Frigul, furia şi libertăţile unui medic ieşit din comunism

Altădată, în noiembrie 1987, un prieten l-a dus la vânătoare. După ce au făcut focul, în satul în care erau s-a luat deodată lumina. În naivitatea sa, a zis: „Ei, stăm şi noi o oră-două fără lumină, mai vorbim aşa, e mai rustic...”. Ţăranii au râs şi au zis că n-o să mai vină de-acum curentul până prin aprilie. „Tot îl întrebam pe prietenul acela, pe măsură ce treceau lunile. N-a mai venit lumina până prin primăvară”, spune Chirculescu. Şi-şi mai aminteşte cât de sumbru putea fi Bucureştiul după ce se lăsa întunericul.
 
„În plus, nu ştiţi ce înseamnă să nu poţi spune ce ai pe suflet, chiar şi că întârzie autobuzul în staţie. Am zis odată asta, şi persoana cu care eram mi-a făcut semn să tac, că nu se ştie cine aude”, adaugă medicul.
 
În rest, făcea parte dintr-o familie care o ducea bine. Avea posibilitatea să circule, iar asta i-a mai adus o întrebare fără răspuns: „De ce e România ţara cea mai bună şi cea mai frumoasă? Vedeam că e frumos şi în Franţa, şi în Italia... Era discrepanţa aceea uriaşă între ceea ce se spunea şi ceea ce era de fapt. Abia atunci se vedea”.

Pare simplu să înţelegi, pare nimica toată pe lângă suferinţele celor închişi, exilaţi sau urmăriţi fără pauză de Securitate. Erau însă umilinţe zilnice, fizice, te loveai de concretul lor ca de o stâncă. Mai rece şi mai întuneric nu putea fi.

IMAGINI DIN FUGĂ

Prima plimbare liniştită după 45 de ani

Revoluţia medicului Chirculescu a început într-un tren. Era pe 22 decembrie şi venea în concediu, de la Constanţa, lucra atunci ca medic pe navă. Din mers, în lumina încremenită a prânzului - aceeaşi lumină ca acum - vedea oameni fericiţi. Coborâseră din maşini, aşteptau la barieră şi făceau cu mâna celor din vagoane, ca nişte copii, ca şi cum trenul ar fi urmat să oprească la semnele lor, ar fi urcat apoi şi ei şi ar fi ajuns cu toţii într-un loc cu frigidere pline şi calorifere fierbinţi.
 
S-a dus pe acasă, dar n-a stat deloc, n-avea de ce să stea. Bucureştiul era parcă strâns tot în Piaţa Palatului, ocupat să ardă cărţi cu poza lui Ceauşescu, să vorbească şi să asculte ce se zicea de la balcon, să-l fugărească pe poetul Adrian Păunescu şi să savureze tot ceea ce înţelegeau ei - într-o naivitate colectivă - că-i democraţia.

Se auzea că se va trage curând, foarte curând. Fosta lui soţie era îmbrăcată în alb, putea deveni o ţintă în noaptea care se lăsa, aşa că au preferat să nu rişte şi au pornit pe jos spre casă. La Piaţa Rosetti îl aştepta o imagine a normalităţii, extrem de ciudată pentru acele zile: „Erau doi oameni în vârstă, un domn şi o doamnă, îmbrăcaţi cu stil, dar cu haine extrem de vechi. Toată lumea alerga disperată în jur, ei mergeau liniştiţi, de parcă ieşiseră seara la o plimbare. Nu zâmbeau, nu nimic, aveau doar câte un tricolor la piept. Senzaţia era că aşteptaseră 45 de ani şi acum pur şi simplu voiau să meargă pe stradă”.

