„Herta Müller e traumatizată de ce a trăit în România”

Publicistul şi autorul William Totok, născut în 1951 şi stabilit începând cu 1987 în Berlin, coleg de generaţie cu Herta Müller, oferă, într-un interviu acordat Evenimentului Zilei, o privire asupra vremurilor care au precedat plecării sale din România, dar şi a scriitorilor Richard Wagner şi Herta Müller din România. În anii 1975-’76, a fost acuzat şi arestat pentru „propagandă împotriva orânduirii socialiste”.

William Totok este membru al „Cercului de lucru pentru istorie şi cultură pentru Europa centrală, răsăriteană şi de sud-est”, a activat în Comitetul pentru Drepturile Omului din România şi a fost membru al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocastului în România, aşa-numita Comisie Wiesel, prezidată de laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel.

EVZ: Cât de depărtat era gândul la Premiul Nobel în 1987, când dvs. şi alţi scriitori de limbă germană din România, printre care şi Herta Müller, aţi părăsit ţara?
William Totok: Nimeni nu s-a gândit niciodată la premiul Nobel. Cred că nici Herta nu s-a gândit că-l va primi, după cum a şi recunoscut-o în acea conferinţă de presă convocată ad-hoc, zilele trecute, la Berlin.

Ce înseamnă, din punctul Dvs de vedere, acest premiu Nobel pentru Herta Müller?
Consider câştigarea acestui premiu de către Herta un monument ridicat tuturor acelora care au suferit în dictaturi, indiferent de ce culoare au fost ele. Un monument dedicat celor care au fost supuşi tracasărilor şi persecuţiilor oriunde în lume, în vest sau în est şi celor care nu au voce să vorbească despre toate acestea. Aceasta este semnificaţia Nobelului revenit Herei Müller.

Credeţi că premiul Nobel primit de Herta Müller, a cărei „identitate” este mult-discutată, reprezintă şi o şansă pentru literatura română?
Nu. Mă opun să discut chestiunea din această perspectivă. Literatura este literatură, că Herta provine din România este un accdident biografic. Ea se putea naşte la fel de bine şi în Africa de Sud sau în Australia şi să-şi fi ales temele respective ca scriitoare. Că accidentul naşterii lui Herta Müller a fost România şi Banat sau Niţchidorf este altceva. Ea este o scriitoare, a relatat şi relatează, încearcă să descrie întâmplările pe care le-a trăit, care au marcat-o şi care au traumatizat-o.

Herta Müller este traumatizată de cele trăite. Ea este cu mult mai traumatizată decât mine, de pildă. Nu vreau să speculez prea mult pe această temă, nici nu ar fi bine. Faptul că este născută în România este o chestiune strict geografică. Faptul că presa românească şi unii ultranaţionalişti au scris zilele trecute că Herta ar datora securităţii premiul Nobel, cred că este o interpretare insensibilă, care trebuie combătută. Reacţia lui Paul Goma, care scrie nişte tâmpenii, este o altă chestiune.

Goma nu pare a fi deloc încântat de faptul că Nobelul a fost câştigat de Herta Müller. Spune, printre altele, că „nu vede nici o legătură între Müller şi ţara în care aceasta a trăit până în 1987”...

A avea o asemnea ieşire împotriva Hertei Müller, într-un stil atât de dur, denotă multe. Eu nu am nimic cu Paul Goma, nu l-am întâlnit niciodată, dar dacă cineva, indiferent cum s-ar numi el, are ieşiri antiminoritare şi antisemite, neagă Holocaustul sau încearcă să minimalizeze aspecte legate de Holocaust, făcând acele echivalenţe între Holocaust şi comunism dintr-un raţionament pe care nu vreau să-l explic, eu nu pot fi nepăsător. În reacţia lui faţă de Herta Müller se amestecă şi puţină invidie, trebuie spus asta, deorece mulţi sunt invidioşi.

