H.-R. Patapievici: Piaţa Universităţii a fost un enorm prilej de bucurie pentru participanţi şi o amară piatră de poticnire pentru cei care au dezaprobat-o. Acum am să vorbesc în numele participanţilor. Bucuria venea din redescoperirea solidarităţii faţă de semenul nostru, pe care societatea românească nu o avusese înainte de 1989 nici uman, nici moral.
Uman pentru că niciodată n-am sărit în apărarea celui care a fost supus represiunii, iar social pentru că niciodată când o categorie socială a fost lovită, sau un grup de oameni a fost persecutat societatea nu a reacţionat. Or, noi am redescoperit solidaritatea sub forma acestei mişcări hippie care încerca să renască din ea însăşi societatea civilă.
Noi ne strigam solidaritatea prin procedeele incantaţiei magice; când spuneam „Jos Iliescu!” era aproape o mantră. De fapt, voiam să conjurăm în chip magic forţele de solidaritate care speram că zac în toată societatea românească pentru ca ele să se redeştepte - „Deşteaptă-te române!”. Suntem într-o paradigmă mitologică românească, revoluţionară. „Deşteaptă- te române!” pentru ca să se refacă societatea românească.
Avem, în plus, un transfer simbolic între libertatea din Piaţa Operei din Timişoara şi libertatea celebrată în Piaţa Universităţii din Bucureşti.
Piaţa Universităţii reprezintă încercarea, în spiritul sărbătorii şi al unei mişcări de tip hippie, de a renaşte societatea civilă prin incantaţii de natură non-politică.
Sensibilităţile erau absoult diverse; de la părintele Galeriu până la cantautori precum Cristi Paţurcă şi Vali Sterian, de la graficieni postmoderni de tip Dan Perjovschi până la conservatori ca Sorin Dumitrescu...
Da, pentru că era cu adevărat o societate civilă a cărei definiţie este „expresia socială a unui bine comun”. „Binele comun” fusese identificat, era renaşterea societăţii româneşti în jurul ideii de libertate, dar expresia socială era defectuoasă. Sunt două obiecţii pe care le-aş aduce retrospectiv - atunci nu le-am conceput - Pieţei Universităţii. Prima ar fi decizia construirii societăţii civile apolitic. Este vorba despre ideea „noi nu suntem partide”. Asta putea fi legitim cumva, dar era, de fapt, o obiecţie pe care noi o interiorizasem şi care ne fusese indusă de către puterea politică de atunci, pentru că ea ne identifica cu „instrumente ale partidelor politice”.
Nu, nu eram. Lipsa unui program politic a fost o eroare. A doua obiecţie ar fi că Piaţa nu s-a organizat în sens instituţional; a preferat să incanteze magic cântece şi sloganuri în speranţa, deopotrivă de magică, că toată ţara se va trezi, ca atinsă de o revelaţie. N-a fost aşa. De fapt, aceste procedee nu făceau decât să adâncească prăpastia dintre Piaţa Universităţii şi restul ţării. E adevărat, restul ţării a fost manipulat; dar nu mai puţin procedeul era greşit, pentru că nu strigând lozinci trezeşti oamenii. Procedeul este complet diferit, iar acela este politic. Puterea de contagiune pe care noi speram era de natură magică. Asta funcţionează între îndrăgostiţi, dar nu în spaţiul politic.
După 20 mai 1990, Piaţa Universităţii devine o umbră a începuturilor sale...
Aflarea votului de la 20 mai a fost un dezastru, pentru că asta ne-a spulberat sufleteşte nu atât prin rezultatul politic al votului, cât prin amploarea lui. Asta a arătat că puterea magică a sărbătorii în care noi trăiam era autistă. De fapt, trăiam într-un ţarc - Piaţa Universităţii. Era o combustie internă fără comunicare cu exteriorul. Practic F.S.N.-ul şi Ion Iliescu au fost plebiscitaţi, iar acest plebiscit putea fi interpretat nu numai în favoarea lui, ci şi împotriva noastră.
