Tehnica poate fi surprinzătoare de la un moment la celălalt. Atât cea de înmagazinare cât şi cea de redare a sunetului a spectacolului sunetului în spaţiul public, în spaţiul intim.Privind din aproape în aproape nu poţi să nu observi că există priorităţi ale momentului, că există priorităţi de lungă durată.
Şantiere, cu probleme
La noi? La Bucureşti? Ne-am bucurat lunile trecute de redeschiderea, de înnoirea Studioului de Concerte din str. Berthelot. Dar acustica, aspectul esenţial al sălii de concert, a fost dereglată. Iată un aspect ce trebuie rezolvat; în mod imperios. Reinstalarea orgii, reamplasarea panourilor reflectorizante ale sunetului sunt aspecte ce trebuiesc rezolvate cu ajutorul specialiştilor. Căci de la înfiinţare şi până anul trecut, dintre toate sălile de concert din ţară, Studioul de Concerte Radio a fost incinta cu acustica cea mai egală. Pe o direcţie similară, aşteptăm cu îngrijorare şi cu speranţe intrarea în refacere a clădirii Operei bucureştene. Ştim, şantierul va fi extins pe o perioadă de câţiva ani. Este o incintă cu probleme privind formarea şi direcţionarea sunetului. La nivelul fosei orchestrei, la nivelul scenei.
Există, oare, în acest moment, proiecte coerente privind rezolvarea acestor aspecte la nivelul exigenţelor sălilor importante de concert, de teatru muzical, din Europa? Unde anume îşi vor desfăşura activitatea colectivele aristice ale Operei bucureştene pe perioada şantierului? Este un aspect deloc neglijabil.
Acustica, dereglată
În plus, nu trebuie uitat, în ultimele două secole, la nivelul colectivităţilor locale din metropolele importante din Europa, marile capitale au beneficiat de câte o nouă sala de concert măcar o dată la o sută de ani. La Bucureşti, la sfârşitul de secol XIX a fost construit Atheneul Român; iniţial drept un mall cultural; ulterior – în mijloc de secol trecut - a primit o destinatie aproape exclusiv muzicală; reamenajările ulterioare au dereglat şi aici acustica sălii.
În mijlocul de secol XX a fost construit Studioul de Concerte Radio. Nici Atheneul Român şi nici Studioul de Concerte din str. Berthelot nu corespund exigenţelor actuale ale unei capitale europene.
S-a imaginat refacerea Sălii celei Mari a Palatului în sensul amenăjării unui mare mall cultural, cu două săli de concert multifuncţionale, cu spaţii expoziţionale, cu librării, spaţii de agrement. Aşa cum, de asemenea lăcaşe de cultură beneficiază în acest moment multe dintre capitalele europene sau metropolele de pe coasta de est şi de vest a continentului nord-american. Este, oare, acesta un vis realizabil, în condiţiile în care în ultimele două decenii au fost construite în România doar câteva tronsoane scurte de autostradă, spre exemplu?
Este de dorit, de asemenea, extinderea reţelelor de transmisie şi retransmisie a marilor evenimente muzicale, culturale-artistice, petrecute în plan mondial; nu mă refer la un gen muzical anume. Actualmente într-unul dintre cinematografele bucureştene importante se retransmit în condiţii convenabile, în direct, spectacolele celebrului teatru muzical newyorkez de la Metropolitan; iniţiativa ar trebui extinsă şi preluată, eventual, de instituţia care gestionează funţionalitatea Sălii Mari a Palatului.
Festivalul „George Enescu”, un brand
În ultimele două decenii Festivalul „George Enescu” a devenit un brand; este o permanenţă emblematică. O ştim cu toţii, acest eveniment unic în felul lui în Europa nu dispune de spaţii adecvate privind găzduirea evenimentelor sale. Toţi soliştii, toate marile orchestre care au concertat la Sala Palatului şi-au exprimat serioase rezerve privind mediul acustic. Căci Festivalul Enesu este mai mult decât un eveniment monden la care unii şi alţii consideră că e bine să fie văzuţi. Este un fapt de cultură care ar trebui să fie reprezentativ pentru imaginea actuală a ţării.
Gustul publicului nostru, a publicului de concert, sper să evolueze. O mare parte a melomanilor obişnuiţi dispun de o percepţie prioritar epidermică a muziciii. Căci nu este indiferent cine anume cântă şi cum se cântă, cum se dirijează…
Beethoven şi Ceaikovski, cei mai populari
Cele mai populare programe de concert rămân cele pe ale căror afişe se anunţă Beethoven sau Ceaikovski. Indiferent de solist, de dirijor, succesul este asigurat.