Deraierile verbale ale lui Goma au tradiţie. În 1987, la scurt timp după ce am ajuns noi la Berlin, s-a organizat aici, un congres internaţional, iar eu eram responsabil pentru două persoane, unul fiind Dan Petrescu de la Iaşi, celalalt - Paul Goma. Trebuia să-i aduc pe amândoi, cumva, la Berlin. Goma mi-a răspuns invitaţiei, scrisoarea o mai am până astăzi, scriindu-mi ceva de genul: „să staţi voi acolo pe insula aia marxistă, (cam aşa ceva), şi să faceţi cuie lângă zid”. Mă rog, nu voia să vină pentru că aici sunt comunişti (deşi era vorba despre Berlinul de Vest).

Dar în timp ce Goma se temea de Berlin, securitatea nu avea scrupule să acţioneze şi pe teritoriul german...
În 1987, în ianuarie, deci cu o lună mai înainte ca Herta să părăsescă ţara, repectiv cu două înainte de a pleca şi eu, securitatea a făcut un nou „plan”, care conţinea măsuri de discreditare a noastră, a Hertei, a lui Richard Wagner şi a mea.

Acest plan de măsuri avea două părţi, una internă, respectiv România, şi una externă, respectiv Occidentul. Acesta prevedea răspândirea de zvonuri legate de noi, care să ne pună la indoială credibilitatea. În cazul meu a fost ceva foarte straniu, securitatea a lansat ideea că aş fi nebun şi avertiza lumea că nu trebuie să ia în serios ceea ce spun, deorece lucrurile pe care le susţin sunt doar un produs al deraierillor mele psihice.

Între timp am aflat şi de unde a pornit asta, deşi cred că trebuie să mai fi existat şi altceva pe lângă acea notă informativă din 1977, făcută de un anume Mayer, care nu a făcut delaţiuni grave, dar care a descris în raportul său că eu aş avea un tic nervos, referindu-se la faptul că clipeam foarte des la un moment dat în timpul unei lecturi. Sunt convins că trebuie să mai fi fost ceva, doar că eu încă nu am dat de acea parte în dosar. Sigur, probabil am clipit mai des decât normal, eram emoţionat în faţa publicului sau obosit, tot ce se poate.

E anecdotic, dar este semnificativ pentru modul în care lucra securitatea. Iar acestea nu sunt falsuri, nu este aşa cum se crede deseori, că securitatea inventa pur şi simplu. Mai construiau şi legende, dar asta o făceau de fapt doar când săreau calul, iar mai apoi erau nevoiţi să se justifice. În cazul meu s-a întâmplat asta pe la începutul anilor ‘80. Doi foşti colegi de ai mei de cenaclu primesc telefoane de ameninţare, unul dimineaţa la 6, iar celălalt noaptea, eu nu aveam telefon.

Colegul meu a chiar recunoscut vocea securistului, era unul care era reponsabil de teatru. Eu, repectiv ei, au povestit această întâmplare, ceea ce securităţii nu i-a convenit. Dacă vreo acţiune de-a lor devenea publică, acest lucru era negativ şi agenţii în cauză erau traşi, intern, la răspundere. Probabil agenţii, autorii telefoanelor, au fost mustraţi pentru acţiunile lor, după ce acestea au devenit, povestite fiind, publice.

Iar ca să se scoată, securitatea a construit o legendă, una care la mine în dosar apare de două ori. Ea susţine că eu mi-aş fi sunat colegii, ca să-i incit la organizarea de acţiuni împotriva regimului. Repet, eu nu aveam nici telefon, iar colegul meu nu numai că mi-ar fi recunscut vocea, dar în cele din urmă a recunoscut-o pe cea a secursitului.