Suntem într-o perioadă în care presa controlată de F.S.N folosea expresii foarte dure. Ziarele „Dimineaţa” sau „Adevărul” descriau opozanţii regimului în termeni de „termite” sau „lăcuste” - creaturile care, în genere, trebuie exterminate...
La acest limbaj se recurge întotdeauna când ne confruntăm cu o propagandă cu intenţii de violenţă. Pentru că altfel cum poţi să-ţi loveşti aproapele fără să ai mustrări de conştiinţă? Demonstrând că nu este aproapele tău, adică demonstrând că nu este om. Cum? Identificându-l cu bestialul, cu regnul inferior, cu insectele, cu râmele, cu viermii, cu şobolanii.
Aşa a făcut şi Lenin, şi Stalin; în propaganda lui era explicit în a adopta exact tipul acesta de stigmatizare şi reducere la zoologic a oamenilor pe care îi desemna ca fiind inamici. Culacii aşa erau codificaţi în imaginarul oamenilor ca violenţa exercitată împotriva lor să nu nască remuşcări. La fel au procedat F.S.N.-ul şi ziarele pe care le-ai menţionat, la fel se face acum cu „intelectualii lui Băsescu”.
În prima parte a anilor ’90, ziarul „Adevărul” a fost, alături de „Azi”, organul de presă care a concentrat cea mai mare cantitate de neadevăr, de propagandă mincinoasă şi de violenţă împotriva opoziţiei de atunci. Poziţia lor în timpul mineriadelor este un scandal. Astăzi uităm, dar anumite persoane par respectabile, semnau editoriale cu titlul „Hai sictir, Majestate!”.
E vorba de Sergiu Andon. După aceste violenţe retorice au venit şi violenţele din 13-15 iunie? De ce a mai fost nevoie de aceste acţiuni brutale în contextul în care puterea plebiscitată controla legitim, adică prin vot popular, întreaga ţară?
Părerea mea este că dacă cei de la putere s-au gândit să consolideze votul de la 20 mai prin mineriade, atunci au făcut o eroare. Violenţele au fost deopotrivă îndreptate împotriva Pieţei Universităţii şi a partidelor istorice.
Sediile partidelor istorice au fost devastate, membrii au fost vânaţi, Editura Humanitas şi redacţia „României libere” au fost vânate, revista „22” şi Grupul pentru Dialog Social au fost asediate... Prin urmare, a fost o mişcare generală împotriva oricărei forme de opoziţie, politice ori non-politice. Eu cred că a fost o încercare prostească de a paraliza opoziţia de orice tip şi nu intenţia de a consolida votul de la 20 mai.
Cum ai trăit zilele acelea, unde erai?
Eram în Bucureşti. Flacăra Pieţei Universităţii - speranţa - se retrăsese din ea la o săptămână după anunţul rezultatului alegerilor. O mână de radicali, câţiva grevişti ai foamei, dar şi o lume foarte pestriţă se adunau acolo...
Nu mai era societatea civilă...
Aş spune că, dacă mai rămăsese acolo ceva din societatea civilă, ea începuse să coabiteze cu forme destul de stranii de manifestare periferică sub raport civic-urban. Municipalitatea putea foarte simplu să restrângă Piaţa Universităţii, scoţând protestatarii din peisaj, cu tact şi nici măcar prin negocieri. Cu asta rezolvau şi obesia puterii de atunci: circulaţia în centrul Bucureştiului.
În zilele sale bune, Piaţa Universităţii a fost şi o agora; era un loc unde oameni de condiţii diverse interacţionau în jurul acestui bine comun care era societatea civilă şi libertatea. În acea perioadă, eu lucram asiduu la Biblioteca Academiei. M-a tulburat ceea ce s-a întâmplat pe 13 şi am trecut prin zonă. Dar devenise foarte periculos, pentru că era plin de provocatori, de securişti mascaţi şi poliţişti foarte agresivi.
Ne-a costat enorm această experienţă traumatică. Ai avut colegi sau prieteni care au plecat din ţară după 13-15 iunie 1990?