El era însă tânăr, avea 29 de ani şi nu putea trăi decât prezentul. Spre „Izvorul Rece” începuse să se tragă. Se auzea îngrozitor, cu ecou, tot mai aproape. Când gloanţele începuseră să muşte trotuarul de lângă ei, medicul a sărit instinctiv prin vitrina unei frizerii, şi s-a adăpostit acolo, împreună cu soţia, până focurile de pe stradă s-au îndepărtat. A ajuns acasă. Fratele său mai mic era încă pe străzi. A sunat la un moment dat şi părinţii l-au implorat să vină şi el. „I-au zis: «Uite, Florin e aici!». La care frate-miu a zis: «Nu, să vină el aici, unde-i e locul!»”.

Era însă medic şi ar fi folosit mai mult Revoluţiei în această ipostază - la televizor curgea cu apeluri, cică spitalele erau pline de răniţi. A aflat de la un coleg că ar fi nevoie de oameni la televiziune. Când a ajuns acolo, a găsit un cort, dar i s-a spus că sunt suficienţi medici. A fost îndrumat spre Gara de Nord, unde a fost rugat să pună la punct un centru medical. Începuse să se tragă în clădire, se auzea la etajele superioare.

„Erau unul dintre grupurile acelea înarmate, formate ad-hoc în acele zile, câţiva oameni care văzuseră prea multe filme la video şi acum se târau pe acolo, era ceva... Dacă n-ar fi fost atâţia morţi, puteai să râzi extrem de mult”.

„Să vezi că păcatele ăstuia o să cadă peste noi”

A ajuns acasă a doua zi, curios să vadă ce s-a întâmplat cu Ceauşescu. „Şi am văzut porcăria aia de proces. Speram altceva, la un Nürnberg al comunismului şi aveam, de fapt, o mascaradă. Când am văzut şi felul în care-l omorâseră... Aveam tot felul de gânduri. Şi primul gând a fost: «Să vezi că păcatele ăstuia o să cadă peste noi». Am început cu josnicii societatea în care trăim”.

În aceeaşi zi, avea să vadă personaje importante din nomenclatura medicală, aveau glas. „Atunci mi-a venit în minte să înfiinţez un sindicat. M-am dus la Facultatea de Medicină, era pe 26 dimineaţa. Cu o seară înainte făcusem platforma-program”, povesteşte Chirculescu.

I-a convins întâi pe studenţi, apoi pe medici. În ianuarie, a înregistrat Sindicatul Independent al Medicilor, actuala Cameră Federativă a Medicilor. Spre deosebire de revoluţiile al tora, cea a medicului Chirculescu a avut folos.

ASTĂZI

Medicul, ţapul ispăşitor al unui sistem defect

După 20 de ani de schimbări, terenul pe care e nevoit „să joace” medicul Florin Chirculescu rămâne împotmolit. Medicina românească este săracă, şi nu trebuie să fii paranoic pentru a trage câteva concluzii pornind de la asta: „Este un sistem în care nu se fac investiţii, care se bazează pe faptul că medicii sunt prost plătiţi şi că primesc «atenţii», un sistem extrem de avantajos, cel puţin pentru una dintre părţi.

Autorităţile scad astfel cheltuielile publice pentru acest sector, în acelaşi timp medicii pot fi uşor atacaţi, iar asta nu le displace. Există un ţap ispăşitor pentru păcatele sistemului. Lucrurile pot fi văzute şi aşa, nu trebuie să mergi prea departe pentru a ajunge la o astfel de concluzie”, arată Florin Chirculescu.

Toată mascarada este moştenită din vremea comunismului. În rest, se pot face câteva comparaţii: azi poate fi atins un nivel de performantă mult mai ridicat, însă sunt puţini medicii care au acces la aşa ceva. Diferenţa e că atunci fiecare putea să-şi facă treaba la un nivel mediu”, arată medicul.

„Trebuie să se înţeleagă odată pentru totdeauna că binele medicului înseamnă automat binele pacientului, e un transfer care se realizează automat”, încheie el.

„DOMNULE MINISTRU...”

