Gino-cactus, un tip mai înţepător

„Mereu am tras speranţă că voi face ceva cu cărţile”, spune acum nea Gino. Eu un om scund, cu ochi ageri, cu păr cărunt şi mustaţă deasă. Are vreo 50 de ani şi răspuns la orice vorbă aruncată aiurea de vreun client. Mulţi nu ştiu că omul din faţa lor a vânturat bine cărţile pe care le vinde, nu s-a mulţumit doar la a scrie cu pixul preţuri pe coperţi. Ştie valoarea unui „Demonii” de Dostoievski, pe care îl expune în faţă, la loc de cinste.

Pe vremea lui Ceauşescu, venea la Obor, prin Militari sau alte locuri unde se adunau oamenii să vândă cărţi. Nu să vândă, ci să cumpere. Oamenii veneau cu sarsanale de cărţi, iar alţii stăteau de „şase”, pe la colţ de stradă. Şi nu se întâmpla rar ca nea Gino să o ia la sănătoasă pe muzică de sirene.

Vara, baraca lui nea Gino scapă însă un secret.

ŢEPOŞII

1.000 de prieteni

Când Soarele devine mai puţin zgârcit, pe trotuarul pe care se află taraba cu cărţi îşi face loc şi un mic scăunel cu cactuşi. Dar nea Gino pare să se bucure mai mult când nu îi dă, chiar dacă nu stă deloc bine cu banii.

„Cactuşii sunt pentru inima mea”, spune Gino, care îşi începe povestea care i-a schimbat, pe alocuri, viaţa. Prin 1980, sora lui venea cu un cactus. Nea Gino, pe atunci lucrător la construcţii, la celebrul „Carpaţi”, a văzut că ţeposul ală creşte frumos în grădină. Şi a simţit un nu-ştiu-ce plăcut faţă de ghemotocul ăla care îşi făcea loc printre gloduri.

O poveste cu Zaharia Stancu

Spune că niciun om îndrăgostit de cactuşi nu ţi-ar putea spune de ce iubeşte cactuşii. Dar, fără să îşi dea seama, o face. La Teleorman, la 7 kilometri de Salcia, comuna lui Zaharia Stancu, stă tatăl lui nea Gino. Bunica lui nea Gino, dar cea din partea mamei, a făcut şcoala cu scriitorul, iar bunicul său este „victima” unei nedreptăţi mai puţin istorice.Într-o carte, Stancu îl numeşte pe bătrân „samsar de boi”, pe când omul era un mândru angrosist.

Dar bunicul lui nea Gino n-avea pe atunci cactuşi, să le facă loc pe vreun crac de pantalon sau vreo mâneca a scriitorului. Revenind la nea Gino, el are la Teleorman, „la iernat”, vreo 1.000 de cactuşi, pe care îi ţine într-o verandă şi două cămăruţe, iar „bătrânul meu”, cum îi zice nea Gino tatălui, are grijă uneori de ţepoşi.

Cel mai bâtrân cactus de care are grijă bătrânul lui nea Gino are 25 de ani. Îl are din 1985 şi eu un catus-pigmeu. L-a primit de la un fost colecţionar din Ploieşti şi acum planta îi înfloreşte în fiecare an, iar nea Gino nu îşi refuză plăcerea de a o vedea cu podoabă peste spini.

Cine sunt oamenii cactus

Cum are grijă de cactuşi de aproape 30 de ani, nea Gino trebuie să ştie cum ar arăta un om cu însuşirile unui cactus. El spune că lumea vede cactusul drept o plantă ofensivă, aşa că prima asociere ar fi cea cu Andrei Gheorghe, crede bărbatul.

Dar nea Gino râde într-un colţ de gură. Stă şi pritoceşte bine problema şi vine cu soluţia: maestrul Beligan. Omul explică: „În carieră, a avut multă răbdare, ca un cactus. Şi, mai important, cactusul, atunci când îşi arată suprema splendoare, o face cu sinceritate. Cactuşii nu păcălesc pe nimeni”. Iar nea Gino crede că, în cazul lui Radu Beligan, valoarea aceasta a cactuşilor este perfect validată.

Nea Gino, pe numele său real Gheorghe Căpruciu, nu are bani. Soţia lucrează în condiţii nu tocmai bune, iar familia duce un trai cumpătat. Dar, mereu, găseşte bani de ghivece pentru ţepoşi şi timp de citit o carte.