Da. Aştept ca sociologii sau demografii să stabilească numărul de oameni care au părăsit România atunci. Eu am foarte mulţi prieteni care atunci au decis să plece. Unii au plecat fugind şi cerând azil politic, ceea ce câteva luni după iunie 1990 încă s-a mai putut. Franţa, Spania şi Italia au acordat azil politic celor agresaţi în timpul mineriadelor.
Unii au dorit să facă o separare radicală de răul românesc plecând la antipozi - la propriu, în sens geografic. Câţiva dintre prietenii mei foarte buni au plecat în Australia şi Noua Zeelandă şi s-au stabilit acolo. Răul de atunci n-a fost doar violenţa instigată a minerilor, ci şi acceptarea de către bărbaţii şi femeile din Bucureşti a violenţelor care se petreceau sub ochii lor.
Să ne gândim că un istoric respectat, care conducea la acea vreme Televiziunea Română (zisă liberă), a putut spune: „Din experienţa mea de istoric vă spun că avem de-a face cu o rebeliune legionară”! Bucureştiul i-a aplaudat pe mineri. În timp ce o minoritate era zdrobită, la propriu, cu bâtele, majoritatea stătea pe margine şi aplauda. Corpurile constituite, Academia, Universitatea, Bisericile nu au condamnat printr-un document care cel puţin să semene cu enciclica romano-catolică din 1937: Mit Brennender Sorge („cu arzândă îngrijorare”). Între miniştrii de atunci, dl Mihai Şora şi-a dat demisia, iar Andrei Pleşu a reacţionat moral cu indignare, scriind un comunicat curajos al Ministerului de Cultură.
Ce ne-a rămas valoros din acea perioadă?
Pe termen scurt, Piaţa Universităţii a fost un eşec, dar pe termen mediu nu. Ceea ce este extraordinar de straniu - fapt care vorbeşte despre lucrarea lui Dumnezeu în istoria noastră, şi o spun modestia şi cu umilinţa cuvenită - este că, deşi am pierdut toate luptele, am câştigat bătălia.
Douăzeci de ani după...
Nu douăzeci de ani. De fapt, partidele politice au câştigat alegerile în 1996 nu pe programul lor politic, ci pe spiritul Pieţei Universităţii care treptat a contaminat cumva magic de spiritul civic şi politic întregii societăţi româneşti. Revendicarea esenţială a Pieţei era o ordine a societăţii bazată pe libertate. Libertatea nu poate fi întemeiată social decât prin garantarea proprietăţii private. Acest lucru nu poate exista fără un aranjament instituţional stabil pe care-l numim „stat de drept”.
Revendicarea Pieţei Universităţii era libertate, adică proprietate privată, adică stat de drept. Or, acesta este conţinutul vieţii noastre politice astăzi. Dacă înlăturăm copacii care ne scot ochii - bârnele corupţiei şi ale lichelismului, agresivitatea presei şi violenţa verbală - pădurea în care se construieşte România astăzi este bazată pe dorsala Pieţei Universităţii. Deci pe termen mediu şi lung noi am câştigat bătălia, chiar dacă am pierdut toate luptele individuale.
Citiţi şi:
România anului ’90, un caz de tranziţie ratată
Asasinarea speranţei: Reflecţii despre mineriade
Mineriadele anului 1990, democraţia sub bâte
Remember 1990: un argument
Cronologia violenţelor
Mecanismele de manipulare practicate de putere
Reţeta violenţei: ura, frica, minciuna
Piaţa Universităţii - Zona zero a solidarităţii
Figurile Mineriadei aflate pe baricada guvernamentală
Victime fără vină: Elevi, cofetari, matematicieni
Dezbatere publică: “Mineriadele între violenţa stradală şi rezistenţa civică”
Omul din subterană: un memento cinematografic
Marş cu panseluţe şi dulceaţă, spre casa lui Ion Iliescu
Dezbatere EVZ: „De ce ați ales exilul după Mineriadă?
http://%20http//www.evz.ro/detalii/stiri/dezbatere-evz-de-ce-ati-ales-exilul-dupa-mineriada-898091.html
Spune-ţi părerea!
Nici un mesaj postat până acum