Într-o amplă scrisoare publicată pe blogul personal, doctorul vorbeşte despre suferinţele sistemului medical românesc

Multe dureri, ilustrate prin câteva chestiuni de aritmetică, aşezate în 5.786 de cuvinte. Într-o scrisoare adresată, pe 4 februarie 2009, ministrului sănătăţii de la acea vreme, Ionuţ Bazac, medicul Florin Chirculescu vorbea despre coma profundă în care se află sistemul românesc de sănătate, la două decenii după Revoluţie.

Punctul de pornire era celebrul caz Slatina: pe holurile unui spital din sudul României, un om murise fără a beneficia de îngrijiri. Imaginile făcuseră turul televiziunilor, stârniseră dezbateri nervoase, aşa că, la câteva zile distanţă, ministrul Bazac hotărâse că mai toate cadrele din spital trebuie sancţionate dur. Problema era ca şi rezolvată, spre mulţumirea temporară a celor care voiau sânge.
 
Se făcuse dreptate peste noapte, toţi pacienţii fuseseră răzbunaţi. La vreo două săptămâni distanţă, medicul Chirculescu îşi scria teama: următorul caz de tipul Slatina putea să se repete la el în spital.

„Cu tristeţe, trebuie să extrapolez de o manieră care o să vi se pară cinică: cazul extrem de la Slatina nu este decât un simptom al maladiei sistemului medical din România. Numai că, această maladie este foarte bine mascată. (...) Oare o să vă miraţi când o să vă spun că practicienii din România n-au fost luaţi prin surprindere de ceea ce s-a întâmplat la Sla tina? Oare o să vi se pară bizar dacă o să vă spun că mă aştept la un deznodământ similar (cu groaza de a nu fi imputat, ca de obicei, tot corpului medical) în serviciul pe care îl coordonez?”, întreba Chirculescu, în scrisoarea devenită la rândul ei celebră.

Trei plus unu, o adunare românească fără soluţie

În următoarele rânduri, medicul trecea la partea de aritmetică. Arăta că, la acelaşi număr de paturi din secţia sa, în Germania sunt angajaţi şase medici specialişti, la care se adaugă un număr apreciabil de rezidenţi. În perioada sa cea mai bună, corespondentul românesc al secţiei funcţiona cu trei medici specialişti şi trei rezidenţi.

Cei mai tineri au plecat însă, unul după altul, să-şi caute nu norocul, ci siguranţa în Occident: „Primul dintre colegii care au capotat a fost cel care nu avea casă în Bucureşti. Era un ins cu reală aplicaţie chirurgicală, dar nu mai avea cum să lucreze într-o ţară în care chiria era aproape egală cu venitul său lunar de medic specialist. În consecinţă, a plecat în Belgia, domnule ministru. Să ştiţi că îi e bine acolo, deşi, când vorbim la telefon, are oarece nostalgii dar, ce să-i faci - era doar un băiat simplu din Ploieşti, cu părinţi care nu erau în stare să-l rezolve nici măcar cu o amărâtă de chirie, darămite cu un post”.
 
Ecuaţia devenea extrem de complicată, deşi părea să fi rămas o adunare oarecare: trei specialişti plus doi rezidenţi. A devenit însă şi mai al naibii de rezolvat după ce o altă colegă a plecat la Priştina, în Kosovo, să-şi facă meseria pentru 6.000 de euro pe lună. Între timp, al treilea rezident a încheiat cei şase ani de pregătire, fără a avea posibilitatea de a se angaja undeva.

„A plecat în Marea Britanie, unde nu e într-atât de multă criză încât să nu angajeze un chirurg toracic la Bristol”. Un sistem absurd îi alungase pe toţi dintr-o Românie bolnavă şi ilogică. '

Citiţi şi:

De gardă cu medicul care a pus degetul pe rană

Şpaga nu mai este suficientă pentru sănătatea românească

Scrisoarea deschisă a medicului Florin Chirculescu către ministrul Sănătăţii