Ce prevedea „planul de măsuri” pentru Germania?
Două acţiuni concrete îmi sunt până acum cunoscute. Una din 1988, când am primit o scrisoare de ameninţare, una pe care a primit-o şi Herta atunci, semnată de „Fii lui Avram Iancu”. Era scrisă în stil legionaroid, încercând să lase impresia că este într-adevăr produsul unor cercuri legionare, care, de altfel, semănau foarte tare în promiscuitatea lor cu regimul fascist a lui Ceauşecu, pe care nu l-am putea numi nicicum comunist. Eram ameniţaţi să terminăm cu acele acţiuni prin care ne denigrăm ţara, că s-ar putea să ne găsească trupa lui Avram Iancu. S-a scris mult despre asta în Germania atunci, iar scrisoarea a fost publicată.

Tot pe atunci securitatea a trimis o fată la Berlin, care se împrietenise bine cu Herta, pentru mine era doar o cunoscută, dar care a fost şi la mine în casă. Numele ei de cod era „Sanda”, iar în dosar găsisem până şi descrierea parfumului pe care îl aveam în baie. Sarcina ei era să ne „influenţeze pozitiv” , după cum se numeau asemenea acţiuni în limbajul securistic, şi bineînţeles să ne spioneze. Între timp fata asta a murit, de cancer, foarte tânără. Acest „plan de măsuri” l-am publicat pe blogul meu de pe site-ul revistei „Halbsjahreszeitschrift”.

În mod eronat, nu numai în presa din România, ci şi în cea germană se reptă deseori că Heta Müller a fost membră a „Grupului de acţiune Banat”...
Eronate sunt multe lcururi care apar despre Herta Müller, mai ales, în presa română. Pe unele bloguri se întrec autorii în a scrie tâmpenii, precum că Herta ar fi agentă a securităţii şi altele. „Grupul de acţiune Banat” a existat între ‘72 şi ‚75 şi a fost un grup de autori tineri, majoritatea studenţi. Cei mai mulţi erau Timişoara, dar mai erau şi din Reşiţa sau Bucureşti.

Dupa ce am ieşit eu din puşcărie, în 1976, grupul nu a mai existat, destrămarea lui s-a produs violent, după cum se ştie. Începând din 1977 mi s-a permis să îmi continui studiile, fiind în anul trei, iar noi, o parte din vechii membrii ai „Grupului de acţiune” am hotărât să intrăm în cenaclul oficial, al Asociaţiei Scriitorilor, care s-a numit Adam-Müller-Guttenbrunn, după un scriitor bănăţean. În acest context s-a format un nucleu de autori mai tineri ai generaţiei noastre. În acest nucleu a intrat şi Herta Müller.

Într-adevăr, din cencalu făceau parte şi câţiva foşti mebrii ai Grupului de Acţiune, dar nu era acelaşi lucru. Pe Herta am cunsocut-o în 73-74, eram colegi de facultate. Dar ea, în perioada în care funcţiona „grupul de acţiune”, făcea parte dintr-un cenaclu al Universităţii, unul efemer.

Mai tîrziu Herta a fost membră a cenaclului Adam-Müller-Guttebrunn, din ‘77 până prin ’84, şi a primit chiar şi premiul acestui cenaclu, care în mod paradoxal reuşise să infiinţeze acest premiu propriu, din banii strânşi prin cotozaţiile membrilor. Acest cenaclu funcţiona aparent liberal, iar asta datorită unui personaj foarte important atunci, Nikolaus Berwanger, un tip politruc pe de-o parte, dar care ne ocrotea prin prezeneţa lui, fiind şeful de la „Neue Banater Zeitung”; care pe mine m-a şi angajt la el în 1982.

El m-a protejat şi în '81, când securitatea a încercat printr-o acţiune foarte bine ticluită să mă aresteze dupa ce mi-au găsit mauscrisul unei cărţi, „Proiect pentru o exterminare intelectuală”, în care povesteam despre perioada mea de detenţie şi care avea în introducere un eseu anticeauşistic extrem de virulent.

Unii vor să creadă că Herta Müller ar urî România...
...o tîmpenie şi asta.

CITIŢI ŞI:

Herta Müller şi Securitatea: „Dosarul de la CNSAS a fost «lucrat»”