Este, oare, aceasta o marcă de calitate privind percepţia, privind maturitatea unui public care, la noi, ascultă muzică în mod organizat de mai bine de un secol, de când datează viaţă noastră muzicală instituţionalizată ?
Sper într-o aprofundată înţelegere a zonelor de spiritualitate afundă ale muzicii de cameră. Cum ne-am explica, oare, faptul că o simfonie sau un concert de Beethoven adună în orice condiţii o sală plină la Ateneu sau în Studioul de Concerte Radio, în vreme ce un concert de sonate, de cvartete de coarde aparţinând aceluiaşi compozitor strânge cel mult câţiva zeci de melomani. Este de vină muzica? Este deficitară educaţia noastră?
Pe această direcţie Institutul Cultural Român a produs evenimente memorabile găzduind pe o perioadă de trei stagiuni, la Atheneul Român, un veritabil serial de concerte ale Cvartetului londonez „Belcea”. Relaţiile cu publicul, cu muzica, cu muzicienii ansamblului, mobilizarea tinerilor melomani, promovarea evenimentului s-au dovedit a fi exemplare la nivelul vieţii noastre muzicale.
Generaţie de tineri solişti
Nu poţi să nu observi afluenţa sporită a publicului tânăr în Studioul de Concerte din str. Berthelot. Varietatea programelor, politica preţurilor biletelor, difuzarea radiofonică a concertelor, promovarea evenimentelor au produs în ultimul deceniu şi jumătate un efect benefic.
Există o generaţie de tineri solişti, de tineri maeştri, de muzicieni care intră actualemente în circuitul important al vieţii muzicale europene; mă refer la violoniştii Liviu Prunaru, Alexandru Tomescu şi Remus Azoiţei, la pianistele Luiza Borac şi Mihaela Ursuleasa. În mod absolut lăudabil, unii dintre ei şi-au legat numele de promovarea creaţiei enesciene în planul vieţii europene de concert.
Nu mă nelinişteşte faptul că tânăra generaţie de muzicieni ţinteşte a-şi lua zborul în lumea cea largă a muzicii încă de pe băncile şcolii. Vor reveni periodic în circuitul intern al vieţii noastre de concert încărcaţi de valorile cele puternice, de sporită substanţialitate, ale vieţii muzicale internaţionale. Acolo nu rezişti dacă nu eşti puternic!
Este firesc să ne dorim ca în primul rând instituţiile muzicale naţionale susţinute din bani publici să susţină, să promoveze cultura muzicală naţională, creaţia muzicală a ţării, la fel ca şi muzica creatorior noştri din diaspora.
S-a făcut mult privind promovarea creaţiei enesciene în plan naţional şi internaţional. Şi totuşi nu este firesc ca prima scenă lirică a ţării să nu deţină în repertoriul ei permanent această capodoperă a teatrului muzical de secol XX, care este opera enesciană „Oedipe”, lucrare prezentă când şi când, mai mult sau mai puţin întâmplător, în programele Festivalului Enescu.
Promovarea compozitorilor români
S-a făcut puţin, foarte puţin, în ce priveşte promovarea marilor opusuri semnate de Paul Constantinescu, Mihail Jora, Theodor Rogalski, de asemenea a marilor creatori afirmaţi în a doua jumătate a secolului trecut; mă refer la Tiberiu Olah, Aurel Stroe, Ştefan Niculescu, Myriam Marbe, Anatol Vieru; mă refer la creaţia unor importanţi compozitori contemporani cum sunt Octav Nemescu, Călin Ioachimescu, Ulpiu Vlad, Lucian Meţianu, Doina Rotaru, regretaţii compozitori Horaţiu Rădulescu, Costin Cazaban; mulţi dintre aceştia sunt cunoscuţi mai mult în afara graniţelor ţării.
Faţă de ei, faţă de noi toţi cei care plătim impozite la noi în ţară, instituţiile naţionale de concert, în primul rând acestea, au obligaţii fireşti.
Sunt deziderate, sunt speranţe privind configurarea la noi, în deceniul viitor, a unei vieţi muzicale coerente, de nivel autentic european.
CITIŢI ŞI:
Spune-ţi părerea!
Nici un mesaj postat până acum