GHIBUŢIU: Ţara tablourilor cu două feţe

Poţi să-l contrazici însă pe omul de afaceri - care se dă în vânt după politică, mai puţin în propriul său ziar - atunci când generalizează (eroare comună tinerilor editorialişti, nu celor experimentaţi) spunând că „românii nu mai suportă atâta scandal şi dezinformare”.

Aluzia la Traian Băsescu - scandalagiu judecat, găsit vinovat şi lichidat în presa de „reconciliere naţională” - e străvezie. Dar într-o Românie în care disidenţii de alaltăieri se încuscresc cu criptocomuniştii de ieri, totul capătă două feţe.

Prin urmare, nu se poate băga mâna în foc pentru faptul că enunţul lui Dinu Patriciu n-a fost, de fapt, un autodenunţ: ştiţi vreun tărăboi mai mare decât scandalul legat de filmuleţul cu Băsescu, pomenit în premieră chiar de mogulul care ieri a votat pentru „bun-simţ” (adică Antonescu), pentru „o schimbare benefică” (aţi priceput, Geoană o aduce) şi pentru „linişte” (hop şi Ion Iliescu)?!

Şi vă vine în minte o dezinformare mai crasă decât aceea practicată de televiziunea care a difuzat de peste o mie de ori filmuleţul cu pricina, de spre care s-a aflat ulterior, pe cale oficială, că ar fi fost trucat?

Faptul că Patriciu şi Iliescu (adversari ideologici de moarte, dar uniţi în ura sinceră faţă de Traian Băsescu) s-au înţeles să-l facă pe Geoană preşedinte e doar unul dintre paradoxurile unei campanii prezidenţiale care a fost, probabil, cea mai murdară din istoria postdecembristă.

La acest climat a contribuit din plin şi presa, o chestiune cu care sper că sunt de acord şi cei 15% dintre cititorii EVZ, care l-au văzut câştigător pe Mircea Geoană la dezbaterea de joi seară, şi ceilalţi 85%, care au fost de altă părere.

Între 2004 şi 2009, Traian Băsescu a încasat cât Ion Iliescu, pe parcursul mandatelor sale mai mult sau mai puţin constituţionale, şi Emil Constantinescu la un loc.

Să nu se înţeleagă faptul că n-ar trebui să ne folosim de dreptul, câştigat în decembrie 1989, de a nu fi de acord. Chiar de a huidui. Dar una e să conteşti şi cu totul alta e să desfiinţezi, să pârjoleşti, fie că e vorba de familie, carieră, prietenii, trăsături fizice etc.

De aceea, cred că polarizarea adusă de prezidenţialele acestea a produs un mare rău nu doar unui dialog social purtat cu dopuri în urechi, ci mai ales breslei ziariştilor.

E posibil ca, după ce în ultima vreme s-a scris şi s-a vorbit la televizor doar într-o anumită logică, să se revină foarte greu la imparţialitate şi, până la urmă, la deontologia profesiei noastre.

În fine, nu e deloc exclus ca, pentru presă, momentul 7 decembrie 2009 să aibă ca precedent ziua de 24 august 1944, când se spune că nu mai rămăsese picior de filogerman în România, şi să asistăm şi la nişte trădări uluitoare, care să ne reconfirme că trăim într-o ţară unde tablourile au două feţe.