de recuperare a evoluat cu 40%. Echilibrul este mai bun, îşi poate mişca labele picioarelor o dată sau de două ori pe zi, îşi poate contracta muşchii abdominali. „Acum pot sta singur pe marginea patului fără să cad într-o parte sau alta. Simţurile şi necesităţile fiziologice şi-au revenit. Iar acum o lună am reuşit să stau singur în picioare pentru câteva secunde. Cu proteze la genunchi, bineînţeles. Parcă organismul a început să se dezmorţească. Medicii din China sunt foarte încrezători în ce priveşte recuperarea mea”, povesteşte Răzvan.

În China şi-a găsit perechea

În China a întâlnit-o pe Xiao-Xiao, pe numele românesc Diana, doctoriţa care l-a îngrijit şi care îi va deveni anul acesta soţie. Se întâmpla în decembrie 2007, pe când se afla la tratament. Diana făcea cu el acupunctură şi kinetoterapie. Chiar dacă erau la mii de kilometri distanţă, ţineau legătura în fiecare zi.

În 2008, la puţin timp după ce Răzvan a venit acasă după cel de-al treilea tratament, l-a urmat şi Xiao-Xiao. “A fost alchimie. Eu nu ştiam chineză. Ea nu vorbea engleză, cu atât mai puţin româneşte. Şi totuşi ne-am înţeles de minune. Acum vorbim şi în chineză, engleză şi română. Este o fată minunată, cu o inimă mare. Mă iubeşte şi mă preţuieşte aşa cum sunt acum, nu pentru ceea ce am fost sau aş putea fi în viitor. În august vrem să ne căsătorim, după ce obţine toate actele”.

Handicapul nu a fost un impediment pentru Răzvan Iordache. Cu o voinţă de fier, în 2003, a absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice, din cadrul Universităţii Petrol - Gaze din Ploieşti. Şi nu oricum, ci ca şef de promoţie, cu media 9,80. A fost admis la facultate fără să scrie măcar un cuvânt: a dictat răspunsurile unor profesori străini de materiile de la admitere sau mamei. Metoda a repetat-o şi în timpul facultăţii. În prezent, este economist la o firmă din Ploieşti şi reprezentantul în România al clinicii chineze unde a fost operat.

Cuvintele sunt de prisos

Cuvintele nu sunt suficiente ca să exprime recunoştinta pe care Răzvan o poartă, în primul rând, părinţilor, dar şi celor care i-au fost aproape în toţi aceşti ani. “Am doi părinţi extraordinari care mă ajută şi mă susţin şi nu cred că voi putea vreodată să le mulţumesc îndeajuns pentru sacrificiile pe care le-au făcut şi le fac în continuare pentru mine. Numai faptul că m-au purtat pe braţe timp de 14 an. Mai sunt prietenii care mi-au fost alături, dar şi cei care m-au ajutat cu bani şi pe care nici măcar nu îi cunosc personal…”

Vârsta şi starea de sănătate a părinţilor nu le mai permite să îl care pe Răzvan pe braţe, care, astfel, se află în imposibilitatea de a mai ieşi din casă. “Stăteam la etajul patru şi de abia am reuşit să facem schimb de apartamente cu nişte vecini de la etajul unu. Dar şi aşa este destul de greu. Un există lift, iar ai mei nu mă mai pot ridica. Au probleme cu coloana vertebrală din cauza mea, tot cărându-mă. Nu am mai ieşit din casă de pe 8 noiembrie. Ne-am gândit să construim o rampă elevatoare hidraulică, un fel de lift extern. Dar costurile se ridică la 11.000 de euro, bani pe care un îi avem”, spune Răzvan.

CITIŢI ŞI:

Editor de revistă, cu viaţa strânsă în pumn
"Ce are mintea, dacă e sănătoasă, cu picioarele?"
IT manager în scaun cu rotile
Vasile s-a ridicat de la statutul de „târâtor” la cel de campion
Tavi dă gata autismul prin cântec şi prin muncă
Cum şi-au învins handicapul persoanele cu dizabilităţi
"Unde vă credeţi? În Elveţia?"
Nevăzătorii care luminează minţi
Mutarea câştigătoare la şah sau în viaţă, cu ochii închişi
Metrorex promite dotări pentru persoane cu dizabilităţi
Şcoală cu program redus pentru copiii cu nevoi speciale
Boala care muşcă din Alex